Archive for November, 2011


Okei. Deci dacă are cineva o cadă, că vin eu cu lama.

Am vreo două vene în plus, și le-aș întinde pe niște linkuri de iutub, cum ar fi, de exemplu, ĂSTA – pe care mi-l dedică ei, după ce plec io sătulă de prostie și de infantilism și sătulă să mă tot consolez punând pe repeat ASTA.
Maxime melodii, poartă-n ele istoria mea, ah, istorie, mâine e unu decembrie, uitasem end ai dont cher.

Am un sictir care mi se înghesuie în gât și eu nu și nu nu am fluturi dar atunci ce trânji am zic să mă culc nu pot aș bea cafea dar n-am rezistență și nici chef să intonez vreun imn, mâine.

Nicio dramoletă la orizont, doar nostalgie cu tensiunea u-u-șurel mărită.

Steaguri multe, pe feisbuc, prietenii exersează defilarea, și eu nu-mi dau brânci să mă uit mâine la avioane că presimt o ceață deasă, aceleași tancuri de anul trecut și aceiași politicieni de anul viitor.

Deșteaptă-te, românco.

Și la mulți ani, nouă, care n-am uitat de gaura din steag.

…Mă duc să-mi fac cafea și să dau laicuri pe feisbuc la blues-uri.

Maxime, melodiile alea, da.

El, căzut în groapă, că e prost făcut grămadă.
- Ce faci mă acolo? Dă mâna, să te scot.
- Mulțumesc, Nona.
- Dă să te șterg dracu de rușine, blegule.

Trece timp.
- Auzi, măh, mă ajuți și pe mine cu o chestie?
- Vin.
- Vii?
- Ba nu. Nu pot, Nona.
- Aha. Bine, mă, să nu poți. Că nu-ți mai rămâne timp să zaci.

Trece timp.
El, căzut în groapă.
- Ete ce surpriză, căzuși iar.
- Scoate-mă și pe mine.
- Păi futuțimămăligata de ingrat, nu meriți.
- Acordă-mi o șansă.
- Dă mâna să te scot, fimiarsufletulaldraculuisamifie.

Trece timp.
- Auzi măh, vino să mă ajuți și pe mine.
- Vin acum.

După o oră.
- Ce faci mă, ești bine, sănătos?
- Da.
- Te chemasem să mă ajuți, parcă.
- Păi am avut altă treabă.
- Aha. Și nu meritam să mă anunți. Futuimamaeidegroapă cu cine te-o mai scoate de acolo data viitoare!

Putorile din ţara asta sunt stat în stat.

Îţi vine să te duci dracului.
…În altă ţară.

Trebuie să ai nervii tari, ca să treci peste.
Mirosul lor.
Atitudinea lor.

Uneori n-am nervi deloc.

Azi am avut. …Mulţi şi de ăia, grei, care împart perdafuri.

Putorilor din ţara asta, miloage, le purtăm noi traista.

Chiar aşa.

Putori din toată ţara,
Avansaţi înapoi, că la prima urcaţi jos!

Zicea, odată, unu’ care a îmbătrânit necrescând dar asta-i altă discuție – că cică rostul oamenilor pe pământ este acela de a se ascuți unii de alții.

Whoa, dude.

- Dar lumina? …Să fim buni?
- Trebuie să se ascută unul de altul.

Nasol. Mie-mi sună a cuțit. A coate-n ficați.

Mai bine pronunța, ăla, polizor. Ar crea o imagine mai puțin beligerantă sângeroasă.

Neah.

Nici polizor.

Toți ăia pe care-i ascuți, te taie.

yeah. baby.

Manon on November 27, 2011 in Oglinda 1 Comment »

tiptilicii

Manon on November 27, 2011 in Crochiu 1 Comment »

Sunt, unii oameni, corecți. Și punct.
Nu foarte corecți, nu extrem de corecți.

Cei extrem de corecți se manifestă așa doar când au un interes personal; în rest, dumnezeu cu mila.

