Archive for May, 2010


Îmi postează cineva, la comentarii, un link. Este o chemare la un marş al tăcerii contra avorturilor.

M-am teleportat automat, cu inima sfâşiată, în anul 1999.

În luna mai, când trebuia să îmi sărbătoresc ziua de naştere, am pus capăt unei vieţi care îmi creştea în pântec.
O sarcină neprevăzută, greşeală de pastilă, trebuia să fiu eu o excepţie şi la anticoncepţionalele safe.

Mă întreţineam singură, ce să îi ofer copilului? …Puteam să mă întorc în provincie, la părinţi.

Dar…Motivul pentru care am făcut întreruperea de sarcină este altul.
Pare iraţional, ilogic şi tocmai de aceea tipic mie.

Tatăl copilului era însurat, iar acasă îl aşteptau trei suflete: soţia şi doi copii.

M-am pus în situaţia soţiei lui, dacă într-o zi, căsătorită fiind, aflu de existenţa unui copil din flori al bărbatului cu care îmi împart existenţa, ce aş simţi?

Şi am simţit. Direct în plex, lovitură de topor.

Eu cred în familie.
Eu cred că o mamă trebuie să îşi crească în linişte copiii, fără agitaţie.
Orice umbră pe faţa şi pe sufletul ei aduc alte umbre, de neşters, în viaţa micuţilor.

E treaba mea că am cedat şi am devenit amantă, după un an de chin şi de refuz cerebral, înnebunitor, al compromisului. Poate că trebuia să o trăiesc. Poate că mama ar fi trebuit să fie lângă mine -când plângeam şi nu ştiam cum e bine – nu îngropată în pământ.

Deci, iată-mă, în ‘99, luna florilor.
Făcută ghem lângă perete, plângând cu sughiţuri, ţinându-mă cu mâna de burtică şi iubindu-l, şi jelindu-l, căci trebuia să nu-l aduc pe lume.
Puiul meu. În mine. Viu. Al meu, al femeii care s-a născut doar pentru a deveni mamă.

În fiecare an mă gândesc cum ar fi arătat. Cât ar fi împlinit şi cât de frumos ar fi avut zâmbetul. Şi plâng amarnic, aşa cum fac acum, când tastele îmi par în ceaţă de la lacrimi, iar inima mi-e plumb aprins.

Nu pot merge la un marş de protest. Nu pot ridica piatra.

Dintr-un motiv simplu.

Nu există, pe acest pământ, puşcărie cu torturi mai cumplite decât propria-ti inimă.
Această condamnare e pe viaţă, iar tu, propriul judecător.

**
update 31 mai © GEO :
1. Lacrimi de crocodil.
Aha, ai dovezi?..proces de calomnie sau te împaci rapid! Nu scot limba la tine că mai citesc și copiii…

2. Eternul magic prfum. Chiar dacă te-ai gândit la parfum, miroase a reclamă. Jur! (cine-i etern, magicul sau parfumul? să mori tu ????)

3. Explicația expresiei ploaia vine-n pas grăbit. Ce nu-ți place la explicația oferită până acum? Nemulțumitului i se ia darul, să știi! Vezi și expresia: Plouă, plouă, plouă, / Babele se ouă..

**
update 31 mai :
nu m-am rugat în viaţa mea de un bărbat atâta.
Ok, deci ai înţeles, e cazul să te opreşti. De regulă, ei se înmoaie de la prima îngenunchiere patetică.

Feeling

Manon on May 31, 2010 in Crochiu 11 Comments »

Am remarcat-o de mult, pe coridoarele UNATC. Are tot ce-i trebuie: bun simţ, caracter, creier, look, sensibilitate, forţă.

Eu am un simţ aparte, o antenă, care îi selectează şi îi atrage, instinctiv, pe oamenii deosebiţi. 
Uneori nici nu ajung să îi văd la faţă, e suficient să vorbesc cu ei în eter.
Alteori îi detectez de la admitere sau îi întâlnesc pe coridoarele vieţii. 
Câteodată îi aleg eu, de multe ori mă aleg ei.

Aşa şi cu ghinda asta verde…
Într-o zi vorbeam cu ea în general, când i-am remarcat ochii ăia, ca două măslinuţe, în care pluteau lumini şi gri-uri, puiuţa lui mami, tu eşti îndrăgostită…şi nefericită…

De atunci, ea a devenit, oficial, ca şi alţii, înaintea ei, copilul meu.

