Jurnalul lui Manon.

Îmi mai suspină la ureche câte-un suflețel. “Uite, cutare m-a jignit, pretextând că îmi vrea binele. …N-am avut replică. Am amuțit.”
Și pe suflețelul ăla îl doare, cum dracu să nu?

Eu mă uit la el, cât e de frumos, și curat, și special, și minunat, și îi zic, tandru: Măh, ești prost? Când vreo loază te scuipă fără motiv, privește-o, mai întâi, în ansamblu. Vezi ce imagine are. Cât jeg, ce stil, cum merge. Bon. Apoi răsfoiește-i istoria, preț de trei secunde. Cât bine face și câte grame de caracter are. Bon. Pe urmă fă comparația cu tine.
O să dea cu minus.
Doare, da, că te-a jignit și că ți-a futut ziua (cu asta se ocupă loazele), oftează și tu o dată și pe urmă îți trece. Tristețile de genul ăsta sunt doar umbre. Trec. Când o să mai crești, o să simți altfel, și o să reacționezi altfel.

*

Am slăbit.
… Prilej de opinii.

Și deci mă întâlnesc cu rapandula aia diformă, idioată, care se îmbracă de zici că-i de pe centură.
De fiecare dată când mă întâlnește are ceva de comentat.
…La adresa mea.
Că ei i-a confiscat dumnezeu oglinda, cu tot cu creier.

- Nona fată, dar ai slăbiiiit…
Se uită la mine cu lumânarea în privire.
- Da. Am slăbit.
Și zâmbesc, mândră.
- Ești mișto. Dar ai slăbit prea mult.
- Zice, cine?
- Eu zic.
- Ah. Da. TU. Well. EU mă simt minunat, în corpul MEU. Mă simt sexy.
Se uită la mine cruciș, forțând un zâmbet chinuit. În dos, cea mai pură formă de invidie.
- Păi da, îmi place cum arăți. DAAAR…Să nu mai slăbești! Eu îți vreau binele. …Și cred ai slăbit prea mult.
Geez. Zâmbesc. I-aș sparge dinții. Nu mănânc din hambarul ei, și ea îmi vrea binele.
- Auzi blondo?
- Ce?
- Interpelările tale de căcat sunt complimente distructive sau criticisme constructive?
- … Nu înțeleg…
- EXACT.

Buticul e mic, încap în el trei clienţi în dungă.
Aştept afară.

O tipă vrea să intre.
- Şi eu aştept, iubita, îi spun.
- OK.
Şi se aşază lângă mine.

Ne strângem, cu toţii, patru.

Mai vine un tip.
De înălţime incertă, cu chelie grizonată, patruzeci de ani, ochi de peşte congelat.
Trece prin noi ca prin brânză.
- Scuzaţi, zic, şi noi aşteptăm.
Mă priveşte de sus.
Urcase o treaptă, de aia mă privea de sus.
- Văd că aşteptaţi. Dar eu vreau doar să schimb nişte bani.
- E acelaşi lucru.
- N-am timp, mă latră el scurt şi intră în magazin.
- Asta-i lipsă de bun simţ, domnule.

Iese triumfător, cu banii în mână.
- Definiţi “lipsă de bun simţ”, doamnă. Şi apasă pe cuvântul “doamnă”, ca să sune a “tâmpito”.
- S-o definesc? “Persoana dumneavoastră”, domnule.

N-a fost nevoie să apăs pe nimic.

OK.
Deci am părăsit incinta, acum o jumătate de oră, ca să-mi fac o rezervă, în plămâni, de aer tare și curat.
…Și ca să merg la magazin să-mi iau țigări (provizia de monoxid de carbon pentru a înlocui rezerva aia de oxigen).

Târam toamna după mine, în sistem, ca pe un zmeu pe care nu-l prinde curentul termic.
Iar tălpile mele se bucurau de pași de parcă aș fi primul om care pune piciorul pe Venus.

