Jurnalul lui Manon.

Ah.
Mama mea avea o vorbă.
Well, mama mea avea multe vorbe.
Era o makedoancă inteligentă, puternică și cultivată, care, în momentele cheie, scotea pe gură câte un proverb românesc.
Realizase ea că înțelepciunea populară, simplă și clară, rezolvă spontan toate lucrurile complicate.

E.
Și vorba aia, de care mă leg eu acum, era: Manon, să fii om numai cu cel care merită.

Eu, evident, mă răsculam.
Toți sunt oameni ca mine, toți merită! Cine sunt eu, ca să decid că “unii” nu merită?

Și ah.
Cum m-au lovit.

Uite. Acum ceva timp, un om pe care îl consideram familie, m-a jignit grav. În public.
Am rămas interzisă. Sufocată. Perplexă. Făcută nod.
Atât de mult m-a durut, încât, deși propovăduiesc de-o viață comunicarea și dialogul, n-am avut forța să îl opresc, atunci, a doua zi, a patra săptămână, a treia lună, pentru a-i spune: M-ai jignit. Te rog, justifică-te sau cere-ți scuze, ca să putem trece peste. Ca să nu mă mai doară atât de rău.
N-am putut.

Am murit încet, purtând povara cuvintelor lui grele și a reproșurilor mele sufocate de tăcerea autoimpusă.
Am ales să tac.
Sau m-a ales tăcerea, agonică și chinuitoare.
Atipic pentru mine, vulcanica.

Deci ah.
Tac. Nu pot altfel.
Și o să mă vindec, într-o bună zi.
Nu caut rezoluții.
Explicații.
Scuze.
Acuze.

Am îmbătrânit.
…De-abia acum am înțeles cât de generic este acel merită.

Auzi, dragă mamă? Uită-te și tu la mine, de acolo, din cer, de unde ești…
Sunt om
Cu acel om
Pentru că merită.

…Retragerea mea, mută, din viața lui.

Uneori, doar uneori, unii oameni năvălesc, așa, în sufletul meu.
Fără să-i doresc.
Fără să-i aștept.

Se aruncă pe inima mea, cu ochii închiși, ca pe tobogan.

Apoi dispar, năvălind spre înapoi, așa cum au venit.
Fără să anunțe.
Fără să salute.

Uneori, doar uneori, eu înțeleg năvala lor.
Nu pe mine mă caută, în mine se ascund. …Uneori, de ei înșiși. Sau, alteori, de cei cu care își împart viața.

*
Uneori-ul, doar uneori, îmi lasă dâre.
Fără să se vadă.
Fără să se șteargă.

De sărbători, cei care și-au pierdut dragii sunt triști, iar golul nu se umple, ci sapă dureri.

Deci iată-ne, pe 25 decembrie.

Cam pe la vremea în care oamenii se pregătesc să se adune-n jurul mesei de crăciun, noi două ne-am urcat în mașină și am plecat.
Spre locul în care vom fi mai mulți. În speranța că vom umple golurile cu prezențe familiale.

Autostrada e pustie. Drumurile sunt libere. Doar întunericul coboară în viteză, pentru a scoate-n evidență luminițele pâlpâitoare cu care românii și-au cuprins casele, ca brâu de sărbătoare.

E-atâta liniște pe drum, de parcă numai noi am fi pe lume… Cei câțiva rătăciți ai nimănui, închiși în cutiile pe patru roți…

Iar norii au coborât pe pământ, sub formă de ceață deasă, ah, ce ceață deasă…

Mersul prin beznă pe un drum învăluit în vălătuci de fum alb… Senzația e stranie. Simți că alergi pe loc spre nicăieri.

Periplul s-a încheiat, după cinci ore.

Când am intrat în casa plină de ai noștri, am sperat că pot da valoare de adevăr lui: Uneori, nu drumul este important, ci destinația.

