Archive for February, 2011


“Am vrut sa iti trimit de azi, ca sa te poti bucura mai din timp si, sa fiu sincera, nu mai am rabdare pan’ dupa 00:00 …
Poate nu iti plac versurile sau melodia, dar… am incercat.
As vrea sa zambesti.
In rest, Nonuca draga, iti multumesc ca te-am cunoscut si ca te cunosc.”

Ştii tu, sufleţel care a ajuns în jurnal nu ştiu cum… Azi, când mi-ai trimis mărţişorul, m-ai făcut să plâng, a bucurie…Nu numai pentru că m-a surprins melodia, ci şi pentru că ai transcris, în mail, textul melodiei, ca să nu pierd niciun cuvânt…
Toată această grijă, şi dragul tău, şi sufletul tău minunat, m-au impresionat profund.
Aşez aici melodia, să nu o rătăcesc.

Adriana Ausch – “Nona”

Iar ţie îţi mulţumesc pentru că eşti.
Şi pup ochii de măsliuţ.

sfinxul

Manon on February 26, 2011 in Crochiu 5 Comments »

La parterul unui Mall e o farmacie. În acea farmacie e un farmacist.

Farmacistul e frumușel. Are părul aranjat în stil răzvrătirea, și o față imobilă ca un dulăpior fără sertare. E tânăr, nu-l poți bănui de pareză bi-facială (o inventai io, cred).

Când te privește, îi citești în ochi un sincer Șampon pentru mătreață - căci asta scrie pe flaconul așezat în raftul din spatele tău. Ai senzația gravă că ești transparent ca un geam lustruit bec.

Farmacistul nu zâmbește. Am tras eu concluzia asta, după două vizite la respectiva farmacie.
S-ar putea ca el să fie constipat. Dar intervalul dintre cele două vizite a fost de vreo trei luni, așa că nu e constipat omul, căci ar fi murit până acum. Doar că nu zâmbește deloc. Nici nu se încruntă.

Emană o seriozitate monosilabică, cu ascuțiș specific de inginer topograf din garda ceaușistă – dar îi lipsește prețiozitatea aferentă vârstei de dinozaur.

Farmacistul e ca un sfinx. Înțepenit, rigid, și al dracului de interesant.
Se mișcă de parcă ar levita pe orizontală, cu coloana băț, iar politețea lui de gheață îmi aduce aminte de vocea robotului Marcel care ne păstorește GPS-urile.

Farmacistul mă fascinează. Mă fâstâcește atât de tare, încât îmi vine să mă descalț la intrare, să plutesc diafan, ca fecioarele pe pajiste, până în fața tejghelei, și să scriu, cu cerneală roșie, pe un bilețel, ceea ce doresc să achiziționez din farmacie, respectiv supozitoare cu glicerină pentru Maria rowatinex pentru rinichiul meu.
(Așa.
Deci acum mi-am pus-o pe Maria în cap.
…Ocazie cu care
mi-am adus aminte:
Farmacistul e imun și la frumusețea infatigabilă a Mariei.)

*

Concluzia mea este o întrebare:
“Farmacistul o fi extraterestru?”
Ete, asta mă frământă pe mine de când am citit despre interviul lui Bleonț…
…Căci logica lui Bleonț pare irefutabilă: Dacă nu-ți arăți dinții, ești extraterestru. Dacă îți arăți cocoșelul în public, dovedești că ești om.

O stare de sictir…

Sictirul acesta este general. A incubat câteva luni, iar acum ne-a cuprins pe toți. Dă stări febrile și senzații de mers în gol.

Are ajutor prețios: Mama natură hâțână în balansoar primăvara și iarna, ne zâmbește sardonic și arată degetul: V-ați bătut joc de ozon?! Luați de-aici niște astenii pe-re-ne!
Așa că…
Potențialul entuziasm sau micile zvâcniri de bucurie ale vieții se reduc la un neah metafizic, moment după care ne blazăm la loc.

Sictirul ăsta e cameleonic. Are nuanțe de dezamăgire și se umflă instant a intoleranță. Poartă, la centură, trâmbiță de război, căci au trecut vremurile în care un sictir era doar o mică angoasă îngrețoșată de ea insăși.

Sictirul secolului douăzecișiunu.
A legat la ochi zâmbetul și i-a dat un brânci scurt pe bătăturile semenului din vecinătate – și acela, sictirit la maxim.

Tensiunile mocnite au devenit sonore, cuvântul de ordine este criză – iar oamenii se grăbesc să pună punct, în speranța că se vor elibera de ceea ce nu-și pot explica.
...Să pună punct... Dar punctul ăla e doar primul din suita de trei – care înseamnă, de fapt, o continuitate incertă.

