Archive for March, 2013


deci așa

Manon on March 12, 2013 in Oglinda 2 Comments »

Uneori, când semnele devin cronice – de ah, e clar că nu merge relația cu celălalt, că nu e bine, că firul ăla dintre noi are noduri, rupem.
Și plecăm.

E pustiu, atunci; tristețea are culori închise, inima nu mai e mușchi, ci burete din care picură amar – iar sufletul devine al dracului de greu de cărat.
Asta, desigur, știm. …Că doare.

Ce nu știm.
E

Doare
Pentru că

…Purtăm cu noi - povară inutilă – și regretele celuilalt.

Are nevoie de mine doar pentru a-i acorda atenție.
O îmbrățișare cu teiubescdemor și draguleiubitule.
Îi validez masculinitatea.
Iubindu-l ca la 16 ani.
Curat.
Neîntinat.
Ne-fizic (aș cam vrea și fizic).
Relația bățul hingherului.
Eu, cu capul în laț.
Nu pot fugi, căci mă sufocă lațul.
Nu mă pot apropia, căci mă ține la distanță bățul.

*
Îi spusesem ieri lui Vali (colega mea, costumieră) – într-un moment din ăla orb, în care uiți că durerea care-ți țâșnește odată cu lacrimile mari, cât boabele de porumb, din ochi – lovește-n sensibilitatea celui care te ascultă: Aș vrea să mor. Aș vrea să mor.
Și chiar voiam.
M-a îmbrățișat cald și am plecat.
Fulgerată până-n inimă de gândul doamne, i-am dat și ei povară, o sun mai încolo, să îi spun că o iubesc.

Am luat un taxi, de parcă timpul era prea lung și-mi stătea ca o piatră în beregata, și m-am dus la o prietenă, căreia-i hohotisem sugrumat prin telefon, Ana, am nevoie să vorbesc cu tine.
Mă aștepta în scara blocului.
Îi citeam îngrijorarea doar în pupile, căci buzele îi erau strânse, ferm, a hotărâre: orice-ar fi, o rezolvăm.

Mă durea tot plexul, de la cioburile de suflet bubuite țăndări.
-Vreau să vorbim.
-Nu. Mai întâi mănânci ceva
.

M-am așezat supusă la masă, și am mâncat fără noduri o mâncare minunată, cu gust de acasă. Mă simțeam, dintr-odată, protejată față de nu-știu-ce-ul ăla de sentiment putred care îmi măcina simțirea.

I-am povestit.
M-a ascultat.
Am plâns, oceane.

- Sunt singură.
- Nu. Nu ești. Ne ai pe noi. Iar noi te iubim
.

Îmi sună telefonul. Este Vali.
- Voiam să știu cum ești…
- Vorbesc cu o prietenă, iartă-mă că te-am împovărat azi…
- Să știi că te iubesc.
- Și eu pe tine, Vali.

Am plecat de la prietena mea, înțelegând că eu nu sunt un teritoriu pe care un motan urinează pentru a-l marca, și pe care, din când în când, și-l revendică moale și neconvins. Deci STOP.
Ana m-a îmbrățișat strâns și ferm, să-mi dea ultimul ei strop de energie. O secătuisem.

Azi am venit la școală puternică.
Am plâns tot, am spălat, dă-l dracu de imbecil laș care trăiește în minciună, nu mă merită.

Seara au avut studenții vizionare, la Livada de vișini.
Plângeam și eu, și Vali, doamne, cât de minunați pot fi copiii ăștia…
Plângeam cu plânsul ăla bun, de catharsis.

Nu mai voiam să mor.

E o prostie să vrei să mori.
Când ești iubit de oameni minunați, care-ți prind sufletul în palme exact în momentul în care acesta stă să cadă să se facă praf…
Când iubești universul plin de universuri al ființelor curate

*
Are nevoie de mine doar pentru a-i acorda atenție.
Să-i validez ouăle lipsă.
Îmbrățișându-l.
Well…

Dude. If you want hugs, go find a cactus.