Archive for December, 2004


Fantastic, ce ruptă de realitate sunt eu…Cât de mirate sunt putorile, când le deranjezi să facă o treabă ce le stă în atribuţii… Naţie de leneşi metafizici… Seriozitatea cu care îmi fac eu treaba e privită ca un afront, că şi aştept întrebarea veninoasă: “Ce mă trezeşti, femeie, din somnul meu legal, din timpul serviciului?” Ooff…

Urc în 104 încărcată de bagaj. Rucsacul îmi taie mâna, am şi umbrelă (bravo, madam, vezi că n-a plouat?!?).
Pe scaunul din faţa mea stă un ţigan. Se uită dezaprobator la mine, căci, în goana lui nebună, şoferul pune nişte frâne atât de artistice, încât cu greu mă ţin de bară, şi cu greu ţin plasa să nu devieze în gura ţiganului care stă, cu mâna în kur, jos pe scaun. Privind dezaprobator…În loc să mă lase pe mine, femeia, să stau jos, că am greutate în mâini, şi nu-mi pot ţine echilibrul. Auziţi şi voi, mă priveşte de sus, de acolo, de jos, de unde e el…Şi neamul lui…Că, mai să mă pufnească şi râsul. …Nu ar trebui să stea, oare, în picioare, cu mâna în te miri ce buzunar al vreunui călător???

Se poartă şepcuţele ştrengăreşti. Îmi stă bine cu şepcuţă ştrengărească.
Azi am fost într-un loc în care nu ajung prea des. Lipscani. Era plin de şepcuţe, de toate culorile. Atârnate pe tarabe, cocoţate pe manechine, în magazin, peste tot. Şi fulare frumoase, lungi, trăsnite, ademenitoare. Nu-mi pot permite, am doar 200.000 de lei, de trai. Intru în petshop-ul de pe Şelari, şi… cumpăr pentru veve fân, nisip pentru băiţă, şi seminţe. 150.000 de lei. O avere. Dau pentru Pepita cât aş fi dat pentru şepcuţa pe care mi-o doresc de multă vreme. Aşa fac întotdeauna. Aşa am făcut şi pentru bărbatul pe care l-am iubit, am cumpărat, întotdeauna, ceea ce îi trebuia lui. Asta mă făcea să mă simt bine, văzând că este el mulţumit… Spre deosebire de el, Pepita nu va pleca. Deseară, va sapa bucuroasă şi sperioasă, săltăreţ, în fân, va face băiţă în nisip şi va roade seminţe. Iar eu voi fi fericită, privind-o. Dă-o dracu’ de şapcă!

admin on December 9, 2004 in Oglinda No Comments »

Am probleme cu stomacul. Iar. Îmi e o frică de moarte, să nu am crizele alea crâncene. Frumos tablou: eu, singura în casă, de sărbători, tăvălindu-mă pe jos de burtă. Doamne, ai milă de mine!

admin on December 9, 2004 in Oglinda No Comments »

Ăştia de la Caţavencu ar trebui să îmi dea ziarul pe gratis, la câtă reclamă le fac eu, involuntar. Şi anume, râd. În metrou, mă aşez pe scaun la răsfoit, şi, pe măsură ce intru în citire, trec brusc de la zâmbetul jenat, să nu zică aia că sunt nebună, la chicoteli cu lacrimi în ochi.
Ba chiar, azi, m-am surprins - vizionând poza de pe prima pagina- excelentă- că am pufnit în râs brusc, fără o avertizare prealabilă.

În metrou a reapărut ţiganca aia, care cânta la vioară pe principiul durerii de dinţi: surd, la început, din ce în ce mai tare pe urmă, agresiv şi disperat-interminabil… Data viitoare o să am o discuţie calmă cu ea, pe principiul extracției fără anestezie.

