Românul e pansiv. Are filosofii din alea, ţepene – legate, în general, de animale: oaia, capra, pisica.
Adică integrarea în absolut şi resemnarea la vederea toporului prieten, invidia pe faptul că “ăla are şi eu nu” şi, evident, “nu sunt eu de vină, şefu’, ci Dorel”.
Dar mai e una...
*
De trei luni aştept să mi se aducă două aparate de apă, pentru sălile de spectacol. Toţi ridică din umeri.
Azi mă întâlnesc cu cineva, care-şi făcea de lucru prin zonă.
– Aştept şi eu aparatele alea…
– Sună-l şi tu pe X.
*
– Alo, X?
– Da.
– Aştept două aparate de apă. Ştii ceva?
– Păi mă Nona, au venit… Dar nimeni nu mi-a zis nimic, aşa că… Unul l-am pus la mine, iar pe celălalt l-am dat la un birou.
– Aha. O fi fost o neînţelegere. Sunt ale Studioului.
– Păi şi eu ce vină am?
– Niciuna. Dă-mi-le.
Brusc, detectez alură de doliu. Vocea i se face grea şi definitivă.
– Păi dacă nu mi-a zis nimeni… Acum le-am pus aici.
– Înţeleg, puiule. Numai că ele nu au aterizat din spaţiu, ca fluturaşii de campanie. Le-a comandat cineva. EU.
*
Deci cea de-a patra filosofie românească se traduce prin “l-am găsit, al meu să fie, nu întreb, ci merg pe brânci”. Asta n-are animal predefinit.
*
Mi-am recuperat aparatele.
Mâine o să-mi vină comanda de dispensere profi pentru toaletele spectatorilor.
O s-o pândesc, pe principiul “leoaica”… 😉
… Şi, molipsită de filosofii, mă întreb, naiv, dacă românii cred în: “Calitatea e mai ieftină”.
