Archive for March, 2011


Ce lucruri avem noi în comun, tu și cu mine?

Well…

Îl las pe Carlin să spună, eu încă râd cu lacrimi…

*

Pup cititorii pe okișori.

*
Ne-am învățat cu rutina zilnică, în care fiecare lucru e, rotiță de ceas, la locul lui.
Avem, da, nemulțumiri personale și angoase generice (punctate pișcat de câte-un eveniment extern). ..Dar rutina, rutină. Stabilă.

Ne-am învățat ca dimineața să primim apa noastră cea de toate zilele, și caldă, și rece, pentru dușul pe care-l facem reflex. Nici nu mai știm cum miroase gelul de duș. Rutina ne blochează simțurile.

*
De două săptămâni, la interval de câteva zile, ne opresc ăștia apa rece, că-i sezon de reparații.
Iar eu mă descopăr că rămân în aer. Pe moment mă panichez, n-am soluții, mă vântur lelea prin casă, boscorodind…

Mi-ai întrerupt rutina, m-ai paralizat.

Azi, iar n-am avut apă rece. Doar clocotită.

M-am enervat, mi se rupsese lanțul tabietului, cum dreq să-mi beau cafeaua cu ochii cârpiți de somn? Parcă n-are același gust dacă nu o servesc după duș, înviorată, îmbrăcată în halatul pufos de baie…

…Și mi-am adus aminte de pozele*, filmele de pe net cu dezastrul din Japonia… Ahh, doamne… Cum a năvălit apa aia mare* peste ei…
Oamenii aceia nu mai au rutină, căci luptă pentru supraviețuire…

M-a străbătur un fior de spaimă.
Și m-am altoit în gând, din toată inima: Vacă rutinată și nerușinată ce ești!!!!

(*)- linkuri.

Păi să ne lămurim, coane fănică…

Bate vântul prin jurnal. …Prin mine, de fapt. Nu sunt traversată de iubiri, nu mă cutremură nicio ură profundă. Corect. Sunt drame mari în jur, iar eu sunt epuizată fizic. Nu vreau să scriu minciuni, de dragul traficului, nu pot să zgândăr, cu sarcasme gratuite.
Suntem, uneori, triști și moi.

Dar.

Câteodată, futu-i mama ei de viață, te simți – așa cuminte cum zaci tu în nedeterminarea ta …te simți de parcă te-ar ciuguli vulturii, de viu.

Ei nu sunt vulturi, oamenii ăia. Tu ești jos. Atât. Vulnerabil. Iar ei atacă. Imbecil. Fără sens. Unii te invadează.
Din vina ta? Poate. Tu n-ai voie să spui nimic?

Zic să le numărăm, coane fănică…

Azi.

Asta m-a înfuriat.
M-am întâlnit cu un cunoscut, și discutam diverse. Și îl apucă psihanaliza. Din senin. În timp ce mă privește așa, a ce te-aș face eu…
Îmi zice că dacă am avea timp să vorbim, m-ar ajuta, că sunt pe un drum greșit.
Uitase că subiectele noastre comune țin strict de profesie, se axase, brusc, pe faptul că m-ar schimba el, ar fi dispus
Mi se ridicase tensiunea, dar am tăcut, de oboseală.
Sunt zi lumină în școală.
Îmi fac treaba al dracului de bine.
Nu scriu istorii jenante de amor aventurier.
Respect, zâmbesc, ajut.
…Iar boul ăsta dezgustător vrea să mă schimbe. …În timp ce îmi atinge, libidinos, pantoful, cu piciorul lui.
O să-l convoc la o ședință de sodomizare a psihanalizei.

Apoi.
Să trecem la al doilea. Un necunoscut care m-a mâhnit.
Îmi dă mail, tot azi.
A citit, din jurnal, pagina de prezentare, alta din categoria cicatricea si pe aia pentru șef și cititori. Deci trei postări, din 800.
Și îmi sugerează, “cu drag”: “fa-ti curat in ginduri si spune ce ai de spus simplu“.
N-am cum, nene inginere, să scriu simplu, căci eu mă adresez acelora care nu citesc pe diagonală…
Simplu e să nu mai intri în jurnalul unei complexate, sunt zeci de mii de bloguri în care zburdă fluturi pe câmpii.

Al treilea, un cvasi-cunoscut, mi-a pus capac, pe ziua de azi.
Citește jurnalul și a mai și comentat uneori.
Mai nou, vine peste mine la birou, neanunțat (wtf?).
Azi m-a lăsat mască. Vreau să vorbiiimmm… Citesc ce scrii și mă îngrijorez… Ți se întâmplă rau și cred că e din cauza mea…
…S-o crede, omul, zona crepusculară.
L-am expediat, ținându-mi nervii în frâu.

Am avut o zi infectă, în care oameni care nu mă cunosc îmi vor binele. Cu forța brută a gingășiei.

Deci privește-mă în litere, coane fănică, și reține finalul:

Când -fără voia mea- am venit pe lume, mi s-a dat un singur drept, acela de a spune NU, și mi s-a pus în spate sacul cu Libertatea Asumată.
Tot de atunci, viața mea imi aparține!



alegeri

Manon on March 27, 2011 in Oglinda 1 Comment »

Mă sună, de departe. Că are inima franjuri și niciun suflet aproape.
Și-mi povestește. Cum iubește. Cât o doare.
Și el o iubește, și a frânt o inimă ca să fie cu ea.

Mă sună, de departe. Îi e greu.
A părăsit-o.
-  S-a întors la aia, și nu înțeleg, Nona, spunea că n-o suportă, că eu sunt jumătatea lui…
-  Mda…

Pauză.