Ajung la magazin.
Intru.
O remarc pe vânzătoarea aia tânără și dragă mie, e printre rafturi. (Am scris depre ea articolul cu sfârlezele).
Lângă ea, e o femeie tunsă scurt, blonzită, cu vârstă nedefinită de tanti, scundacă rău și dolofană la modul ăla, trist, gen fără formă. Mna, să-i zicem cu forma aia de cutie de carne presată Tulip -ca să prezint imaginea completă.
Femeile de acest gen au vocea pițigăiată și vorbesc afectat.
Dacă le auzi pe lumină stinsă, zici că sunt șurubel de slabe.
O fi o chestie de compensare, nu știu.
Ba știu.

E.
Iată dialog, între ele.
Cutia: - A, le-ai pus aici? Foarte bine ai făcut.
Sfârleaza: - Da. Le-am pus. Dar când v-am zis, mi-ați spus că sunt o dobitoacă.

OK.
Deci eu încremenesc.
Îmi zboară toamna, din sistem.
Iar tălpile-mi devin grele, ca șenila de tanc.

Cutia se întoarce spre singurul client din magazin, care sunt eu cu tot cu ochii mei cei mari, sugestivi și strivitori.
Se rotește înapoi, bâlbâit, spre aia mică și pisicește libidinos.
C: – Eeiii… Măăăi…. Așa ți-am zis?
S: – Da. Că sunt o dobitoacă. “Ești o dobitoacă, de ce le-ai pus acolo?”
C: - Păi poate că… Nu știu… Dar…

N-aud cuvântul SCUZE.

Las pâinea pe raft și merg direct între cele două. Mă uit la cea tânără.
La zece centimetri distanță, cu fața în spatele meu cel lung, e tanti cea pătrată și pitică.

Îi cuprind, fetei, obrajii între palmele mele, și spun, calm și răspicat, cu vocea din colecția toamnă-iarnă, ca să audă și cutia de pateu care-mi respiră (era să zic în ceafă) în rinichi:
- “DOBITOACĂ”? Așa ți-a zis? Urât! Este FOARTE urât!
În spatele meu, două pupile temătoare sfredelesc iscoditor – iar posesoarea lor, doamna pătrățel, tace mâlc, adânc și chinuit. Nu știe cine sunt, oi fi cineva, că prea am atitudine de strivit gândaci bipezi.

Întorc capul, brusc, spre ea, și ea bagă ochii într-un raft cu pufuleți.

Mă întorc la aia mică. Ochii fetiței tind să se umple de lacrimi, eu știu ce provoc când iau apărarea cuiva, însă acum nu are voie să plângă, scopul nu e victimizarea, ci ghilotina pentru matracucă.
Așa că:
- Eu nu cred că ești do-bi-toa-că. Ești mi-nu-na-tă. Și frumoasă. Și tânără. …Și tocmai m-ai făcut să uit ce dracu voiam să cumpăr; Ce voiam să cumpăr, sfârlează? Ai?
A mică zâmbește.
- Nu știu ce voiați…
Mă întorc. O mătur cu laserul pe cealaltă și adaug, cu tâlc:
- Mă mai gândesc…

Nu știu când tanti s-a fofilat din magazin, pe ușa din spate.
- Cine-i dulapul fără maniere?
- E șefa mea.
- Te-a jignit și nu și-a cerut scuze.
- Da… Așa sunt șefele…
- Și eu sunt șefă. …Îmi cer eu scuze, în numele “categoriei”, și te rog să îmi zâmbești, sfârlează.
- Sărumâna.

*

Nimic.
Nicio morală gen Cei din jur au nevoie de spiritul nostru civic.

Doar o confirmare:
I’M BACK!

El, căzut în groapă, că e prost făcut grămadă.
- Ce faci mă acolo? Dă mâna, să te scot.
- Mulțumesc, Nona.
- Dă să te șterg dracu de rușine, blegule.

Trece timp.
- Auzi, măh, mă ajuți și pe mine cu o chestie?
- Vin.
- Vii?
- Ba nu. Nu pot, Nona.
- Aha. Bine, mă, să nu poți. Că nu-ți mai rămâne timp să zaci.

Trece timp.
El, căzut în groapă.
- Ete ce surpriză, căzuși iar.
- Scoate-mă și pe mine.
- Păi futuțimămăligata de ingrat, nu meriți.
- Acordă-mi o șansă.
- Dă mâna să te scot, fimiarsufletulaldraculuisamifie.

