Archive for January, 2005


Probabil că aş fi foarte amuzată de o anumită situaţie dacă, unu, nu mi s-ar întâmpla mie şi doi, dacă nu mi-ar zbura gândul prea des la acidul sulfuric…Mă refer la viaţa mea personală, mai exact la un individ care, în numele unei “libertăţi” absolute, m-a părăsit, acum ceva timp, într-un mod absolut stupid, umilindu-mă şi jignindu-mă absolut pe nedrept…

Situaţia care ar fi amuzantă dacă nu m-ar învenina mereu, e asta: zburând spre libertatea mult clamată, în care vedeam femei multe, distracţii, excitement şi pula mea mai ştiu io ce era în capu’ lui,… individul a nimerit într-o altă relaţie, ce miroase nu a vânturare, ci tot a… familie. Asta mă face să cred, cu o gheară de amar în inimă, că nu libertate voia el, ci, logic, în lumina evenimentelor, să scape de mine.
… Toate bune şi frumoase (arză-te-ar focu’), însă nu înţeleg de ce îmi dă târcoale. E o simplă politeţe uşor vinovată pentru că s-a comportat cu mine ca un cretin, sau e atât de imbecil încât să îşi imagineze că poate jongla la două capete şi se aşteaptă ca eu să îi fac bietei lui (noi) neveste ceea ce făceau altele când el era cu mine…?.. De-aia zic, aş râde dacă nu mi-ar veni să vomit…
… Şi-mi face atât de rău, încât nici nu pot să îl întreb. Sper, doar, să sufere. Pentru fiecare minciună. Pentru fiecare lacrimă de-a mea. Pentru fiecare zâmbet pe care mi l-a transformat în grimasă. Pentru fiecare noapte nedormită. Pentru fiecare futai pe care-l simulează cu aia. Să nu-şi găsească liniştea până nu îmi va cere iertare în genunchi.

În rest, eu sunt bine. Şi nu, nu vreau să iau masa în oraş cu tine, imbecilule, decât dacă vrei să o serveşti direct din stomacul meu!

Bântuie cu aroganţa şi urâtă cu spume prin facultate o absolventă de regie teatru (absolventă acum vreo douăzeci de ani). Nu ştiu prin ce cai, că mi-e şi groază să aflu, a ajuns profesoara de regie. O nulitate de care, evident, nu a auzit nimeni ca să poată lega realizarea vreunui spectacol de numele ei.
Rea. Cultiva răutatea cu voluptate…Se pare că este o lege nescrisă: cu cât eşti mai loaza, cu atât eşti mai rău…
Boscorodeşte studenţii, îi umileşte pe oamenii din administraţie, se dă deşteaptă şi se vântură precum cabinetul numărul doi, suflând venin pe coridoare…
I se spune “lapuşneanca”, pentru că, deşi nu o vrea nimeni, “eu vă vreu”.
Întâmplarea face că, venind în vizită un grup de studenţi-actori suedezi prin şcoală, drumul şi obligaţia mea de servici să se intersecteze cu această matracucă.
S-a scuturat subit de toate obligaţiile care îi reveneau, acelea de a avea grijă de grup, aruncându-mi mie în cârca nu numai problemele grupului, ci şi problemele pe care ea le-a creat, penibil.
Trec lin peste faptul că eu, fiind un om extraordinar, m-am făcut iubita instantaneu de aceşti străini, cucerindu-i spontan şi având o deosebită grijă de ei. Ca să ajung la ceea ce, la început a fost uimire, mai apoi jena şi, în final, umilinţa… Răzbunată.
Detaliez: de faţa cu mine, scorpia vorbeşte frumos. În şedinţe sau întâlniri la care participa şi rectorul, brusc, din neant, fără să aibă nici o legătură, se trezea că, în gura mare, se luă de mine, făcându-mi reproşuri absurde, din plăcerea rea dar voluptoasa de a înjunghia pe cineva. Bunul meu simţ şi respectul m-au oprit de fiecare dată înainte de a scoate olteanca din mine la suprafaţa.
… Zilele trecute, absolut gratuit, începe să urle la mine de faţa cu străinii… O temperez cu voce şuierătoare şi cu privire de sticlă, simţindu-mă ca un kkt ca oamenii ăştia care mă văzuseră numai zâmbet asista, fără să înţeleagă, la un conflict iminent…
O oră mai târziu, când o întâlnesc fantomând pe coridoare, îi punctez: “Nu-va-per-mit-sa-imi-vor-biti-u-rat! Vă interzic să ridicaţi vocea la mine; nu sunt nici fiica dumneavoastră, nici sclava pe moşie!! Sper să vă fie foarte clar!!!”
… Fetele de la administraţie îmi şoptesc în cască, mai târziu:”O să te cace în consiliu, că aşa face vipera asta… Doamne, ne-ai răcorit pe toate, ca umileşte pe toată lumea…Ai grijă”
Mărturisesc că mi s-au zburlit, de frică, doua găini pe mână. Ce mă fac eu dacă imbecila asta mă critică în consiliu şi îmi ia, în felul acesta, caii de la bicicleta!?… Ghiv mi a breik…Nu s-a născut încă loaza aia care să mă ingenunchieze prin răutatea şi nesimţirea care o caracterizează…