Tace greu și-și pregătește întrebarea:

-  Auzi, Nona, tu crezi că a început să crească ceva între ei?
-  Da.
-  Ce?
Abisul.

Voi știți de câte ori mi s-a spus mie, la 16, 18, 20, 23, 25, 28, 30 de ani: “Ești nebună!” / “Smucito…” / “Nu ești normală.” / “Ești proastă, pui la suflet orice.” / “Ai prea multă energie, mă obosești” / “Fraiero, nu mai crede în toți, că numai unii sunt oameni!” ? …De sute de ori.
Uitasem.

*

Azi, un suflețel mohorât mi-a arătat un mesaj pe care l-a primit de la un om căruia i-a acordat ajutor: “Ai nevoie de psihiatru, nu de prieteni.”
Deci jbaaang! O ghilotină.

Suflețelul ăsta este unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit. Vesel, frumos, săritor, sprinten, altruist…

I-am răspuns: Nu te întrista. Acesta este un mesaj trimis de un om cu scaun la cap. Și când pronunț scaun, tu să auzi excrement.

*
Am remarcat, în destul de multișorii ani pe care i-am trăit, că oamenii buni sunt altfel. Mă refer la oamenii-oameni care au puterea de a schimba, de a îndruma, de a îndrepta.
Sunt ieșiți din tiparele banalului sec și fad.
Pentru că nu sunt mânjiți. Pentru că ei sunt curați. Nevânduți. Le lipsește organul parșiveniei. Sunt deschiși. Obositori.

Ceilalți, obosiţii, cu cât mănâncă mai mult căcat, cu atât capătă mai multă greutate. Încearcă să se păstreze low profile.
Are sens. Ei trebuie să acopere. Uneori să te.

*
Uitasem cât am suferit, demult. Uitasem cum te sfâșie când primești pumni în gură pentru că ești OM.
…Dar mi-am amintit, într-o secundă, privind la ochii cei mari, triști și buni.

*
Așadar.
Într-o primă fază, lista mea de ignore a primit cadou un nume nou. …Deci jbaaang! Sabia lui Damocles.

quiz

Manon on March 26, 2011 in Retorice 7 Comments »

Auzi, mă scarpin în cap, că am o dilemă adâncă…

Dacă scriu așa: Nu noi decidem când se termină

… Trebuie să pun punct sau semnul exclamării?

Unii au lacrimi de crocodil.
Eu, azi, am dat apă la șoareci.
Așa se zice, apă la șoareci, când plângi sincer. Mna. Eu crocodil nu-s.
Am ochii mari, nu mint, nu înșel. Văd lucrurile așa cum sunt ele, dar mărite, însă crocodil nu-s.
Apă la șoareci, când mă doare.
Azi m-a durut puțin. Din senin.

*

L-am găsit, când făceam curățenie. (Dau cu clor, din când în când, pe suflet, ca să am activitate.)
L-am găsit. Un pui de resentiment, ascuns într-un colț. Avea ochii mari. Speriat.
- Ce faci, mă, distrusule, nu trebuia să eliberezi locul?
- M-am pitit și n-am suflat. Unde să mă duc?

Am oftat, din toți rărunchii… Cum să uit?… Cum să înțeleg? Cum să… Hait! Iar întrebările alea, iar gânduri parazite

Am înjurat, cu of. Și-am plâns puțin.
Pe urmă, m-am uitat în oglindă.
Chiar arăt ca un șocâte.
Și-am zâmbit.

Acum îmi e mai bine. O luăm încet cu primăvara, și jonglăm printre astenii.

*

Scrisul cu roșu e link, evident. Are sens.

Strivesc sub talpă o tristeţe mocnită.

*
Văd, prin fereastra biroului, copăcelul plin de muguri. Dincolo de el, e blocul cu tencuiala căzută. Arată sinistru. Părăsit.
De el îmi lipesc privirea, nu de mugurii care se alintă în vântul de primăvară.
Mi-am împrăştiat, nu ştiu cum, nu ştiu când, sufletul – în cele patru zări.
Îl chem la ordine, în jurnal, căci aici este cutia cu amintiri.
Nu vrea. Nu poate. Sau chiar nu vrea.

*
Prezentul, exceptând momentele rare de bucurie tremurătoare, este, pentru oameni, un prilej de fugă spre mâinele promiţător.
Când viitorul devine prezent, ne ascundem, nostalgici, în trecutul de care am fugit.
Amintirile capătă amprentă şi parfum.
Eu văd că azi sunt tristă şi ştiu că, peste două luni, voi spune era, încă, bine… atunci.

*
Jurnalul meu arată, azi, precum blocul acela cu tencuiala căzută.
N-am să-l vopsesc.

*
A scris, în locul meu, tristeţea cea mocnită.
Care, la auzul unei voci, a găsit o cale şi s-a eliberat.
Perfect.
Suntem două, în aşteptarea lui nimic.

Eu scriu, în jurnal, despre ceea ce mă marchează.

Unii cititori vin aici din întâmplare.
Alții – vin pentru a mă întâlni pe mine.
Unii se caută pe ei.
Alții îi caută pe unii.

Și când – rar – ne întâlnim aici cu toții, nu mai pot scrie nimic.

Sunt în taxi.
Prin staţie se aude: Atenţie, colegi, respectaţi trecerea de pietoni de la coloane… Babaul e în zonă.

Deci noroc cu babaul pentru bieţii pietoni.
Altminteri… Taximetriştii servesc zebră medium rare.