Archive for June, 2012


Să vezi chestie.

Facem un festival de teatru.
Şi, aseară, petrecerea de bineaţivenit.

Şi io, pe acolo, evident, sfredeluş.

E.

Echipa de teatru a Craiovei, băieţei şi fetiţe, cu soare în priviri, imprietenire instantă, chestii.
- Eu sunt Sara, îmi zice frumoasa cu ochi în care văd o inimă uite-atâta de mare.
Zâmbesc.
- Tu cine eşti, dragule?
- Eu sunt Alex, zice băiatul cu ochi de căluţ zburdător.
- Uite, veniţi aici, staţi la masa asta. Mai târziu dansăm, da?
Le trimit o bezea şi vreau să plec, mai sunt şi alţii de întâmpinat.
Şi deodată Sara face ochii şi mai mari, şi spune:
- NONA???… TU eşti Nona?
(Mă intimidez instant dar mă dau că nu)
- Da… Eu sunt.
- Îţi citesc jurnalul!!!
- … Dar de unde ştii că sunt eu?
- Ai făcut aşa (şi-mi arată gestul) şi te-am recunoscut… Nu-mi vine să cred… Te citesc din 2006!!! Mă linişteşte când citesc ce scrii…
- …
Şi o îmbrăţişez.
- Sunt altfel de cum îţi imaginai că sunt?
- NU!

Ah.
M-a copleşit.
Ce frumos şi special.
Eu pun gânduri, aici, rupte din suflet, şi alţii mă recunosc din gesturi.
Vă amintiţi ASTA?

Concluzia e aceeaşi:
EU sunt cea onorată pentru faptul că ne întâlnim.

E binele de care am nevoie pentru a nu mă scârbi, definitiv, de tot.
Eu sunt.
Tot eu sunt.
Un eu pe care nu-l mai ştiu.
Pe care mi-l iau înapoi de la alţii, prin aceste întâlniri.
Nu e orgoliu. Sau poate atâta mi-a rămas.
…Căutarea mea, în ceilalţi, după un mine rătăcit.

recitiri

Manon on June 23, 2012 in Oglinda 1 Comment »

Sunt într-un mic mood albastru, cu nuanţe violet recişoare.
Aşa că pun aici ce am mai scris.
Tot aia.
Viaţa e roată.

Uneori”-ul lasă dâre

Uneori, doar uneori, unii oameni năvălesc, așa, în sufletul meu.
Fără să-i doresc.
Fără să-i aștept.

Se aruncă pe inima mea, cu ochii închiși, ca pe tobogan.

Apoi dispar, năvălind spre înapoi, așa cum au venit.
Fără să anunțe.
Fără să salute.

Uneori, doar uneori, eu înțeleg năvala lor.
Nu pe mine mă caută, în mine se ascund. …Uneori, de ei înșiși. Sau, alteori, de cei cu care își împart viața.

*
Uneori-ul, doar uneori, îmi lasă dâre.
Fără să se vadă.
Fără să se șteargă.

Mi s-au întâmplat atât de multe, încât le pot strânge grămadă într-un mare bol pe care să scrie nimic notabil.

Dar iată, am un mesaj pentru cei care stau în Bucureşti şi nu trăiesc degeaba, ca mine:

TU FACI FILMUL!

VINO AICI! (dă click şi pe filmuleţul din articol)

Pup ochişorii cititori.

I’ll be back soon, I hope.

Deci tipul plutea în derivă, pe avarie, şi m-a izbit frontal.
Scoţând pe gură o frază care, în general, nu trebuie să însemne decât un cochet compliment, dar care mie mi-a spart zidul ăla pe care îl ţin scut în faţa bărbaţilor.

E nou în zonă, tipul.
Şi ne-am intersectat luminile.
Mă face să râd des, că-i deştept şi spiritual, şi mă încântă uimirea lui la auzul atâtor te iubescuri pe care le declar eu alor mei, dar şi ei, mie.
- Te iubesc, scumpule, îi spun deja şi lui, când îl văd.
Şi el zâmbeşte, şi e puţin gelos că spun te iubesc “prea multora şi prea des”.
Lasă, dragule, că o să te obişnuieşti repede cu noi.