Ieri a intrat în birou şi mi-a zis: A venit mama, aici, să îmi vadă examenul. E şi sora mea. Aş vrea să le cunoşti, le povestesc mereu despre tine.

Normal că am mers să fac cunoştinţă, din drag pentru ea dar şi pentru a vedea ce impresie ne facem reciproc, căci viaţa mi-a arătat, în caruselul ei surprinzător, că nu poţi cunoaşte cu adevărat un om până când nu-i întâlneşti familia.
Voiam să-mi verific intuiţia.

La parter, ele ne aşteptau. Două fiinţe frumoase, explozii vivace de lumină caldă, cu ochi limpezi, curaţi şi sinceri ca aerul de munte.

M-a copleşit, spontan, o stare de fericire.

Lucrurile sunt întotdeauna rotunde.

Acum câteva zile.

Îmi apare pe ecran o fereastră de messenger. Buzz!!!
Nu suport buzzurile din prima, sunt agresive și nepoliticoase, mai ales dacă persoana care dă năvală nu îți este apropiată.
Vreau să mă ajuți și pe mine, am nevoie de o informație de la secretariat!
A, nici nu ne salutăm, dăm, doar, directiva, sclavului de pe plantație…

Văd că îl am pe individ în listă, lista mea de lungă și plină cu oameni care vin de pe forumul UNATC.
Te roagă mami să nu mai dai buzz. O să mă interesez la secretariat și îți comunic.

Fug prin școală, cu treburi pentru Gală, trec pe la secretariat, aflu informația, mă întorc în birou. Fereastra de mess era închisă, se restartase computerul.
Caut în listă, să îi dau mesaj. Tipul, offline.

A doua zi, bântui prin școală, vin la computer. Lată, pe ecran, fereastra de mess, cu: Buzz!!!
Tipul este, iar, offline. Ii verific statusul cu micul spion din dotare și, ce să vezi, este, de fapt, invizibil…

Îl șterg din listă.

Ieri. …Duminică.
El:  Buzz!!! Mi-ai făcut și mie rost de informația aia?
Eu: Nu știu cine ești.
Și apăs butonul roșu de ignore.

Nu știu dacă va pricepe, căci bunul simț nu se vinde la colț.

Câteodată simt, cu tristețe, că dacă încerc să explic lucruri elementare, cuiva, e inutil.

Întâlnesc în fiecare zi oameni care mă abordează mai mult sau mai puțin agresiv atunci când au nevoie de mine, și în momentul în care vreau să comunic cu ei devin, instantaneu, invizibili… so, Why should I care?


Oamenii sunt universuri sonore în care colcăie strălucitor derizoriul
…Pe care n-ai cum să îl ratezi, mai ales că, eludându-l inconştient pe cel propriu, te aşezi confortabil la privit spectacolul pe care ţi-l oferă persoana din faţa ta.

Ochii nu mint. Dacă ştii să-i priveşti. Iar asta e o damnare.

Tipul are peste patruzeci de ani, e meseriaşul ăla cu vârstă nedefinită, care poartă, în el, putrid, cadavrul adolescentului care ar fi putut să fie, dar care a sucombat în plină formare.

E bărbat. Adică: din categoria aia de care am fugit toată existenţa mea, până când viaţa m-a prins şi mi l-a îndesat pe titel în beregată, tâmpito, trebuie să trăieşti şi asta.

E rudimentar, cu ochi de vulpe, arzători, linguşitor şi primitiv sexual. El, ca atâţia alţii, nu poate vedea universul meu în ansamblu, pentru că urmăreşte, obsesiv, o cât de mică sclipire a derizoriului din Manon. E singurul motor care îl face să se bucure de o nouă zi, căci – doreşte el să îşi demonstreze, obstinant – toţi suntem egal de infecţi.

Îi ard ochii când mă vede.

Are o poftă incontrolabilă de fomist, să mă consume, să mă tăvălească în pat, să-mi arate el meserie… E atât de evident, încât bien sûr că i-am zis-o, mă, mă ruşinezi, când vorbesc cu tine parcă defilez goală.

…Nu ştie, însă, cât de expus este.
Nu ştie că, dintr-o privire, am citit şi cât de mărginit e, şi cât de prost face sex.

