Archive for March, 2011


cacealmaua

Manon on March 22, 2011 in Retorice 2 Comments »

Ai un creier sclipitor.
…Aproape că mă păcălisei.

Ai un creier sclipitor… Dar în inimă pirații ciocnesc halbe de bere.

neviii

Manon on March 22, 2011 in Crochiu No Comments »

Trec, unii, prin viață, bătrâni și triști, de parcă s-ar fi născut cu lumânarea aprinsă pe piept.
Neviii.
Ochii le băltesc a nelumină.
Sunt mici, dar te privesc de sus, din golul absolut.
Suspină sacadat și-aproape-n șoaptă cuvintele, obligându-te să te ciulești și să încerci, forțat de politețe, să asculți nonsensuri.
Se-ntâmplă o dată, de două ori, de trei…
A patra oară simți nevoia să îi priponești de ușa de la intrare, ca să-i strivești de perete când intri și când ieși, doar-doar s-or trezi la viață.

Politețea lor de vulpe te incită să înjuri.
Minciunile suflate cu aer conspirativ ți se lipesc de urechi ca tencuiala grea.
Deviat de la sens, nutrești, pentru o clipă, dorința perversă de a le acoperi gura cu hârtie de prins muște…
…Dar pritoceala lor metodică, fatal, îți rade tot elanul, de ajungi să simți că ai coada între picioare în loc să înfigi steagul luminii, sus, pe redută.

*
Deși te umbrește momentan,
Neviul își picură apă de întuneric pe tăciunii propriului răsărit.

dark age

Manon on March 21, 2011 in Sub lupă 14 Comments »

Să mă lămuresc, un pic… Suntem în secolul XXI? Ce epocă?

*

Azi, în autobuzul plin – şi când spun plin am în minte cuvântul conservă - am experimentat o gaşcă de ţigănci netradiționale care urlau la unison toate înjurăturile pe care nu ţi le poţi închipui.
În pauze, una dintre ele povestea experienţa ei sentimentalo-sexuală  cu fostul.
A început cu filosofia “Nicio femeie din lume nu a iubit cum l-am iubit eu pe ăla, că femeia când dă de p**ă uită şi de mă-sa”.

Cuvintele interzise - lipsă din dicţionar precum dinţii ei din faţă – erau aruncate mitralieră în urechile noastre care amorţiseră pe capetele plecate.
De la cât are ăla puşca până la ce boli are curva aia care l-a luat de la mine… am aflat tot.

Toată șleahta râdea la unison. Una dintre ele, însă, hohotea ca un cal.
Am ridicat privirea, şi în faţa mea, iat-o, cea mai tânără ţigancă, înțolită în trendul pitzi. Nu prinsese loc pe scaun, se lipise de aparatul de taxat.
Avea ochii dați cu tăciune cleopatric și cercei rotunzi, mari, grei – în formă de burghie circulare.
Părul ei cel negru ca abanosul era lung şi prins neglijent într-o coadă de cal.
Am văzut, la baza lui…
Stop.
Am respirat, şi mi-am zis e doar mătreaţă, punctele alea albicioase sunt, probabil, mătreaţă…

Apoi, în acelaşi timp… N-aveam cum să nu remarc… N-aveam cum sa nu… Căci mişca… Părul cel negru… Era plin de lindini… Iar pe breton se deplasa un păduche gras … În autobuzul plin…

Am coborât atât de repede, încât aproape că m-a luat o şoferiţă pe capotă…

*
M-am lămurit.

Secolul XXI în România se traduce, uneori, aşa:  DARK AGE.

A fost nebunie în UNATC zilele astea. O nebunie minunată!

Copiii care s-au ocupat anul acesta de evenimentul Uși Deschise au fost impecabili!
O dau dracu de modestie, și spun aici că anul trecut, când am organizat Ușile împreună, le-am fost mamă, îndrumător, sfătuitor.
Anul acesta l-au făcut singuri. Și sunt mândră de ei, la maxim!
Copiii mei sunt cei mai buni!