Pe cei care se autoproclamă foarte corecți – eu i-am denumit tiptilici.
Merg tiptil.
Pe sugestie.
Îți apar în față, sau, doamne ferește, în spate, cu interes mimat, sobrietate și heirup flasc -chipurile, de preocupare.
Își consumă energia proiectând.
…Fapte, zero.

Dacă i-ai duce în pădure și le-ai da un brânci de mobilizare: măh, trebuie să-i spionați pe dușmani fără a vă deconspira…
Ei, bine,  foarte corecții s-ar descălța. De, sanki, hărniceală. Ca să nu audă dușmanul că se apropie, gimme a break.

E, și aici e buba.
Când ești încălțat, poți trosni o rămurică. E, și ce, pădurea e vie.
Dacă ești desculț și calci vreun ghimpe, îți scapă, instant, un auci! – și s-a dus dracu acoperirea.

Mă plictisește de moarte un tiptilic.
Mă apucă dracii, numai când îl văd.
Iar o să aud planuri, idei – tot ce i se năzare lui. Propovăduite pe ton molcom, cu ochi de peștele mă-sii de treabă.
Nu mă-ntreabă ce cred eu; nu-i trece prin cap că, printr-o stranie întâmplare, se poate să mă fi gândit și eu la lucrurile astea, evidente.

Respir, cu negurele-n ochi și, pentru că eu sunt un om corect punct, îi spun:
- Am rezolvat, deja.

Și-i dau papucii, să-l feresc de ghimpe.


recitiri

Manon on November 27, 2011 in Oglinda No Comments »

Dacă tot l-a căutat cineva pe google, îl pun aici:
Baletul lui Kalasnikov.

așa-s io. partea întâi.

așa-s io. partea a doua.

Fără a aprofunda studii de psihologie care conduc invariabil la experimente pe alți cobai umani, am învățat, de multă vreme, că răul și frustrările pot fi transformate în lumină.
Lumină pe care, dacă o dai în jur, te vindecă mai repede.
…Și te încarcă. Tot cu bine.
Căci toți avem nevoie de zâmbet. Dramele infinite și întrebările obsesiv-parazitare te scufundă, spirală, în pesimism.
Toți avem nevoie de zâmbet.
Simplu și corect.

Când oferi și primești, energia care te inundă e fenomenală.
Am schimbat, în ani, scoarțe umane, care priveau acru și se lamentau ridicol (una dintre ele fiind chiar eu).
Au reînvățat să zâmbească.
Oameni sobri îmi spun, din senin, mulțumesc.
Te pupă mami
– mi-a zis, ieri, la telefon, o colegă.
Te iubesc - e, iarăși, semn de mare drag, nu vorbă-n vânt.

Nu sunt un siropel de iubirică, sunt directă, sarcastică, îi provoc pe oameni să fie inteligenți și da, când simt că cineva mi-e drag, îl topesc.

Plus că.
Aici, la facultate, sunt printre ai mei.

Și da, n-am de ce să fiu modestă, acum. Am timp destul să mă așez, din nou, în complexe.

*

De două săptămâni știam că vin japonezii la noi, cu un workshop.
Vreau ca lucrurile să iasă excelent.
Dar, acum, am un motiv în plus.
Tragedia japonezilor – cutremurul, tsunami-ul, radiațiile alea, toată acea poveste cumplită, m-au marcat, atunci, profund. Nu știu de ce, nu vreau să îmi explic.
Sunt, în viață, drame care ne aleg ele pe noi, direct sau empatic.
Am fost prin clase, am făcut listă cu cei care vor participa la exerciții, le-am spus, pe coridoare Hai!.
… Și au venit.

Când m-am întâlnit, acum două săptămâni, cu delegația de la Ambasada Japoniei, n-am făcut nimic special, am vorbit și am fost eu.
Serioasă cu japonezii, familie cu românii care se ocupau de proiect.

Acum o săptămână, primesc un telefon.
- Alo, doamna Nona, am adus afișele.
- Scuze, nu cunosc numărul de telefon, ce afișe?
- De la Ambasada Japoniei. Adrian sunt. Sau, cum mi-ați zis dumneavoastră,
tati cu burtică.
- Scumpu!!! Vin acum, să le iau.

