Archive for October, 1998


Teroarea

Manon on October 13, 1998 in Moţul 18 Comments »
Am considerat întotdeauna a fi uşor solicitantă, din punct de vedere emoţional, vizita la coafor sau la cabinetul cosmetic. Deoarece ţine, cred eu, de expunerea intimităţii, precum o vizită la medic. Vrei să reglementezi nişte lucruri care nu sunt în ordine, vrei să-ţi îmbunătăţeşti imaginea. Îţi trebuie curaj să intri acolo, iar starea ta de spirit trebuie să fie foarte bună… Pentru că ştii cum intri pe uşa aceea, dar nu ştii niciodată cu ce traume vei ieşi… Cineva, o persoană străină, te va atinge, te va cotrobăi, va intra în spaţiul tău intim. Şi asta n-ar fi nimic, dar dacă, din lipsă de bani, eviţi saloanele de lux…

Cum începe teroarea?
Intri la coafor zâmbind şi dai peste ochi de peşte…Cu puţin noroc, întâlneşti priviri blazate şi plictisite. Ai o senzaţie stranie că profanezi ceva.
Te aşezi pe scaun, cu bătăi de inimă. “Ştiţi…aş dori…”…şi vorba ţi se opreşte în gât. Pelerina care-ţi este aruncată peste umeri nu numai că devine, brusc, mult prea grea, dar te strangulează suficient de mult cât să-ţi taie pofta de vorbă. Plus privirile sfredelitoare pe care le vezi în oglindă. “Un tuns scurt…”, bâigui, având sentimentul clar că distrugi un echilibru.
Mii de gânduri îţi trec fulgerător prin minte: imagini cu tine, superbă, tunsă exact în conformitate cu personalitatea ta, atrăgând priviri admirative… versus imagini cu tine pitită în bucătărie, cu căciulă-n cap, lipsind de la lucru pe motiv de indigestie…
Ştii, simţi că ar fi bine să rupi tăcerea asta apăsătoare, să discuţi puţin cu coafeza, să afle, în mare, cam ce tip de femeie eşti şi ce ţi s-ar potrivi mai bine…
Încerci timid: “Vă rog să-mi…ca să zic aşa, să-mi echilibraţi puţin profilul. Nasul ăsta e cam ascuţit…” şi schiţezi un zâmbet care-ţi moare în momentul în care te priveşti în oglindă. Ochii tăi, de care eşti atât de mândră, au un aer holbat şi milog.
Ea te simte. E puternică. Vorbeşte în vârful buzelor: “Mă-nveţi dumneata cum să-mi fac meseria?”
Şi te-a avut.
 …………
 Zilele trecute mi-am luat inima-n dinţi şi am hotărât că trebuie să mă duc la tuns. M-am machiat frumos (de parcă era o întâlnire de dragoste) şi am plecat spre coafor.
Intru. O sală mare, zece coafeze-coafate aliniate pe scaune, cu ochii la telenovela ce se derula pe ecranul televizorului. Nici ţipenie de client.
Gândurile mi-au fost străbătute cometic de două cuvinte: Zona Crepusculară.
“Bună ziua”. Priviri fugare m-au scanat, apoi ochii s-au întors la televizor.
“Mă scuzaţi că deranjez…”, am spus, stupid, de parcă intrasem în casa cuiva, din greşeală.
“Şe doriţi?”, îmi zice o voce cu probleme la dantură.
“Un tuns…”, mă justific eu. “Am mai fost aici, acum trei săptămâni…” şi, în timp ce vorbesc, caut disperată, printre maldărul de capete vopsite, figura familiară a coafezei de data trecută, care se dovedise a fi o femeie înţelegătoare. Nu s-a supărat când i-am sugerat, delicat, ce vreau, a zâmbit chiar, da, de două ori, la glumiţele inspirate, pe care le-am făcut pe tema urechilor mele şi, ce să mai spun, tunsoarea chiar a ieşit decentă.
“Nu lucrează, e schimbul doi”, mă trezeşte un bas din visare.
Rămân smirna. Aştept până când eroina de la TV termină cearta cu Emilian şi mai fac o încercare, adaptând tonul, de la ironic, spre glumeţ: “Se… riscă cineva să mă tundă şi pe mine?”
Buf! Zece capete mă privesc acid, dar devin brusc îngăduitoare, cred eu din cauza aerului meu distins, care-i dat de ochelarii fără dioptrii… Sau poate că li s-a făcut milă…mă rog…
“Selena, tunde-o tu pe doamna”, zice o voce căreia n-am putut să-i detectez sursa.
…Şi în momentul imediat următor mi-a venit s-o rup la fugă. Selena, în ochii căreia descopeream luciri ce nu erau de bun augur, se îndrepta spre mine… Era o femeie… aproximativ tânără, la vreo…200 de kg… repartizate, în mod egal, în zona sânilor… Imaginaţi-vă…Şi muntele ăsta se rostogolea ameninţător spre mine… Doamne, de ce n-am fugit eu atunci?