…

Deci iată-ne, la trei dimineața.
Cam pe la vremea în care oamenii dormeau liniștiți, ca după sărbătoare, noi două ne-am fi urcat în mașină și am fi plecat.
Căci.
Uneori, ajuns la destinație, realizezi că tu, de fapt, nu ai plecat deloc de dincolo.

Azi e 25.

Când se stinge un fenomen, rămâne, răvășit, un sentiment de liniște apăsată. O liniște bolnavă de ea însăși. Incurabilă.
Care nu are echilibru. Nici toleranță pentru suficiența oamenilor. O liniște ruptă. Fracturată în plex. Cu ochi răvășiți, care privesc în jos.
O liniște care nu e acalmie, ci suspin înnăbușit.
E prea mult zgomot în jur, care a sufocat armonia.

Mi-e dor de el.

De adolescența mea.

De dans.

De zâmbetul nebun.

Mi-e dor de el, de Michael.

The Way You Make Me Feel...

The way you make me feel, babe…
You really turn me on
You knock me off of my feet

Croit dintr-o bucată de țăran sănătos, luat pe brațe de viață și aruncat la oraș, tata a rămas un suflet cu nostalgii, un sentimental incurabil și un visător care arde ca jarul… De la el am slăbiciunile pentru tot ce înseamnă suflet mișcător.
De la mama am luat tot ceea ce înseamnă forță, mutat munți, ironie și prestanță.
E o combinație care mă face de neînțeles, dar care mă ajută să sparg ziduri.

Am aflat, acum două zile, că tata l-a pierdut pe Bambi, singurul suflet cu care își alina singurătatea în deja prea marele apartament…Cățelul firav, ca o căprioară, trecuse de pragul limită al vieții unui câine, și noi toți stăteam, de ceva timp, cu sufletul la gură, așteptând implacabilul, gata să fim alături de tata când se va întâmpla nenorocirea, căci el, sentimentalul și sensibilul ne repeta obsesiv, dacă moare Bambi, mă duc și eu, căci rămân al nimănui…

Tata nu m-a sunat, să îmi spună… I-a căutat la telefon pe frații mei, cărora le-a plâns amarnic, în ureche, cum numai noi doi, el și cu mine, oprișenii cei patetici, o facem.

A simțit, el, tata, să nu mă sune, și a mestecat durerea singur, ca un bărbat, fără să mă dărâme și pe mine…
I-am dat telefon, a doua zi, îl smulsese din casa îndoliată fratele mai mare și îl plimba pe te miri unde, pentru a-l face să uite.

Și la telefon, tata, a fost bărbat cu mine. …Cu mine, care simt cum tremură sufletele numai când mă gândesc la ele…Cu mine, pentru care nu există distanță sau zid…

Și-a înghițit durerea cea mare, tata, și mi-a zis, cu vocea aceea, ocean de lacrimi în care plutea durerea, sunt bine, tată…

Duminică, tata a venit la București, avea programare, azi, la medic, pentru consult oftalmologic după implantul de cristalin.

Nu a venit la mine, a rămas la fratele meu. La telefon, tata părea bine.

A fost la medic, după care, tot evitându-mă,  s-a urcat în tren și a plecat, nu acasă – în locul durerii și a amintirilor, ci la țară, la rude, să stea acolo, o perioadă…

L-am sunat. Avea aceeași voce de om care vrea să pară că îi e bine.

Cel mai sensibil bărbat pe care l-am cunoscut vreodată m-a protejat delicat, spărgând valul de zbucium în malul propriului plex, pentru ca eu să nu plâng, pentru ca eu să nu tremur pentru el.

De cîteva zile, tatăl meu cel sfânt alunecă pe lângă viața mea ca o nălucă, pentru a mă feri de impact, pentru a mă ține deoparte de sfâșiere. El, care e ca mine, plin de preaplin, el, care, ca mine, dă, prin ochii albaștri, soare și nor, fără să poată minți.

…La rândul meu, a trebuit să fiu la înălțime.
Nu-i voi mărturisi niciodată ce viteză aveau sentimentele mele care au spart digul, și ce târau, în calea lor, azi, când i-am spus, ca niciodată, fără intonația specifică, doar atât:  te iubesc.