Așa. Altceva.
Am avut, azi, două spectacole în paralel. Unul a început de la de la șapte, al doilea – de la șapte treizeci. Sălile, full. 60 de locuri și 140 de oameni. În fiecare dintre ele.
Glisez ușor din foaier, cobor în fugă trei etaje, și mă reped la sala Atelier, să simt pulsul, să văd cum sunt spectatorii și acolo. E bine. E cald. E OK.

Vreau să mă întorc în sala Cojar, dar mă răzgândesc. Să trec pe la birou, să fumez țigara de prietenie, și pe urmă fug, iar, la spectacol.

E întuneric. Iar frigul mă zburlește prin flanelaș.

Văd, în fața mea, un tip înalt, care ar vrea să intre pe la ieșirea de urgență. Era ora opt… O fi vreun vizitator întârziat…

- Scuzați-mă, căutați ceva?
- Da, zice el serios, caut să pun o bombă…

E haios, imi zic în gând, și mă apropii. Sigur caută sala Cojar, dar a nimerit și ușa greșită, și ora, mna, e cam depășită…

Mă apropii, vrem să spunem ceva în același timp, și EU îl recunosc prima.
- Al miiik!!!!!! Ce faaci?

Al mik este un cititor al jurnalului meu, este cel care a venit, anul trecut, să îmi aducă pachețel, tot la Uși Deschise… (Am scris, AICI)…

Ah… Ce surpriză mi-nu-na-tă!!!

E șocat și el când mă vede… Am așa o bucurie… Ce întâmplare frumoasă…

Dar stați să vedeți ce comentariu îmi lăsă el acum, hâtrul, la articolul “lonely tunes”:
“Nona esti, muuuuuah (adica tzucat), magnifica, plina de energie, la fel de frumoasa ca anu trecut (poate cu parul mai zburlit un pic :D ). Stii chiar ma gandeam si-mi doream sa te reintalnesc, uneori cand iti doresti ceva cu adevarat, universul comploteaza la implinirea acelui lucru. Asa mi-am dorit eu zilele astea cat am bantuit pe acolo, sa te revad.
Mi-ai facut inima sa salte de bucurie cand te-am vazut.

…Așa că o las încolo de modestie și declar aici, fudulă:
Cititorii mei sunt cei mai mișto!

:-) :-) :-) :-) :-) :-) :-) :-) :-) :-) :-) :-) :-) :-) :-)

Am deschis computerul şi am căutat pagina web.
- Irina, o să îţi arăt o poză. Dar înainte de asta aş vrea să fac o introducere.

Irina zâmbeşte.
- Oki.
- Aşaa… Îţi aminteşti, cred, că anul trecut, din martie până în noiembrie, am fost îndrăgostită… 9 luni de iubire care nu a născut nimic. Decât lacrimi. Ţi-aminteşti cum plângeam.
- Da, Nona…
- Ei bine…

…Şi întorc încet monitorul către ea…
- Aşa arăta de fapt -în perioada aceea- bărbatul de care eram îndrăgostită. Am descoperit poza asta ieri.
Irina, am fost îndrăgostită de Shrek!

Irina, cu ochii în monitor:
- Dooam. ne.

*

Nu fac paranteze inutile. Şi eu, când nu arăt ca greierele din Pinocchio, semăn cu prinţesa din A bug’s life.

Rezoluţie: (Nu dăm noi rezoluțiile)
Concluzia mea:
N-avea cum să fie iubire.
Făceam parte din două filme diferite.
Plus că.
Eu sunt vie.
El
fusese animat.

Pentru tine, cititorul meu drag. Pentru mine. Pentru noi.

Dă boxele tare. E sâmbătă (parcă) şi afară e frig.

The sound of swing. Minunat! :-)

(Îmi rog politicos stomacul să nu mai icnească. Mami are de tastat cuvinte în jurnal, nu poate sta cu mâinile pe burtă. Așa. Mulțumesc.)

Deci.