Trece timp.
- Auzi măh, vino să mă ajuți și pe mine.
- Vin acum.
După o oră.
- Ce faci mă, ești bine, sănătos?
- Da.
- Te chemasem să mă ajuți, parcă.
- Păi am avut altă treabă.
- Aha. Și nu meritam să mă anunți. Futuimamaeidegroapă cu cine te-o mai scoate de acolo data viitoare!

SCUZE.
Să-ți ceri scuze.
Nu e simplu.
E complicat, ai de călcat orgoliul în picioare. Orgoliul tău, stupid.
Dacă aștepți scuze de la alții, atunci trebuie ca și tu să faci la fel.
Eu îmi cer scuze.
Ele nu șterg greșeala.
Însă atenuează durerea.
Recunoști că ai comis-o și că-ți pare rău.

*

M-a sunat, ieri, începând de dimineață. Să ne întâlnim, ca să bem cafeaua aia.
Diplomată la început, pe urmă directă – l-am rugat să nu se supere, dar nu am chef. Scuze! Vreau să-mi petrec duminica în pat.
La ora patru, îmi pocnește facebook-ul: Vin să îl iau și pe X și pe tine, și mergem să mâncăm ceva.
Fără drept de apel.

Jenată de atâta insistență, am acceptat.
- Când vii?
- Peste o oră și jumătate.
- Ok.

Pentru mine, care sunt un freak al punctualității (căci și ea ține tot de respect) era clar. Peste o oră și jumătate eu voi fi gata pregătită, ca la beep să cobor, nu să intru de-abia atunci în duș iar bietul om să aștepte prințesa.

Trece ora și jumătate.
Sunt gata. Aștept beep-ul.
Mai trece o jumate de oră.
Încă o jumate de oră.
Încă o jumate de oră.

…Mă simțeam ca nașa care așteaptă mirii în fața bisericii greșite.

Îl sun.
- Bună… Ce faci?
- Bună. Sunt cu X în local, așteptăm să ne aducă mâncarea.
- Aha. Păi… Vă las să păpați… Dar nu-mi spusesei că treci să mă iei și pe mine?
- Ba da, dar am venit mai întâi cu el, aici.
- Te aștept de două ore. Nu puteai să îmi dai un semn?
- Te-am sunat, dar era tot ocupat…
- N-am vorbit cu absolut nimeni la telefon.  Ok. Bine. Te-am sunat să-ți spun că eu mă culc.
- Eeeiii… Lasă, că venim noi și te trezim...
Mi se deschide săculețul cu negurele.
- Nu, dragule. Hai că vă las, poftă bună, vorbim, te pup.
-Te pup, Nona.

Mi-am închis telefonul. E semnul clar că nu vreau să fiu deranjată.

La nouă jumătate seara, pe facebook:
- Deschide-ți telefonul!!
- Nu.
- X voia să vorbim doar noi doi, urma să te caut, după. Deschide-ți telefonul!!
- Nu. Nu vrei să auzi ceea ce aș avea să-ți spun. Vorbim altă dată. E mai bine așa.

Când le spun oamenilor vorbim altă dată, ei ar trebui să înțeleagă că prefer să mă curăț singură, și că evit cearta. Mie mi se pare clar. Lor, nu.

- Nona, mă enervezi!!!
După care urmează procesul de intenție.
EL îmi face mie proces de intenție, pentru că refuz să vorbesc la telefon.
Printr-o ciudată întorsătură de gândire, deși eu mă retrag, jignită de lipsa de politețe și de respect, iată-mă devenită freakul major al universului, vinovată de nu știu ce.
Vinovată de faptul că m-am retras în supărare, ca să-mi treacă, în loc să-i aplic un șut în educația fleșcăită.

El nu-și cere scuze.
Acuză.
Ah.

*

Prietene, nu ești în regulă. Încerci să mă înghesui într-un șablon de care m-am ferit mereu.
…Am scris prietene?
SCUZE!

Bună ziua, să zicem, generic, cuiva din Italia.