I-am respectat dorința de a fi nălucă,
pentru că
o tristețe
trăită
simultan
de doi oameni
ca noi
nu are egal,
ci plus.

Mă vezi că plâng. Şi ştii cum plâng, că rup pământul. Şi ştii că mă ridic şi merg şoptind, un timp.

Eu pot să duc, când am de dus. M-ai altoit să simt vântul şi anotimpul, să miros pământul reavăn, să înţeleg ce nu cuvântă. Să fiu sprijin şi bucurie. Mi-ai dat să dau. Iar lacrima mi-o şterg firesc, mi-ai pus-o la pachet, de când eram un pui.

Şi duc. Fără să ştiu ce vrei. Fără să ştiu ce sunt şi încotro mă-ndrept. Plec capul şi trăiesc în legea ta.

…Dar EL, astăzi, a plâns. Din vina mea? Din vina ta?

El nu ar trebui să plângă şi să sufere.
I-ai dat lumina ca să-l admirăm de la distanţă, căci încălzeşte-a viaţă, ăsta-i rostul soarelui.

EL nu ar trebui să fie trist şi-ngenunchiat de “sunt al nimănui”.

Deci m-ai stârnit, am nod în gât şi clocotesc blasfemic.
Aşa că-ţi spun, oricât ai fi de Dumnezeu: Fă-ţi palmele căuş, smulge-mi din piept suflarea și du-i-o lui, să îl alini, căci dacă şi durerea noastră de acum te lasă rece, n-o mai lungi şi fă-mă praf sub roată de maşină, numai așa nu voi simți nimic!

Îmi postează cineva, la comentarii, un link. Este o chemare la un marş al tăcerii contra avorturilor.

M-am teleportat automat, cu inima sfâşiată, în anul 1999.

În luna mai, când trebuia să îmi sărbătoresc ziua de naştere, am pus capăt unei vieţi care îmi creştea în pântec.
O sarcină neprevăzută, greşeală de pastilă, trebuia să fiu eu o excepţie şi la anticoncepţionalele safe.

Mă întreţineam singură, ce să îi ofer copilului? …Puteam să mă întorc în provincie, la părinţi.

Dar…Motivul pentru care am făcut întreruperea de sarcină este altul.
Pare iraţional, ilogic şi tocmai de aceea tipic mie.

Tatăl copilului era însurat, iar acasă îl aşteptau trei suflete: soţia şi doi copii.

M-am pus în situaţia soţiei lui, dacă într-o zi, căsătorită fiind, aflu de existenţa unui copil din flori al bărbatului cu care îmi împart existenţa, ce aş simţi?

Şi am simţit. Direct în plex, lovitură de topor.

Eu cred în familie.
Eu cred că o mamă trebuie să îşi crească în linişte copiii, fără agitaţie.
Orice umbră pe faţa şi pe sufletul ei aduc alte umbre, de neşters, în viaţa micuţilor.

E treaba mea că am cedat şi am devenit amantă, după un an de chin şi de refuz cerebral, înnebunitor, al compromisului. Poate că trebuia să o trăiesc. Poate că mama ar fi trebuit să fie lângă mine -când plângeam şi nu ştiam cum e bine – nu îngropată în pământ.

Deci, iată-mă, în ‘99, luna florilor.
Făcută ghem lângă perete, plângând cu sughiţuri, ţinându-mă cu mâna de burtică şi iubindu-l, şi jelindu-l, căci trebuia să nu-l aduc pe lume.
Puiul meu. În mine. Viu. Al meu, al femeii care s-a născut doar pentru a deveni mamă.

În fiecare an mă gândesc cum ar fi arătat. Cât ar fi împlinit şi cât de frumos ar fi avut zâmbetul. Şi plâng amarnic, aşa cum fac acum, când tastele îmi par în ceaţă de la lacrimi, iar inima mi-e plumb aprins.

Nu pot merge la un marş de protest. Nu pot ridica piatra.