Am lucrat, o perioadă de timp, la el, pentru a-l face să înţeleagă că eu nu scriu istorie cu organele genitale, ci cu inima. Îi e frică de mine.
Mă priveşte cuminte după gard şi face eforturi să priceapă că îndrăgindu-mă frumos, primeşte de la mine muzică, nu zgomot. Această muzică este dată de o relaţie umană strict profesională, fără conotaţii sexuale.

Dar în universul lui muzica este dată la maxim, în perioada asta, căci, profund îndrăgostită, cu privire strălucitoare, nu mai pot trece, transparentă şi invizibilă, prin faţa unui specimen ca el. Nu mai pot fi transparentă în faţa nimănui. …Deşi aş vrea. Pentru a mă feri de întrebări ale căror răspunsuri mă dor.

Ieri.
Pe coridor, iniţiez o conversaţie cu acest bărbat, legată strict de ceea ce trebuie să facă, pentru a mă ajuta la Gală.
Îi văd, în ochi, iar, vârtejul, patima, pofta, chinul, deci spun un banc drăguţ, pentru a-l trimite pe individ la locul lui după gard, forţându-l să se aşeze în decenţă - protejându-l, astfel, de Manon.

Dar el nu poate fi smintit. În universul lui s-a consumat lupta; derizoriul i-a devorat  instinctul de conservare.

- Doamnee, ahh…ai o lumină, ai nişte ochi…Ai nişte ochi…Care parcă cer…Parcă cer iubire…
- Sunt îndrăgostită şi sufăr. Mă prinde, drama.

Vreau să mă îndepărtez, dacă o comite, îl rup în două.

- Stai…Tu ştii ce îţi trebuie ţie? Un bărbat adevărat, care să te strângă în braţe până nu mai poţi respira, să te pupe până când te sufocă, să te ţină numai lângă el, să te iubească aşa cum trebuie…
- Adorm, în fiecare seară, în braţele iubitului meu.
- … ?
- …Chiar dacă el nu este în pat, cu mine.
- Nuu, ai nevoie de cineva care să fie acolo, cu tine, să îl simţi!!!!
- Te re-feri  la
ti-ne, pu-iu-le? Şi simt săgeţile care mi se adună în ochi, mă terfeleşte, nu suport să îmi prezinte mizeria instinctului său primitiv sexual, când eu acum ard, curat, o iubire chinuită…

Fac un pas, să plec, până când nu e prea târziu pentru el.

În acel moment, universul lui explodează, iar muzica febrilă pe care vrea să mi-o dăruiască se schirceşte maladiv într-o compoziţie proprie: Sonata în FĂ major.

- Fă!Iartă-mă! …Nona, tu… Ai nevoie de unul care să te iube… fută, na, c-am zis-o,  până când nu mai poţi, şi ziua, şi noaptea, să te dea cu capul de pereţi, nu te supăra, dar chiar aşa este!! Înţelegi? Înţelegi??!!

Îl privesc. Împietrită. Deschid gura, şi ştiu ce vreau să îi spun. Şi ştiu ce voi provoca, acolo, în adâncurie acestui biet suflet torturat incontrolabil de rudimentar.

…Dar mă opresc la timp, nu am voie să mă contaminez şi să răspund cu ură. …Nu atâta timp cât iubesc.

Îmi iese din gură, nu ştiu de unde, nu ştiu de ce:
- Eu cred că tu ai diabet, fă-ţi analizele, transpiri prea mult, iar ochii au strălucirea aia…

Şi plec, lăsându-l ţeapăn.

…Mi-a luat trei ore să mă recompun. Nu mai am niciun pic de protecţie. Sunt a nimănui şi-a tuturor.

**
update 29 mai :
jocuri cu cururi de futat.
Iată, în sfârşit, acum pot explica expresia ploaia vine în pas grăbit.

Azi e sâmbătă. …Pentru alţii. Iarbă verde, munte, mare, chestii.

Noi suntem în şcoală, azi chiar e sărbătoare, avem invitaţi de soi: Isabelle Hupert şi Cristi Mungiu.
Sala e copleşită de atâţia sufleţei artişti… iubiţii lu’ mami, de frumoşi şi plini de speranţă ce sunt ei…

Ratez începerea evenimentului, mă transportasem la un alt spectacol. Vin în fugă, când scap de acolo. Pe scenă, trei persoane, Mungiu şi două femei.

