Archive for May, 2011


Am două săli în grijă. Ele au toalete, evident. Le-am dotat cu dispensere profi pentru hartie igienica și săpun.
Mă traumatizaseră cele din școală. Bașca, acolo nu găsești săpun lichid decât în zilele de sărbătoare.

Azi, când am plecat, m-am dus la toaleta din școală, să mă spăl pe mâini – căci în iureșul scoaterii decorului, mi-au rămas două dâre de negreală în palme.

În dispenserul cel ieftin și defect după numai două săptămâni, mai erau două picături de săpun.
Evrika! Am strigat în gând, ușurată de spaima că mă voi clăti cu apă goală.

Detartrant.
Detartrant Domestos pentru WC era acolo. Nu săpun.

Au greșit din nou femeile de serviciu din școală.

…Bine că nu lucrează în cantină.

*

Mâine le invit la un sirop de terebentină.

Exact acum un an, pe 30 mai, scrisesem ceva.  Sonata în FĂ major.

A dracului coincidenţă.
A trecut un an. Iar nenea, astăzi, din nou, îmi mărturiseşte pofta lui de mine.

Yuuuuuk!

- Măh, vrei să încetezi?
- Deci să nu mai fac propuneri.
- Deci absolut NU!

Avea ochii vulpici şi febrili.

Emetiral.

*

De ce unii nu se opresc din sperat nici atunci când sunt refuzaţi pe faţă?

m-a rupt.

Manon on May 30, 2011 in Oglinda 6 Comments »

M-a rupt.

M-a rupt.

M-a rupt.

Aş face orice pentru a vedea, live, ASTA.

M-a rupt.

mărgele

Manon on May 30, 2011 in Oglinda 7 Comments »

I-am adoptat şi pe copiii de la Cluj. ;-)

*

Suflu aici un secret, că mi-e ruşine să îl povestesc celor din viaţa reală.
Mi-am meşterit, azi noapte, în gând, un trofeu, şi mi l-am acordat solemn, la o ţigară a prieteniei, în bucătărie.
Era ora 3.
Trofeul-statuie este mic, din bronz, şi reprezintă un om. Ar semăna cu ăla de la Oscar (eu i-am zis, trufaşă, Nobel) dar stă în poziţia Gânditorului de la Hamangia.
Mi-am acordat această statuie, pentru că, de câteva zile, oamenii din jurul meu îmi oferă mărgele de fericire iar eu nu ştiu să le port la vedere.

Alaltăieri, o studentă mi-a zis că sunt fenomen. Eşti un fenomen, n-am mai întâlnit oameni ca tine.

Ieri, Decanul Facultăţii din Cluj mi-a spus: Am vrut să vă cunosc, să mă prezint şi să vă mulţumesc pentru tot. Mi-au povestit copiii despre dumneavoastră.

Aseară, preşedinta juriului de la Master, doamna Marina Constantinescu, s-a oprit în mijlocul puhoiului care aştepta să între la spectacolul clujenilor şi mi-a spus: Nona, îţi mulţumesc. Pentru tot ceea ce faci. Eşti un om minunat, i-am spus si rectorului…

Să mai suflu un secret: Când oamenii îmi mulţumesc aşa, eu nu înţeleg pentru ce.
Dar mă bucur de mărgeaua aia rotundă, căreia îi zic fericire.

Azi îi aştept pe ai mei, echipa minunată pe care am format-o.
Le voi da mărgelele, lor: Măh, vă iubesc, fără voi aş fi nimic!


cald

Manon on May 29, 2011 in Oglinda 6 Comments »

.
.
.
.
.
.

… Cald şi pe la voi, huh?   :-)

Azi ne vin în vizită studenţii actori de la Cluj.
Mâine, la ora 20:30 vor avea un spectacol, la noi.

Jesus Christ Superstar!!!

Deci WOOOW!!!!

De-abia aştept! Şi vă aştept şi pe voi.

*

Ador capodopera Jesus Christ Superstar!
Nu sunt fana filmului din ‘73, ci a celui din 2000.
Acesta este unul dintre momentele în care îmi doresc să nu mai fiu singură.
Să stau în pat, cu bărbatul meu, şi el să apese butonul Play al DVD-ului.
Uite un fragment din filmul meu de suflet,
AICI. Magnific!

*

Late edit, 29 mai:
Au fost minunați- studenții din Cluj, mi-nu-nați!!!

Andreea e la mine în birou, şi mă toacă la cap:
- Hai să faci un test sincer, din care o să afli cine eşti tu acum.
- N-am chef. Nu cred în astea.
- Încearcă.
- Pff… Bine.

*

- Nona, imaginează-ţi un cub, în deşert
- Deci mă plictiseşti, deja.
- Încearcă.
- Nu e un cub, ci două.
- DOUĂ? Asta e nouă… Cum sunt, ele?
- Unul e negru, altul e transparent.
- Aşa… Ce mărime au?
- Pff… Cam aşa de mari. Puţin mai mari decât cubul Rubik. Sunt în aer şi se învârte fiecare în jurul axei proprii.
- Boon… Acum imaginează-ţi un cal, acolo. Ce vezi?
- Giiz… O să crezi că sunt nebună. Are corn. E inorog.
- Fetiţă sau băiat?
- Nu-i văd puţa. Poate fetiţă, dar în reprezentarea mea este asexuat.
- Ce culoare are şi unde stă în raport cu cuburile? Ce face?
-Este alb. E în spatele cuburilor, la trei metri. Stă. Nu face nimic. Cuburile sunt în faţă, el stă pe diagonală şi priveşte spre stânga (de aici de unde-l văd eu).
- Hmm… E mort?
- Nu. Viu. Stă în picioare, cuminte.
- Bun. Acum imaginează-ţi o scăriţă.
- E de sfoară, cu treptele din lemn. E întinsă pe jos. Porneşte de la cuburi şi ajunge la cal.
- De sfoaa-ră?
- Da.
- Acum imaginează-ţi flori.
- Da. Multe. Galbene. Sunt aşezate în scăriţă, ca în mici parcele.
- Aşa. Acum imaginează-ţi o furtună.
- E de nisip. Dincolo de cal, cuburi şi scăriţă. Par protejate, toate, de un perete transparent. Gata?
- Gata. Acum să îţi explic: Cuburile reprezintă ego-ul. Nimeni nu mi-a mai zis că vede două. Mărimea lor spune cât de mare este acest ego. La tine sunt mici, dar sunt două, unul negru şi altul transparent. Încrederea în tine, Nona, e zero. Calul e bărbatul. Inorog (nici pe asta n-am mai auzit-o) – deci platonic. Scara – prietenii. De lemn, cu noduri. Puţini şi definitivi. Florile – copiii. Nu sunt legate de cub sau de cal, deci n-o să ai copiii. Ai, în schimb, copiii prietenilor.
- Nu ai prietenilor, ci pe voi. Vă am pe voi.
- Furtuna – necazurile majore. Tragi singură concluziile.  E dincolo de cal, cuburi, scară, flori.

*

…Cine sunt eu acum, cică…

Bloody true. :-(

Maria.
Aka Moku’.
Face mărgele.
Şi le vinde.
Iar banii îi depune într-un cont.

Contul este al unui copil bolnav.

.

.

.

.

Oamenii pe care îi iubesc eu poartă soarele în suflet, cu tot cerul altora.

I know what nobody knows
Where it comes and where it goes
I know its everybodys sin.

You got to lose to know how to win.