Într-o lume în care loazele te scuipă în ochi, pentru că eşti sărac, şi te stropesc cu maşina (dacă nu te calcă), pentru că tu nu te-ai orientat la timp să îţi achiziţionezi şi tu una păşind blajin pe cadavre, weekend-urile devin, în loc de prilej de relaxare, spaime…
Într-o ţară în care eşti nevoit să viezi, periodic, în compania unora care se cheamă oameni, sărbătorile devin şi ele, în loc de prilej de înălţare şi bucurie, angoasa şi tristeţe…

Am fost crescută şi educată în spiritul respectului pentru sărbătoarea de sfârşit de săptămână, care, la urma urmei, nu înseamnă altceva decât faptul de a împărtăşi momente speciale, alături de oamenii speciali din viaţa ta…Nu voi uita niciodată mirosul de colonie al tatălui meu, când ni se înfăţişa, duminică dimineaţa, proaspăt bărbierit, şi ne invita, pe noi, somnoroşii, la micul dejun…
…După cum nu voi uita niciodată abnegaţia cu care bărbaţii din viaţa mea mi-au tocit şi mucegăit bucuria de weekend, refuzând să dea acestei zile un aspect proaspăt şi mult aşteptat, scărpinându-se la coaie, şi zăcând în indolenţa, cu o barbă demnă de robinson crusoe…

Nu voi uita niciodată, din fericire, frământarea şi exaltarea simţite înainte de sărbătorile de iarnă, din sânul singurei familii pe care am avut-o vreodată, goana după croirea unei vestimentaţii noi, pentru fiecare revelion, pregătirea mesei festive, zâmbetul înlăcrimat de fericire, în ajunul Crăciunului, pregătirile, dorinţele tainice, împodobirea brăduţului şi tăiatul legumelor pentru salată… După cum, la antipod, mi s-a întipărit, de ani buni, spaima de venirea iernii, când, IAR voi fi singură, chiar dacă acompaniată, când mă voi zbate inutil să aduc în sufletul celui de lângă mine un strop de sacru, de sfielnic respect pentru momentele care ar trebui să ne dea aripi, căci vine un an nou, cu tot cu nedeterminarea lui…

Scriu toate acestea, nu pentru că simt nevoia să le zburătăcesc din inimă, ci pentru că, stând în faţa televizorului şi butonând telecomanda din post în post, am găsit, între o emisiune în care trei putori cânta în bucile goale şi alta emisiune în care sunt desene animate crunte şi violente, un interviu cu Marie-Rose Mociorniţa… Această femeie care arată superb, de o inteligenţa sclipitoare, scoate diamante când vorbeşte, nu cuvinte… Vorbele ei, atitudinea ei, mi-au adus aminte că drumul meu, deşi nu e pavat cu marmură, este cel bun.

Chiar dacă am inima îndoită că – în loc să pregătesc şi eu ghetuţele de moş nicolae, sau să alerg nebună prin oraşul luminat după cadouri- stau acasă tristă, simt, aşa, un puseu de optimism şi de înţelegere…Şi de împăcare cu mine însămi.
Între varianta în care eu sunt singura entuziasta a familiei şi pregătesc o masa festivă pe care partenerul nu dă doi bani, şi varianta în care sunt deja, aruncată, pentru că am fost doar o mantă de ploaie, Dumnezeu a ales ceea ce este mai bine pentru mine.
În loc de fals şi veşnice minciuni, singurătatea.
În loc de aşteptarea la infinit a unui gest tandru, singurătatea.
În loc de îngenunchierea bucuriei împodobirii brăduţului, singurătatea. Care, vă jur, este singura care nu alterează structura genetică a omului.

… Aşa că înţeleg că Moş Nicolae şi Moş Crăciun nu vin la mine, anul acesta. Şi nici Anul Nou, în strai de sărbătoare… Singurătatea, ca opus al minciunii şi ipocriziei. Singurătatea, ca pilon cinstit pentru speranţă.
Pentru care mulţumesc.