Dintr-un motiv simplu.

Nu există, pe acest pământ, puşcărie cu torturi mai cumplite decât propria-ti inimă.
Această condamnare e pe viaţă, iar tu, propriul judecător.

Eram obosită, surmenată, funcţionam pe avarie. Iar când mi-ai pus melodiile alea vechi, ştiam că urmează relaxarea pe care tu, cu sufletul tău frumos, mi-o induci, oaza mea de bucurie, descoperită târziu…
Ne-am aşezat, ca de obicei, spate în spate, iar eu am închis ochii sprijinându-mi plămânii de omoplaţii tăi, simţindu-mă protejată. …Atât de mult, dar de fapt doar un strop care mă face să zâmbesc aşteptând să vină buzzul de uikend, când noaptea e zi pentru amândoi.
Am respirat uşor, urma să mă relaxez în curând, după care urma porţia de râs şi de ironie fină…
Şi, BANG!
Lovitura cuvintelor, de măciucă, pe care mi le-ai împuşcat neaşteptat în moalele capului, re-pe-tat, m-a  năucit şi am zâmbit tâmp de durere când dinţii mi-au retezat instant vârful limbii.
Am apucat să gândesc, cu umor amar, că e mai suportabil să mă loveşti în creier, aş fi murit dacă mă ţinteai în inimă direct.
După care m-am prăbuşit în genunchi, să nu vezi că plâng, mama îmi spunea că sunt urâtă când plâng…

Ai provocat, fără să ştii, fără să vrei, căderea în subteran a nonei.
…Şi prin spatele ochilor închişi mi-a trecut toată istoria uitată: aveam doar patru, cinci ani, şi fratele meu mai mare, adolescent plin de angoase, mă bătea de mă rupea. Numai peste faţă. Apoi mă trimitea la baie să mă spăl de lacrimi, mă aşeza în faţa lui şi ţipa: Nu mai plânge! Am zis să nu mai plângi!! Iar eu, îngrozită, un pui de om, încercam cu o maturitate care mă depăşea să îmi înghit suspinele amare, să fac ce zice el, aproape să nu mai respir… Nu reuşeam, nu poţi îneca suspinul. Iar asta îl enerva şi mai tare. Aveam faţa amprentată cu palmele lui…

Când am mai crescut, am intrat în mâna mamei, fusesem o sarcină târzie şi surprinzătoare iar ea, mama, îşi pierduse toleranţa. M-a bătut de m-a smintit, toată adolescenţa, până târziu, împlinisem 21 de ani.
Eram cuminte. Inteligentă. Bună la şcoală. Dar nota opt nu era suficient de bună, şi dacă veneam acasă cu ea în carnet, ştiam ce urma…

Am plâns, aproape 22 de ani, mai mult decât pentru un singur om. Nu aveam voie să iubesc. Nu aveam voie să merg la petreceri. Nu aveam voie să merg în vizite prelungite. Micile subterfugii prin care reuşeam să stau la o cafea cu colegele în liceu, rarisime, erau simţite imediat de nasul fin al mamei şi sancţionate drastic, cu cureaua, cu furtunul de la maşina de spălat, cu palma.

Izolată, citeam hămesită toate cărţile pe care puneam mâna, scufundându-mă în altă realitate.

Am rămas timidă, înfricoşată, şi de atunci mi-e frică de nou, de schimbare, de iubire.
M-am îndrăgostit în taină, ca să nu se ştie, din teama de pedeapsă.
Exerciţiul platonic al iubirii a devenit un mod de viaţă. Iar, mai târziu, când am avut o relaţie, am fost şi iubită, şi pansament, numai din dorinţa ca celălalt să nu se simtă fragil şi să nu plângă vreodată din cauza mea.
N-am depăşit niciodată, biologic, vârsta de la care iubirea mi-a fost interzisă, mă îndrăgostesc adolescentin pe aceleaşi coordonate.