Te-ai întors în jurnal de 560 de ori. Mulțumesc pentru interes, să zicem.

Eu am impresia că cei care mă citesc sunt deosebiți. Să zicem, acum, doar deosebiți.

“Manon ia muie.” …?

Să zicem că nu ia.

Ți-am răspuns politicos, ca să nu mai bați eterul degeaba a 562-a oară, doar pentru a afla dacă iau.

Mă întristași. Nu-i nimic generic în poza de mai jos. Tu ce zici?

“Știu că vei fi îndrăgostită de mine toată viața.”
I-aș aduna pe ai mei, cerc, și le-aș spune, sobră: Bă! Ție, sau ție, ți-a spus cineva, vreodată, așa ceva?

Paranteză: Am întâlnit odată un om care credea că e nemuritor. “Eu n-o să mor niciodată. Știu asta.” Ăla avea o fază de teribilism, nu era idiot.

“Știu că vei fi îndrăgostită de mine toată viața.”
Mie mi-a spus cineva cuvintele astea. Azi.
Și mi se pare unul dintre cele mai stupide lucruri care se pot scoate pe gură când creierul nu e acasă.
Nu e nici măcar compliment, ci prostie. Vid în trufia umflată cu pompa – de Ego.

Știm că nu vom fi uitați de către oamenii speciali care ne traverseaza existențele. Știm.
Dar să îi spui cuiva că știi tu că va rămâne îndrăgostit de tine toată viața… mi se pare infantil, insolent și imbecil.

Well…

I-aș fi răspuns, bărbatului respectiv, dar mi-am ținut limba.

“Știu că vei fi îndrăgostită de mine toată viața.”
“Puiule, eu știu că, toată viața, îmi va fi jenă că te-am plăcut.“

Printr-un ciudat paradox, îndrăgosteala poate trece, iată, spontan.
Jena, însă, rămâne lipită timbru.
…Ca să te-nveți minte și să nu mai privești în jos, la goii care sunt prea plini. De ei.

*
Există, în spaţiul meu personal, câţiva oameni pe care îi respect şi pe care îi admir profund.
Respectul şi admiraţia sunt reciproce.
Pare o chestie definitivă.

*

- Nona, când te văd că stai cu tipul ăla de vorbă, mă pufneşte râsul, uneori.
- Păi parcă eraţi prieteni.
- Păi suntem. Dar după ce pleci tu, îi fac cu ochiul şi îl întreb ce ar zice gagica lui dacă l-ar vedea lângă tine.
- N-ar avea ce să zică.
- Eei… E scorpie şi geloasă. Odată, acum ceva timp, eram într-un bar, şi era şi ea cu noi. A trecut o ospătăriţă pe lângă masă, şi noi băieţii ne-am uitat după ea. Şi am auzit un jaaap!… Când m-am întors, gagica lui ăsta îi dăduse o palmă peste ceafă.

Am încremenit. Parcă mi-a aruncat cineva cu o cărămidă în cap.

- Băh… Spune-mi că glumeşti.
- Nu glumesc.
- I-a dat una? În public? Eu când trec pe lângă omul ăsta îmi vine să păşesc în vârful picioarelor, îmi inspiră demnitate şi mă obligă tacit să îl respect.
- Hai, mă, că nu i-a dat să îl omoare, era geloasă…

Am amuţit. Parcă m-a lovit cineva cu o cărămidă direct în gură.

- Ce? Eşti şocată?
- Da. Da, sunt. El n-a avut nicio reacţie?
- Nu. Dar să nu-ţi schimbi impresia despre el. E un om extraordinar. Uite, când am o problemă cu o gagică, el îmi dă sfaturi: Cum să o joc, cum să stau deoparte ca să mă caute ea pe mine, ce să-i spun ca s-o agăţ şi mai tare…

Am îngheţat. Parcă mi-a zidit cineva o tonă de cărămizi pe inimă.

- Ascultă, Ioane, stai să înţeleg. Deci ăsta mănâncă bătaie de la prietena lui şi îţi dă ţie sfaturi despre cum să manipulezi femeile?
- Nu mănâncă, măh, asta s-a întâmplat demult, erau şi ei la început…

…Faza asta m-a rupt. M-am prăbuşit, de la atâtea cărămizi.