Pe mine mă îngenunchează numai bunătatea şi respectul, în faţa cărora plec capul cu smerenie.

Fâlfâitoare titluri în ziare, opăreli şi excitări de jurnalişti ce operează cu microfonul, popi cu barbă lungă şi minte goală, uranii logoreice, politicieni sentenţioşi, o masă eterogenă s-a năpustit să sugă din subiectul fierbinte: “Mamă la 67 de ani!”
Anateme, “să te ierte dumnezeu, domnule doctor, pentru ceea ce ai îndrăznit să faci”, “aţi forţat mâna lui Dumnezeu”, chicoteli, dispreţuri, şi multă, multă inteligenţă care emană graseiat numai pilde şi citate din biblie…
Penibil! Un circ meschin şi lătrător, mentalităţi ivite peste noapte din goliciune sufletească, purtări de vulpe cu ochii la struguri, frustrări personale, frustrări personale, frustrări personale…Şi ca să poarte un nume, au sărit pe un fapt miraculos, simplu şi curajos: o femeie căreia i-a fost refuzată maternitatea de către bărbatul cu care şi-a împărţit ani buni din viaţă (cine nu cunoaşte problema asta, a idiotului iresponsabil?), decide şi încearcă, timp de ani buni, să aibă un copil.
Şi reuşeşte.

Hulitorii s-au repezit, îmbăloşaţi şi sfătuitori, la jugulara femeii, pe motiv de vârstă… Mai ales bărbaţii, dar  îi înţeleg, unu, pe la vârsta asta ei nu-şi mai folosesc dicul decât să se pişe pe el şi doi, li s-a zbârlit pielea, cum să facă fomeia copil fără bărbat copulator?

… Ce îngrijorare a cuprins o întreagă ţară, că o să moară mama, şi rămâne copilul, vaai, ce imoral…De miile de copii aruncaţi după naştere nu mai zice nimeni nimic…Şi apoi, cine îi garantează, chiar şi unei mame de 20 de ani, că va trăi până cînd copilul ei se va face mare? Nimeni.

Faptul e simplu: o femeie devine mamă. Dar trăim într-o ţară unde e mai important să îţi scuipi vecinul, decât să-ţi analizezi bîrna… 

Mă rog ca mama şi fetiţa ei să fie sănătoase şi fericite, cât timp o vrea Dumnezeu.
Şi sunt fericită pentru ele, cu trei semne de exclamare.

Mi s-a măritat bărbatul! Părăsitorul meu, iubitul meu, cel care a plecat, umilindu-mă ca pe o otreapă, vociferând ca el vrea libertate şi multe femei, s-a măritat (aşa se zice când se mută fata în casa bărbatului, nu?).
… M-am trezit cu el la uşa biroului meu, cu un pretext minor, cu nişte acte, având ochii fremătători, tulburaţi de dor şi iubire. Nemărturisita verbal, bulbucata la nivel vizual.
S-a măritat. S-a mutat în casa unei fomei, pe care a şi angajat-o la firma lui. O echipă completă.
Faptul că noi ne vedeam numai seara era prea mult. Faptul de a se vedea cu asta 24 din 24 e numai bine. E fermecător, şi mi-am dorit şi eu mult această ipostază, să fiu lângă persoana iubită mereu. Eu nu am avut parte, nu meritam onoarea. Ea, da.

Am înţeles din spusele lui ca eu am fost părăsită pentru că eram mai mare ca el, şi pentru că eram inteligentă (huh), “ceea ce este frustrant pentru un bărbat”.

Aşadar, e bine şi pace. Riguros cu prostiile prin care îşi strică viaţa, părăsitorul meu acţionează numai în funcţie de ochii lumii, dând la kur inima care îi vorbeşte pe altă limbă. A renunţat la o relaţie care îl îmbogăţea şi îl înălţa spiritual, numai pentru că da mai bine să ai lângă tine o femeie de aceeaşi vârstă. E o combinaţie bine garnisita: în budoar, linişte şi pustiu, în societate, cuplu. Sună cunoscut? Sigur că da, 99% intre cupluri funcţionează pe baza acestei ecuaţii.
“E reconfortant.”, zice el. Da, aş adăuga eu, însă de loc stimulativ.