Au trecut ani de când primisem educaţia spartană, şi mi-am vizitat fratele, stabilit de ani buni în ţări străine.
Dorind, probabil, să facă o glumă, şi-a adus aminte cât de rău mă bătea el şi cum, mai târziu,  mă lovea mama. Şi-a încheiat povestioara graseind uşor cuvintele cu accent italiano-englezesc, folosind o propoziţie care mi-a rămas ştanţată în destin: “Manon, te-ai gândit vreodată, poate că faţa ta cere pumni?!…”

Am înţeles, într-un târziu, că fratele meu era măcinat de hormonii adolescenţei, şi frustrat de faptul că, în familia noastră, el era singurul cu tată vitreg, şi i-am înţeles izbucnirile de furie.

Am înţeles şi de ce mama a încercat să se impună aşa, cu forţa brută. Voia să mă protejeze, să nu greşesc, cumva, se asigura că, ştiindu-i de frică, nu voi face nimic ruşinos, aşa era pe timpurile alea.
Într-un târziu mai bun decât niciodată, când iminenţa morţii ne-a apropiat, am vorbit mult, am iertat,  şi am recuperat împreună timpul şi iubirea pierdute.

Te înţeleg şi pe tine, prietene, ştiu de ce m-ai lovit.
… Din grija de a nu mi se întâmpla rău, mai târziu. Din teama că mă voi exalta. Lovindu-mă, voi încercaţi să mă protejaţi. De sentimente bumerang, de un EU care însă mi-e străin.

N-am făcut niciun rău, nimănui. Am învăţat să mă ascund când plâng, să nu mă vedeţi urâtă, să îmi acopăr durerea, râzând ghiduş. Am iubit cu toată fiinţa mea tot ce este de admirat. Am alinat durere, am şters lacrimi, am stârnit hohote de râs.
.. Dar bufonul nu a devenit mai puternic. A învăţat, doar, să construiască dig la sentimente curgătoare.

Faţa mea, da, chiar cere pumni, şi îi primeşte, în continuare. Mă feriţi de te miri ce, lovindu-mă, şi descoperiţi într-un final, ceea ce eu ştiu de la început: când inima vă e ruptă de iubire pentru mine, eu voi fi fugit de mult.

Sunt un copil autist care desenează fluturi şi voi vreţi să îl vindecaţi cu orice preţ de lumea sa interioară, care e mai bună decât realitatea. Şi nici eterul nu mă protejează, aşa cum speram.

Am nevoie de oameni pe care să îi îndrăgesc, aşa îmi iau pulsul pentru a şti că sunt vie.

Iar voi mă îngenunchiaţi, unul după altul, pedepsindu-mă.
… Pentru un lucru care este incurabil: nevoia de voi, fără a vă atinge fiinţa.

Şi da, suntem doar prieteni, era de înţeles din secunda în care am dat add şi play, nu era nevoie de repeat.
N-am să trec oceanele, vâslind, pentru a-mi confirma că tu te protejezi, de fapt, pe tine.

Nicoleta are cancer. E colega mea.
Mignonă, frumoasă, creaţă ca o oiţă, empatică fără margini, mamă şi soţie.

A făcut operaţia şi acum trăieşte fiecare zi cu teamă. Îi citesc în ochi cum îi fug gândurile, şi o deturnez, făcând-o să râdă. E tânără şi va fi bine. Trebuie să fie bine!

…Insă de curând Nicoleta a aflat că şi soţul ei are cancer. Mă omoară ochii plini de lacrimi cu nod în gât şi mărturisesc sincer că în ziua aia am hulit, cu deznădejde, cu amar, în nimicnicia mea…

…De aia scriu acum aici.

Doamne, se apropie Sărbătorile, pun în jurnal şi rugăciunea asta: iartă-mă şi te rog eu, din tot sufletul, mai dă o şansă la viaţă celor care cred că se vor stinge, nu-i lăsa să moară, ia-le durerea şi boala şi îngroapă-le în nisipul deşertului, căci oamenii ăştia sunt din cei buni, cinstiţi, care nu fac rău…

Moartea lui Michael m-a readus la viaţă.