- “Erau şi ei la început”? Şi la început, femeia îl lovea?
- Ce vrei, mă, aşa se face, mai dai tu, mai dă ea…
- Băi pulică, unde se face “aşa”?
- Păi eu sunt crescut în Pantelimon.
- Da, Gogule, are sens. Aia e o altă planetă.
- Te-am şocat?
- M-ai spart. Hai să îţi spun ceva.  Poveştile de genul ăsta nu se dau în primire la străini, aşa că…
Unu: Te duci TU să îi spui tipului ce mi-ai povestit, ca să n-o fac eu – pentru că omul are dreptul să ştie ce prieteni are.
Doi: Când ai probleme cu fetele, să vii la mine, ca să te fac să înţelegi un lucru elementar: când iubeşti, nu ai voie să faci jocuri, pentru că palmele pe care o să le primeşti nu se văd, dar dor al dracului. Înţelegi?

- Nu.
- Bine.  Trei: Şi tu, şi tipul, aveţi nevoie să înţelegeţi sensul cuvântului bumerang.

*

După asemenea discuţii revelatoare, sufletul meu poartă o cămaşă de doliu.
Şi mi se stinge lumina taie curentul.

Ascultă ASTA şi uită-te la VALUL ACELA.

Amice… Mă faci să zâmbesc tâmp.
…Dă-te doi pași în spate… Am nevoie de spațiu pentru a leșina.

Deci, ca să înțeleg.
Nu m-ai întâlnit niciodată, însă îmi explici pe mess: “Sunt convins că femeile ca tine sperie bărbații de la prima vedere pentru că ELE emană o răceală periculoasă“…

Bu hu hu…

Adicătelea, cum ar fi…
Domnule Titanic, faceți cunoștință cu Lady Iceberg. …Gen.

Și buf, coliziunea și scufundarea victimei.

Well.
E fals.

Dacă el ar fi Domnul Titanic, atunci eu mă declar Doamna Ocean.
Nu valurile mele duc la dezastru, ci direcția greșită. Plus ceața.

*

Nu-mi mai citi, rogu-te, jurnalul – pe diagonală.
… Iar dacă vrei să mă întâlnești, echipează-ți bărcuța cu un dram de creier.
Promit solemn că n-o să tamponezi nimic.

.

**************
P.S. Bărcuță, ți-a răspuns și Doru. Pun aici ce-ți zice, să nu faci scurtă la vâslă, dând click pe comentarii:

“Sunt convins că femeile ca tine sperie bărbații de la prima vedere pentru că ELE emană o răceală periculoasă”
…. Da, e un virus din tulpina gripei aviare care face rau la cocosei.
Asa ca stay out, nu intra in casa, E posibil sa se topeasca Lady Iceberg si sa mori inundat.
De ce sa-ti irosesti viata in acest fel, cand poti cauta niste ape mai calde si cu rechini prietenosi? Tine si tu ochii inchisi cand incepi sa simti o raceala periculoasa la prima vedere. Daca n-o mai vezi, nu se mai prinde de tine.

Gizas, mare-i gradina. Si multi ii mai sar gardu’.

Uite de ce-s bune icebergurile. Din cauza ca ele sunt, nu mai ajung toate Titanicurile cu muschi si motoare de ultima ora sa traverseze Oceanul. Le trebuie si ceva inteligenta la bord, o harta buna, sau cel putin o minte limpede care sa le duca in siguranta la destinatie. Thanks, God. Si iarta-i, ca nu stiu ce fac.

Voi știți cum arată /se mișcă / se exprimă un om care are un struț la purtător?

Dacă da, descrieți-mi și mie tipologia.

Mi-e teamă că săptămâna trecută i-am aplicat un pumn în idee unui tip nevinovat, doar pentru că mi s-a părut că avea nisip pe creier.

De-aia zic.
Nu prea am idee cum arată un struț uman.
…O femeie cu intuiție de vacă, însă, v-aș putea descrie și acum.