Îmi amintesc că, atunci când m-a părăsit, i-am spus, cu lacrimile şiroind din gât, şi împletite patetic pe bărbie: “Să îţi dea Dumnezeu ceea ce meriţi!”
Şi Dumnezeu i-a dat exact ceea ce merită. O femeie care este absolut altfel decât mine.
Ca să îi aducă aminte veci-pururi că a plecat ca un bou inconştient, iubindu-mă, şi că va trăi ca un prizonier, încercând să pară că are apele calme.
Iată că nu e totul nedrept în viaţa: a plecat să-şi găsească libertatea, şi a sfârşit prin a-şi îngenunchia singur această libertate, priponindu-se lângă o biată femeie… Aşa, da, gândire tânără!…Şi mai zicea că sunt eu bătrâna…

…Se pare că singurul om realmente liber de pe aici am rămas eu…

O întâmplare recenta mi-a adus aminte de o concluzie pe care am extras-o acum vreo doi ani, şi o uitasem: De fiecare dată când un bărbat îţi răspunde la întrebarea: “Ce faci?”, cu: “Muncesc de nu mai ştiu de mine.”, sau cu: “Alerg cu treaba.”, minte de rupe pământul. Se pare că e un reflex că, stând cu mâna în kur, să răspundă că trudesc din greu. Un om cu adevărat ocupat va da alt răspuns, că, de exemplu: “Nimic.”, pentru că are prea multă treabă ca să se întindă, ulterior, la vorbă.
**
Mă tot bate un gând, de ceva timp, să vorbesc despre cei trei bărbaţi din viaţa mea, sfânta triada destabilizatoare, şi tot amân. Aseară am mâncat nişte peşti afumaţi şi, pe când le rupeam coloana vertebrală, mi-a venit chef să scriu despre ei. Despre acei bărbaţi. Iată:
1.
Unuia dintre ei i-aş calcă, metodic, maşina, cu tramvaiul. Este cel care mi-a făcut cel mai mult rău, pentru că m-a minţit sistematic. O kurva masculină. Şi asta nu ar fi nimic, însă mă sufocă faptul că, de fiecare dată când afirma ceva, acţiona exact invers. L-am aşteptat, în singurătate, cel mai mult, m-a umilit şi, când a realizat că mă iubeşte, amândoi eram departe. Şi azi suspină discret după mine.
…Eu, de-abia îmi ţin scârba în suflet.
2.
Altul este pentru mine, o mare iubire, şi în prezent. Nu ştie şi nu va afla niciodată, pentru că este prea idiot ca să înţeleagă. Port în inima nişte nimicuri de amintiri atât de dragi (de care el habar nu are), încât le scot la iveală, să mă bucur de ele, numai de sărbători. L-am iubit enorm, şi o să regret tot restul vieţii mele că nu s-a putut să fim împreună, că aşa a fost să fie.
Îl declar pierdut.
3.
Altuia i-aş trage nuiele la kur, însă n-ar înţelege că, la aşa comportament infantil, aşa bătăiţă merită. M-a adus în pragul disperării de atâtea ori, încât simţeam că mă dilesc. Ajunsesem să-mi ţin monoloage prin casă, pentru că, atunci când i le voi spune, să pară spontane. Mă agăţăm de orice prilej ca să fim puţin împreună. Lipsa de comunicare era atât de mare, încât amândoi, penibili, încercam să ne devenim simpatici, făcând diverse poante la care nu râdea nici dracu’’. Între noi, însă, era un fir care ne aducea, mereu şi mereu, înapoi unul la altul. Altadat mă făcea să mă rog să mor, azi amintirea lui mă face să zâmbesc.
4.
Un altul i-a bătut la kur pe toţi. Mă minţea în faţa cu atâta neruşinare, încât discuţiile deveneau stânjenitoare tocmai din cauza faptului că, brusc, el era victima, şi eu, monstrul. Frustrarea era atât de mare, încât simţeam nevoia să ne omorâm, fizic, acolo, pe loc. Cu cât era mai vinovat, cu atât eram eu mai frustrată. Cu cât eram eu mai frustrată, cu atât devenea el mai distant şi mai violent (caz clasic). Dovezile, mai mult sau mai puţin telefonate, de iubire, pe care mi le transmitea după ce am golit vidanja de kktul pseudo-relatiei, au pentru mine valoarea unui ciob de sticlă servit drept cina. Dacă întâmplarea ar face să ne întâlnim, accidental, ar fi singurul om din viaţa mea cu care aş vorbi absolut drăgălaş, în timp se i-aş lua morţii la numărat, în gând. Este singura persoană căreia nu aş putea niciodată să-i gândesc de bine, ar fi la fel de indecent precum faptul de a-i ura unui mort:”La mulţi ani!”