M-am strecurat uuşor pe lângă ea şi m-am aşezat, încremenind pe scaun.
“Scurt?”
“Surt, pardon, scurt, da.” Şi gura mi-a fost ferecată.
Priveam în oglindă şi observam cu ce plăcere nebună tăia. Scurt. Energic. Şuviţele de păr cădeau secerate, fără zgomot, la-ntâmplare: pe jos, pe umerii mei, pe ochi. “S-a dus dracu’ machiajul meu, după ce o să-mi şterg părul de pe faţă…” Şi închid ochii.
“Gata!”- mi zice, mândră. Mă uit. Şi constat, obiectiv, în timp ce tensiunea-mi oscilează de la normal spre mare, că nu mă ştiam atât de urâtă. Mă gândesc la tot felul de cazne pentru balena asta decolorată, şi toate au legătură cu părul ei… Zâmbesc. Îi spun alb:”N-am fost niciodată tunsă atât de scurt…”. Iar mie însămi: “…Ca Hitler. Ochii par mai mari… nasul… iar urechile, uşor mai clăpăuge… uşor?!?”
Ei, asta e! Ireparabilul a fost comis. Tâmplele-mi zvâcnesc. Arborez o grimasă care şi-ar dori să fie de mulţumire, dacă nu mi-ar trăda ochii stupoarea…
…Şi deschid gura, dracu’ mă pune: “Scuzaţi-mă, dacă tot e aşa de scurt, mai luaţi-l puţin pe ceafă…”…”ca să mai scap de profilul ăsta de măgar” continui în gând, cu ciudă.
Şi-mi iau repede ochii din oglindă, de frica laserelor ucigaşe. O secundă. Două. Trei… Nicio bombă?… Ridic privirea, umilă.
Gura ei articulează:” Am vrut să vă tund frumos…” (şi mă înmoi, căci vocea cristalină contrastează puternic cu mamutul ce-şi ţine foarfecele deasupra capului meu), “dar dacă vreţi mai scurt…” “Nu! Cum credeţi dumnea…”, însă nu mai apuc să termin. Cu o expresie jignită, harşt! harşt! Şi ceafa mi-e liberă…
Ridic ochii… şi mă podidesc lacrimile, pe cuvântul meu!
“Mulţumesc, doam-nă!”, accentuez suficient de tare pentru a fi auzită şi de restul hoardei. “A dispărut profilul de măgar… din oglindă mă priveşte acum un piţigoi plouat.”
Dar când să-mi savurez meschina satisfacţie de a-mi fi eliberat frustrările, doamna Hercules dovedeşte că cele 200 de kile au, pe ici, pe colo, şi mici, zvâcnitoare circumvoluţiuni: “Ce să vă spun, doam-nă, eu am tăiat doar părul, restul nu se mai poate schimba!”

Şi m-a avut.

Copleşită de emoţii, îmi fac drum către Cassa prin tăcerea conspirativo-generală care mi se încolăceşte de picioare, plătesc, îi las Ei zece mii…
…Şi mă pierd în freamătul trecătorilor de pe stradă, cu un sentiment ciudat de vinovăţie şi cu o privire ce scrutează intens caldarâmul, în căutarea vestitei găuri de şarpe…

P.S. Fugiţi cât vă ţin picioarele de saloanele care au ştanţat pe geam “Igiena”!