Mă apucă o panică minusculă, invitata de ce n-o fi venit?

Mă întorc la fotograf, care-mi respiră în ceafă, şi îi zic:
-Auzi, luciene, cine e adolescenta aia de pe scenă, din mijloc?
- Isabelle Hupert
.

…A dracului şi tehnologia asta, mă, îmi zic io cu ciudă în gând, spărgând inefabilul în care pluteam, visătoare…Pe ecran femeia are 57 de ani, şi live, 18…

Sunt culă și mișto. Nu genul de tanti, ci de mămică modernă. Scot pe gură ce am în suflet.
Fac complimente, fetițelor și băieților, la fel: Ești sexy! / Maamă, ce mâini ți-ai tras… / Ce faci, splendoare mică? / Arăți ca o primăvară! / Măă, tu ai căpătat privire de bărbat…

Nimeni nu mă interpretează greșit, am ochii suficient de mari și de expresivi – prin care îmi iese inima, nu sexul.

Îl știu pe tip, din şcoală. A terminat la noi, iar acum face un master de light design.
L-am remarcat, în mulțimea de studenți care sfârâie prin universitate, pentru că are ceva special: de fiecare dată când mă întâlnește, indiferent ce poartă, băscuță sau căciuliță, își descoperă capul și mă salută. Are zâmbetul ăla -de inimă bună și creștere curată (sărutări de mâini mamei sale).

După ce ieri mi-am îndoliat prietenii cu ochii mei de câine bătut, cu ficatul praștie și stomacul ghem, după ce aseară am plâns vreo oră în urechea unui drag ce-mi ține loc de mamă iar azi noapte mi-a licărit o luminiță în yahoo messenger, azi eram fresh.
…Deci, again, vie.

Intru în sala de spectacol, și îl văd pe tip, aranja luminile.

Mă așez pe scaun și mă uit cu luare aminte la brațele lui, așa că îi zic, simpatică: dragule, unde ai ținut tu ascunse mâinile astea?
El, bărbat, nah, zâmbește mândru.

- Cum te cheamă?
- Bogdan. (are un zâmbet de inimă, pe toată fața)
- Câți ani ai? (întreb în virtutea convalescenței – pentru că nu am justificare la această obrăznicie)
- 39.
- A…ești în target (mă uimesc eu singură). Te iau de bărbat. Mă vrei? (ete, ușuratica, unde era pitită…)
- DA! (eu fac un șoc mic și mă repliez instant).

Până a început festivitatea, am ținut-o tot așa, de am binedispus tot ce mi-a mișcat în preajmă: Ce faci Irina? Hai să ți-l arăt pe Bogdan. / Bogdan, am adus-o pe Irina să te vadă.

Mai băgam capul pe ușă, din când în când: Bogdan, ești? / Da, sunt. / Așa, că mă speriasem că ai plecat.
Bogdan, bună, tot io sunt. Ce zodie ești? / Leu / A-ha. Bine. Vin mai târziu, o aduc și pe Monica, să te vadă. (El râde din tot sufletul, e flatat, iar eu, ce să mai zic, sunt o scumpă, toți au gura la urechi și-mi dau o mînă de ajutor la curtarea lui Bogdan. …Care are, să reținem, 39 de ani.)

Bogdan este un tip super. Bine proporționat, cu un funduț ca un scăunel, a terminat coregrafie, yeii.
Bogdan este o persoană minunată.

Pe mine, însă, nu mă interesează Bogdan ca bărbat.

Și mă așezai aici, în jurnal, să meditez o țâră…Mă interesează că eu, în adânc, sunt prea serioasă.

Dacă mi-ar fi plăcut de plăcut Bogdan, mă întreb, cum m-aș fi manifestat?

Fugind, evident, mâncând pământul.

Time out

Manon on May 27, 2010 in Oglinda 24 Comments »

Dragii mei dragi, sunt cam bolnavior, deci moale.

Maine începe Gala, aici la şcoală, şi am o senzaţie de parastas.

Fac o pauză, la Jurnal, şi vă las pe voi să răsfoiţi la el, mă uitam aseară, bă, ce bine scriam pe vremuri…

Dacă ies din boală mai repede, vin aci să dau raportul. ;-)

Vă pup.