Aș vrea să mă împrietenesc cu cineva care lucrează la o fabrică de făcut pateu.
Nu de parizer, ci de pateu. E o conspirație generală, nimeni nu spune cum se face parizerul. Înțeleg. I-or pune pe bieții oameni să semneze contracte de confidențialitate sub amenințarea că dacă suflă ceva, le îndeasă parizerul pe gât, ca plată în natură . …Dar pateul?
Tot așa, bag seamă…
De aia aș vrea să nu mai aud istorii, ci să aflu procesul de fabricație – direct de la sursă, pe șest.

Am cumpărat, ieri, o conservă de pateu. De pui. Scrie pe ea:  Conservă de pateu de pui integral.

(Stomacul, să ne potolim, facem indigestia după ce scrie mami. Așa. Mulțumesc.)

Dacă aș avea norocul să mă împrietenesc cu cineva care știe sigur cum se face pateul, aș întreba, dintr-o suflare:
“Pui integral” – se traduce prin faptul că au malaxat și intestinele, sau numai oasele?
Dacă scrie “pui”, de ce are gust de pește?
O fi pateu de pui de baltă?
Sau l-or fi îndopat cu făină proteică de pește?

(Stomacul, te invit la un emetiral, mami atât a avut de scris.)

am luat-o…

Manon on March 18, 2011 in Oglinda 3 Comments »

…de la Maria.

O dau mai departe. Or mai fi și alții care TRĂIESC AȘA.

Ca noi, nebunele nimănui. :-)

mântuirea

Manon on March 18, 2011 in Oglinda 1 Comment »

Când e bosumflat, îmi zice doamna directoare. Când e vesel – Nonuța.

Recuziterul cel hâtru avea un bilețel, pe masa lui. Notase pe el ce i-am zis eu. Să țină minte.
- Am scris aici ce mi-ai zis de m-am supărat.
- Ia.

- “Nu știi nici tu ce ai”.
- Ziceam de garnitura de scenă. Ai 9 materiale, ți-am cerut o sufită și tu mi le-ai deșirat pe toate. Ești un om organizat, n-ar fi trebuit să scoți din raft ce ți-am cerut, direct?
- Corect.
- Ia.
Alta.
- “Ești mic, azi.”
- Eram pe platforme, păreai scundac. Dar ce-ți veni cu bilețelul?
- Păi când te supăr, tu îmi zici
” Dragule, vezi că îți pun un X”. …Tu de ce îmi pui cruci?
- Ca să fiu simpatică și să și pricepi admonestarea, în același timp. Dar socoteala e simplă. Tu scrii bilețele pe hârtie, eu pun cruci în gând, și uit. La final, cine vă dă primele?

- Tu.
- Zic, deci, să aruncăm bilețelul.
- Da, doamna directoare.
- Și iartă-mă dacă te-am supărat.
- Bine, Nonuța.

Ieri.
Eu: - Deci am cumpărat scule, ca să nu vă mai aud că spuneți “nu dau, nu am, e a mea de acasă”. Uite, am luat șurubelniță electrică. Folosiți-o ca să montați șinele de aluminiu pe trepte, să nu se mai împiedice spectatorii pe întuneric.

Dorel, demn: – Doamnă, eu pun șurubu cu a mea, nu-mi trebuie de aia electrică.
- Dragule, cum vrei, dar e mai rapid așa. (Dorel se conformează, cu un aer de supunere perversă.)

Azi.
Dorel, ferm: -Doamna directoare, îmi trebuie și mie șurubelnița electrică.
- Să ce?

- Să prind câteva șuruburi în piciorul de la panoul ăla, că se prăbușește peste spectatori.
- A. E bine. Dădu hărniceala în tine. Nu s-a prăbușit în trei luni, panoul, că e făcut în zig zag, dar se pregătește acum de cădere.
- Păi nu știți dumneavoastră, dar eu azi, la 8 dimineața, am prins șuruburi la un decor cu șurubelnița mea normală, de mă doare mâna.

Simpatic, Dorel. ;-)