Vegetez, de aproape doi ani, fără să am nicio legătură cu mândreţea de fată care eram odată. Parcarea lui Titel în viaţa mea m-a fleşcăit complet (la noi în oraş se spune “m-a flecit”). Fără aspiraţii, şi, atenţie, fără frământările sufleteşti care mă făceau să fiu zbanghie şi să scriu la jurnal ca şi cum aş proiecta un film, m-am scufundat în munca de la facultate, făcând lucruri minunate dar fără să simt că mă năpădeşte bucuria sufocându-mă, ca altă dată. Dădeam vina pe cei patruzeci de anişori pe care tocmai i-am împlinit.

Şi într-o dimineaţă, am văzut la ştiri:”Michael Jackson a murit“.

În clipa aceea am înviat. De durere. Toate sentimentele, aspiraţiile, tainic încătuşate şi acoperite de un bocanc autoimpus, s-au inflamat, şi de atunci, de o săptămână, picur, prin toţi porii, tot ceea ce am strâns pe parcurs. De ce? De ce m-am activat acum?

Pentru că, simplu, Michael Jackson este una dintre cheile care îmi poate deschide sufletul. Adolescenţa mea, trăită în cea mai grea perioadă a dictaturii, avea două guri de aer: cărţile şi dansul. M-am construit bazându-mă pe două principii: e important când deschizi gura, ce spui, şi când te mişti, ce transmiţi. Aşa m-am judecat, şi, de atunci, aşa îi judec şi pe alţii. Şi, înarmată cu asta, nu m-am înşelat niciodată, când am vrut să aflu mai multe despre un om.

E vorba despre armonie.

Michael m-a învăţat să dansez. Nu ca el, căci este unic. M-a învăţat să simt muzica, să o exprim, să punctez mişcările, să “joc” accentele muzicale, să stau, fără să mă mişc, pe melodie. Să dansez viu, nu să ilustrez. Michael s-a lipit pe vecie de acea perioadă din viaţa mea, o epocă în care tinerii nu urmăreau futăriseala, ci devenirea.

Michael Jackson este adolescentul curat din fiecare dintre noi.

Mă doare, zguduindu-mă, toată inima, care mi se inflamează din piept până în creier.
Aşa simţi când îţi moare cineva din familie.
Şi e prea devreme să mă consolez cu faptul că Michael este nemuritor.

Mă consolează doar ideea că nu trec singură prin asta. Suntem o familie de milioane de oameni. Marcaţi pe viaţă de fenomenul Michael Jackson.

Sunt unul dintre oamenii cărora le lipseşte, acum, o bucăţică de suflet, căci ea merge cu Michael în mormânt.

Înlăcrimată şi cu un nod dureros în gât, am totuşi puterea să ridic degetul mijlociu în aer, şi să i-l arăt monstrului care a traumatizat un copil nevinovat şi care, nici acum, la final, nu arată pic de consideraţie pentru fiul care l-a făcut celebru: tatăl lui Michael. I-a refuzat copilăria, şi acum îi refuză şi ultima dorinţă: aceea de a se întoarce acasă, în Neverland.

Privindu-l cum râde, dând interviuri, cu gura de pirahna care băleşte după orice câştig în loc să fie devastat de durere căci el, hoitul, trăieşte, iar fiul e mort, îmi aduc aminte de o vorbă din bătrâni care spune că părinţii nu trebuie să-şi îngroape copiii, ci invers.

Trist şi încremenitor, Michael ne demonstrează şi acum, de dincolo, că tot ceea ce a povestit despre copilăria tristă este adevărat. Printr-o ciudată întâmplare, parcă îl împinge în faţă pe tatăl monstruos, să-l cunoaştem şi noi.

Şi reuşeşte.

Rânjetul bătrânului spune tot. …Dar mai ales, macabru, asta:
Aşa intră în istorie, pe lângă o stea, şi gunoiul, luminat de strălucirea ei.