Aţi observat că, deşi am declarat trei bărbaţi, am scris despre patru.
Asta este pentru că pe unul îl urăsc de două ori.
… Eei, manon, să nu dramatizăm, îl urăsc numai când îmi amintesc de el, lucru care se întâmplă din ce în ce mai rar, căci, slavă domnului, mi-am găsit liniştea şi veselia de altădată…

Că mă şi întreb, de ce dracu’’ ne trebuie nouă, femeilor, să stăm în relaţii unde avem grijă de imbecili, în loc să ne futem, libere şi independente, cu masculi atent selecţionaţi?

Manon on January 14, 2005 in Politica cea curbă No Comments »

Văd că magazinul la care beleam eu ochii, prin vitrină, zilnic, “Toy Zone”, e gol. Pe uşa tronează un afiş: “Inventar”.
Devin pansiva şi mă gândesc: dacă, mai nou, inventarul înseamnă golirea locaţiei de produse, şi nu numărarea lor, e bine. I-aş inventaria ouăle lui Năstase.

 Cred că toată suflarea inteligentă a remarcat, cu părul zbârlit pe mână, felul în care rânjeşte, aşa, parcă senil, Voiculescu (cum, care!?)…Cu gura lăţită de parcă ar fi văzut lumina de la capăt, acest hoţoman viclean îşi poartă partidul precum beţivul organismul, adică pe mai multe cărări.
Sub ochii noştri, aceasta curvă care tot negociază tarife şi poziţii, face riguros şi sistematic un singur lucru: beleşte, aşa, diliu, fasolea.
Ceea ce-mi aminteşte de bunica Iliescu, altă faţă lată şi limbă de carton, care ne-a zâmbit, sardonic, preţ de ani buni, în timp ce lăsa, cu privire blajina, să-i fie sodomizată biata ţărişoară.

Din fericire, proaspăta înfrângere a lui bombonel ne-a dat speranţa că, până la urmă, fiecare zâmbet îşi are lacrima, şi fiecare fudulie, puşca de rigoare.

Apărută în presă sub diverse titluri- care mai de care mai spirtoase, declaraţia preşedintelui (uite-aşa mi se umfla inima când spun “preşedinte”) mi se pare, dincolo de implicările şi şi interpretările adiacente, un lucru de bun simţ, şi o dovadă de respect la adresa alegătorilor.
Faptul că preşedintele ţării spune că a coabita cu PUR este imoral, mi se pare perfect susţinut de către chiar acţiunile acestui purtid-televiziune făcut cu fonduri furate, şi conduse de un hoţoman viclean şi lipsit de caracter.

Nu cred că vom uita campania antenei 1 împotriva psd-ului, când, spre satisfacţia noastră erau scoase la lumina dosarele baronilor locali. Nu putem uita asta, nu pentru că a fost din cale afară de justiţiara, ci pentru că, la un semn, aceeaşi televiziune, a cotit-o absolut la polul opus, ridicând osanale aceluiaşi pesede pe care îl înfierase deunăzi.
Asta ne-a rămas: greaţa absolută şi mirarea că, pe faţa, sub ochii noştri, în numele clasicului şantaj, pur s-a aliat cu pesedeul, şi, de atunci, nu au mai existat corupţi de pus pe cruce, la televizor, şi nici baroni de tras în ţeapă.
Gabriela strâmbeanu-ştirea, sub ochii noştri, s-a transformat, dintr-o jurnalistă cu defecte de dicţie, într-o pupincuristă cu defecte de coloana vertebrală.
Ca şi cum asta nu ar fi tot, acelaşi pur, condus de acelaşi greţos viezure, a fugit că şobolanul, când s-a aflat că Băsescu a câştigat. S-a repliat apoi, torcând uşor pe lângă pesede… Astfel, ceea ce era trâmbiţat ca fiind o luptă cu corupţia, pentru adevăr şi interes naţional, s-a transformat, penibil, într-o sambă dansata la beţie, unde participanţii dau din buric în faţa oaspeţilor, sărutând mâini la întâmplare şi strigând, în loc de urări, “muie”.
Te miri, atunci, cu degetul în tâmplă, ca Băsescu e ruşinat că stă la masa guvernării cu kurva? Şi te mai miri că are curajul de a înfiera jegul?
Traian Băsescu e pe gustul meu, că mi s-a acrit de loaze vândute şi labile, de retorici corupţi şi de păturici precum Voiculescu! Parol!