Deci tipul m-a izbit, acum două zile, frontal.
Şedeam cuminte în nedeterminarea mea, şi discutam cu el despre teiubescurile alea, că el e puţin inginer.
Şi-i spun:
- Uite, dacă n-o să mă vezi prin zonă vreo săptămână, o să-ţi lipsească faptul că nu îţi mai spun zilnic te iubesc.
Se uită direct în ochii mei şi-mi răspunde:
- Dacă n-o să te văd o săptămână, o să-mi lipseşti chiar dacă-mi spui te iubesc sau nu.

Frontal am luat-o.
Direct în plex.

Am aspirat fraza, nu ca pe o declaraţie de dragoste, ci ca pe declaraţia de dragoste pe care o aştept de atâta timp.
Am amuţit.
Mi-a trecut prin cap ce ar trebui să răspund.
Mintea îmi era vidă.
Am îngânat un oo–keeeiii… nu mă aşteptam să spui asta
Am pus capul în piept, ca să nu vadă cât de vulnerabilă sunt şi cât de descoperită…
Am ridicat privirea şi i-am spus:
- N-am replică.
Şi am fugit.
La propriu.
M-am ridicat de pe scaun şi am fugit.

Deci puternica puştii mele a întâlnit un bărbat cu coaie şi s-a fâstâcit.
Brava, Manon.
Uită-te la tine.
Cu zidul spart, şi cu sufletul descheiat, care se izbeşte-n pereţi şi fuge de lumină căci.
Iată karma mea:
Eu. Femeia imposibilă.
El. Bărbatul bărbat.
…Şi verigheta lui.
Ah.

Şi acum scriu în jurnal, am cărămida-n mână şi-aş repara fortăreaţa distrusă în coliziune.
Dar mai stau puţin să visez.

Dap.
Cam aşa e cu teiubescurile astea.
Sunt, pe alte coordonate, ca violenţa domestică.
Spui un teiubesc, aşteaptă-te să primeşti unul înapoi.
…Care să te rupă-n două.

Corect.

nevoie

Manon on June 5, 2012 in Oglinda No Comments »

O fetiţă sobră.
Am scris despre ea, pe aici, pe undeva.
Aşternusem în jurnal o profeţie a globului meu de sticlă imaginar…
Uneori viitorul e trist.
Şi aşa a fost şi relaţia ei.
N-a fost să fie.

O fetiţă frumoasă şi sobră.
Îmi spune te iubesc.
Şi eu o iubesc nespus.

Felul în care viaţa îţi macină/malaxează sentimentele, frustrările şi dorinţele este absolut surprinzător.
Femeia sobră de ieri, este, azi, vioaie şi cu simţul umorului la ea.
Aşa şi trebuie.

Eu, cu lumina de drag în ochi:
- Ce faci, scumpa? Ceva nou pe frontul de next?
Ea, ghiduşă:
- Nu. …Nici pe frontul de ex.
Râdem, amândouă.

Avem nevoie de simţul umorului pentru a supravieţui.

N-am, de vreo câteva luni,  nici cea mai mică inspiraţiune să scriu.
Ba zgribulită de frig, ba plouată ciuciulete, ba arsă de soarele exploziv, vieţuiesc într-un anotimp mutant.

Pare că le-am scris pe toate, m-am mirat de tot, m-am secat.

Aş arăta câteva degete unora, dar neah. Sunt, eu,  în discordie cu propria persoană, mi-e lehamite să râd de alţii.

Mi-e dor să greşesc, să sufăr, să simt că trăiesc.
Mi-e frică să fac pasul dincolo.
…Dincolo de principii şi de goangele din cap.

Treceam într-o zi, în goana autobuzului, pe lângă o biserică.
Şi am simţit nodul ăla în suflet, şi dorinţa aia să cerşesc doamne, dă-mi şi mie un suflet, să-l ador, să mă bucur lângă el.
Şi în secunda următoare am realizat că nu pot cerşi, din moment ce dorinţa asta e paralizată de frică.
Jumătate din sufletul meu vrea să se lipească, jumătatea cealaltă, fermă, vrea să stea deoparte.

Starea de nedeterminare.

Un norişor de amar în plex.

Dacă-aş vrea, aş putea face aia.
Mi-e frică de după.

Am îmbătrânit.
Declar oficial.
Şi-aş plânge, dar nu sunt nici fericită, nici distrusă.

Pentru voi.

ASTA.

;-)