Archive for September, 2011


tabula rasa

Manon on September 30, 2011 in Oglinda 2 Comments »

Pfuaaiii… Nu am ce să scriu.

Parcă mi s-a oprit liftul între etaje.
Și parcă e prea multă lumină în creier, că-mi văd gândurile și n-am curaj să le așez pe căprării.
Deci fug de ele și mă uit în golul care n-are nici întristare, nici suspin.

Sorry.

dialog

Manon on September 29, 2011 in Ridendo 6 Comments »

Sunt un pic fornăită.

Mă întâlnesc pe coridoare cu Alex, care a străbătut, bietul de el, o gripă de toată frumuseţea.
- Măh, cred că am răcit şi eu, de când ai bântuit tu prin şcoală cu viruşii ăia.
- A, eu am scăpat.
- Auzi, Alex, ce pastile ai luat?
- Vodafon.

Deci pufnim în râs hohotitor, instantaneu, amândoi.
- Ce-ai luat, măă?? VODAFON?
- Pardon. Modafen voiam să zic.
- Tee bag în blog!
- Ştiu! :-)

Şi plec, râzând.

Huh. Acum m-am potolit.
Mă încearcă o migrenă.
Mă duc la cabinet, să-i cer doctoriţei un cosmotè capsulat.

Cum ne percep ei, pe noi:

.

.

.

.

.

.

.

.

.

… Și cum îi vedem noi, pe ei:

Bun.

Atenţie, puţin, aici.

Am găsit această poză.

Şi de ieri, până acum, în această clipă solemnă… Ahem.

Deci cu lacrimi. …Râd.  (Deci râd de mor.)

Vă rog să observaţi faţa individului.

Sper să zâmbiţi şi voi.

…Şi să încercaţi exerciţiul. ;-)

.

.

.

.

*

Plusez: Learning English pronunciation

So here it is:

A Man is driving down a road.
A Woman is driving up the same road.

They pass each other.

The woman yells out of the window, PIG!
The man yells back out of window, BITCH!

When the man rounds the next curve, he crashes into a HUGE PIG in middle of road and dies.

*
Thought For the Day:
If men would just listen!

cri, cri, cri…

Manon on September 26, 2011 in Oglinda 4 Comments »

M-a trezit c-un ghiont, azi dimineață, un frigulete de ăla, iernatic… Bântuia prin cameră, niznai, cică…
Am dat să-l afurisesc, dar mi-au înghețat gândurile în drum spre duș; deci am uitat ce voiam să zic, de dârdâială.

Am privit prin geam, afară. Cerul, complice. …Complice-frigului. Deșiraaat, ca un pufuleț murdar de tină.
Soarele, pitit și supărat. Neprietenos.

Frate, e toamnă, dar ia-mă încet, giz, bombăn eu cu ochii în fierbințeala cafelei.

Am ajuns la școală cu sufletul gol și gri. Mi se transferase toamna în sistem, așa că la prânz i-am spus Irinei că plec acasa, că am ceva de plâns puțin.

Trebuie să mă, ah, ajustez la noul anotimp.

Ba nu.

Nu vreau.

Mâine mă îmbrac în roșu, ca să acopăr griul, și o să zâmbesc zgribuliților, pe stradă.

C-așa vrea mușchii mei de luptătoare!!!

(Și-am scris aici, ca să îmi fac coraj).

Primim ca să dăm mai departe.

Ce adevăr simplu.

Doar noi ne complicăm inutil.

Iată.

L-am primit, și vi-l dau și vouă. Acest link.

E o poveste simplă, fără mari filosofii.

Finalul e surprinzător.
Ca întotdeauna (…dacă ai răbdare să-l aștepți). ;-)

Dacă trimiți săgeți la întâmplare, posibil e să deturnezi și câte-un bumerang.

Așa văd eu în poză.Tu ce vezi?

Deci decupam o inimioară roșie, în gând, ca s-o lipesc pe un bilet imaginar.
Doar că îmi tremura imaginea, din cauza gândurilor alandala. N-am sharf-ul bun, de vreo trei zile.

Așa.

I-am ciuntit inimii, ah, partea din dreapta-sus, pe urmă – ca să cică o îndrept- am tăiat prea mult și din stânga.
Am stricat forma aia de două semne de întrebare puse față la față.  Arată ca un ștuț.

Lasă.

Bine că nu e februarie, paișpe.

…Căci dacă-aș fi lipit-o așa, pe bilețel, jos aș fi scris (cum altfel decât) evidentul:

I love you from the bottom of my spleen.

știu că nu știi nimic

Manon on September 22, 2011 in Oglinda Comments Off

Știi tu.
Cum trebuie să.
Ce trebuie când.
Pregătești va fi-ul.
Ai totul programat.
Îți bate inima tare când mă lipești de pieptul tău, dar o ignori și îmi explici.

Știi tu.

Iar eu ascult cu luare-aminte.
Îmi bate inima tare, și sunt amuțită.
Așa o fi, cum zici.
Am obosit.
Mă uit în spate, trecutul.
Mă uit în față, nu văd nimic.
Să merg pe mâna ta, zic.
Gândesc, fugar, că viața, așa cum am trăit-o eu, m-a învățat că nu e bine să încerc să o calc pe cap. Căci vine bumerang și se izbește-n inimă, de-o face praf.
Gândesc, fugar, ce-ncerci să calci, și mă forțez să uit ce am gândit.

Ia să vedem, cum e de data asta, când îmi anihilez antenele, și mă las pe mâna ta.

Fac ochii mari, și murmur:
- Îmi stingi lumina. Sunt curioasă dacă fluturii se înmulțesc pe întuneric ca ciupercile, sau mor.
Și îmi răspunzi, zâmbind, cu siguranța aia că știi tu, va fi de bine:
- …Poate că se extind.

Îmi încolțește-un gând fugar, alt gând fugar, ah, da, să se extindă; așa cum trupurile, când mor, se aluuungeeesc…
Dar tac și-mi îngrop gândul.
Să merg pe mâna ta, și să încerc altfel-ul, programarea la sentiment, stai deoparte-ul și ai răbdare-a.

*
Și iată, poc, cum ieri văd privirea de sticlă, aia care curentează.

Miroase-n aer a vag derizoriu, și-mi umblă-un fum de întrebare prin creier, dar nu doare.
Ce dracu se întâmplă aici?

*
Iar azi, întâmplător, îmi cad sub ochi niște cuvinte.

Iată:
A cugeta, atunci când ar trebui să simți, este tipic sufletelor fără aripi. (Honoré de Balzac)

Magistral.

Aspir cuvintele alea, am iar antene, și-mi (re)confirm că nu există întâmplare. Nu le-am găsit așa, într-o virtute spiralată a ne-coincidenței.
Citesc și recitesc fraza aceea, nu mai am fum în creier, doar o smerenie.
Căci însăși VIAȚA tocmai mi-a transmis: “Puiule, ai fost complice tăcut la împărțirea mea în bucățele, fugi și rămâi departe.”

*

Sunt oameni care sting lumina. Căci ei dețin adevărul definitiv, își programează destinul pe porții și se vând – pe bucățele de timp.

Nu e motiv de tristețe.

Ieși din locul întunecat.

Afară e soare.

Și mult spațiu pentru aripile tale.