Azi a fost workshop-ul.

…Și am primit, la noi în școală, niște prieteni.
Îndrăgostiți deja de atmosfera pe care eu nu o mai știu, căci trăiesc în ea mereu.
Fascinați de căldură. De lumină. De entuziasm.
Japonezii, profi, așa cum știm – iar doamnele de la ambasadă, bucuroase că respiră un altfel de aer decât cel de la birourile lor sobre.

Când, după proiecție, studenții noștri au fost împărțiți în grupe, a început nebunia.
Atâta bucurie.
Atâta joacă.
Atâta farmec.
… M-am uitat la cei de la ambasadă, care erau luminoși și încărcați de energie, și le-am spus uite, minunile…

Și minuni erau, copiii ăia.

… După ce și-au pus la punct ceea ce urmau să prezinte, studenții noștri s-au așezat după paravan, să înceapă.
Urmau proiecții, zgomote cu diverse instrumente, și, evident, povestitorul, în față, care explica.

…Moment în care s-a luat curentul și am rămas în beznă.
Copiii n-au mai putut prezenta ceea ce au lucrat.

Așa a fost.
Și nimeni n-a regretat nimic.

Pentru că azi s-a zâmbit mult.

Lumina e în oameni.
Ea ni se dă de sus.
S-o dăruim.

Așa-s io.
Așa suntem noi.
…Cei despre care tocmai am simțit nevoia să scriu.

Și nu vrem să ne vindecăm.

Balamucul a fost inventat pentru ca cei din afară să aibă senzația că sunt sănătoși.
Fair enough. ;-)

așa-s io. partea întâi.

*

Era dimineață.
Furnicăream pe coridoare, și mai zâmbeam la câte-un zgribulici de student care dă sărumâna tare ca să-l pupe mami pe moț.

Mă întâlnesc cu ăla micu, îl îmbrățișez și îl cert ca să nu întârzie.

Când mă rotesc să plec, o văd.
Mignonă și dolofănică.
Are vreo patruzeci și ceva de ani.
Păr vopsit negru abanos, lung și drept, de giocondă.
Față albă, ovală.
Nu știu pe la ce birou lucrează, ne întâlnim rar, și ea îmi zâmbește, că n-are cum să nu mă remarce – merg ca un tanc, pe coridoare, și mă bucur din orice. Așa-s io.

Se uită la mine și îi râd ochii, a lumină.
Ca de obicei.

Dar acum mă oprește.
- Bună ziua!
- Bună ziua.
- Știți, vă urmăresc de ceva timp… Cum îi iubiți pe copiii ăștia, și ei pe dumneavoastră…
- Sunt mămică de serviciu. Eu n-am copii. Îi am pe ei.

Gioconda se uită la mine cu o lumină de aia bună.
- Sunteți foarte specială, și bucuria asta pe care o dăruiți tuturor, face atât de bine… Sunteți foarte
specială.
- O iau ca pe un compliment.

Și după asta, ochii i se fac uuun pic mai mici…
- Știți… E bine că vă revărsați iubirea pe copiii altora, dar să știți… acolo, înăuntru, s-ar putea să nu vă facă bine…

Deci pornisem de la un zâmbet.
Mâna cea rece și străină, pe șurubelul meu, mă pune în gardă.
- Iubita, nu mă cunoști și mă psihanalizezi de parcă aș umbla în nudul gol prin școală?
- Știți, eu țin cursuri de psihoterapie… Dacă v-ar interesa…
- …Aha. Da. Înțeleg.

Simt, așa, o mohoreală care-mi acoperă, ca norul, obrajii.
Am plecat afară, să mă uit un pic la soare.

… Pe giocondă n-o mai pot saluta cu sufletul descheiat.

*

Zâmbesc și mă bucur.
Așa-s io.
Și străinii, de regulă, se bucură de mine.
După care.
Invariabil.
Vor să mă vindece.

Stai, că scriu și partea a treia. Despre noi.