*
Aud, destul de des, în jurul meu, cuvântul despărțire. Adică, vezi-doamne, punctul.

Despărțirea nu vine decât nechemată. …Zic eu.
(Și aș explica pe îndelete, însă, la mine, sictirul s-a camuflat în flanelul bej al lui “nu deschide gura, că e inutil”.)

*

Sictirul ăsta are 3 puncte. C o n s e c u t i v e.

Azi m-am simțit femeie. De două ori. Uitasem cum e să ai senzații în suflet.

Să explic.

Prima oară. S-a întâmplat când îmi dădu ursu’ ăla un hug. El mă place, io-l ignor – căci e prea ușor de luat de orișicine.
Dar când m-a îmbrățișat așa, cu drag, am simțit, o secundă, că el e bărbat (dă-l dreq) și eu, femeie.
Mi s-a înfiripat în plex un fior scurt, ca un fluture.

A doua oară. Purtai, mai pe seară, o conversație pe mess, cu un ex-cvasi-platonic. A recunoscut, în final, că atunci era îndrăgostit de mine. Dar îmi spunea asta de parcă ar fi mort de îndrăgostit, acum.
Deci iar am simțit așa, un fluturel, în plex.

*
Pe vremuri, fluturii mei purtau nume de bărbat iubit.
Azi, ei mi-au adus aminte doar de mine; cum sunt eu, când simt.

…Însă, de mâine, îi mănânc pe toți ăia care mai au tentative de a mi se zbate în plex.
Nu sunt pregătită pentru next.

…Dar, hei și iuhu, cine s-a simțit azi femeie, de două ori? ;-)

*


… Aveți unșpe secunde la dispoziție?

Boon.

ETE. ;-)

(P.S. Eu mă uit la clipișor pe repeat.)

Scrieţi-mi şi mie două vorbe.

Despre voi.
Nu despre viaţa voastră, ci despre cum sunteţi voi acum. Azi.

Aşa. Să ştiu şi eu de voi.

Vă pupă mami.

Vestea mi-a fost aruncată ca o dală de beton în spinare. “Am cancer, Nona”, îmi scrie ea – parte din viaţa mea.

M-am prăbuşit în mine, cu plămânii, ficaţii, inima  – terci.

Mi s-a răsucit sufletul.

Să ce? Să mă revolt? Să urlu? Să de ce-uri către dumnezeu? Cum? Fără aer?

Când eşti sub dala aia de beton, întinsă ca un câine călcat de maşină, CUM să ajuţi? Ce să spui, cu gura amuţită de gând blasfemitor?

Aşa că mă târăsc prin şcoală, şi caut să vorbesc cu alţii, să mă adun de pe jos… Şi întreb lumea, obsesiv, cu inima picurându-mi sânge, nu lacrimi: Ce fac eu cu ăsta? Cu ghemul ăsta de revoltă şi durere?

Suntem nepregătiţi când vine cataclismul. Reduşi la spaimă şi protest înăbuşit. Fiinţe mici, particule care sunt măcinate mărunt de toate nenorocirile vieţii, ca să-ncăpem în sită, la final. Nisip.

*
Pe seară, tot ea îmi dă mesaj: “Să nu plângi şi să nu suferi. Eu sunt optimistă. O să fie bine.”

Ahh…

Uite de ce oameni m-a legat pe mine Dumnezeu până la moarte.

Îi mulţumesc.

…Şi-l rog, în egoismul meu nemărginit, să mă ţină legată de ei până la moartea mea.

pe aproape

Manon on February 21, 2011 in Oglinda 12 Comments »

Nu știu de ce. Nu știu.

O ascult, de câteva zile, într-una.

Nici nu știu ce spune, dar îmi face bine.

Atât.

la vida nuca

Manon on February 21, 2011 in Oglinda 4 Comments »

Mah, nasol…
Sunt închisă-n mine ca o nucă. Asta dă reacții în lanț, legate cu zale de NU-uri.

Prima, cea mai importantă: Nu iubesc, nu vreau să – deoarece mi-e frică groază scârbă de.

Urmează trena:

Nu am zbuciumări, nu am drame, nu am ochi critic, nu am condei.

Nu cred în extaz, nu prevăd agonii.

Nu mișun, nu pocnesc, nu am speranță, nu vrea mușchiul meu să am.

Deci nasol.

Pierdut iubire. Mă declar NUlă…
O perioadă.

După care o să încep să mă sperii.

Într-o lume plină de confuzii și de angoase…

*

Și tu, Brutus? – Îmi venea să-i reproșez azi la prânz, pe messenger, când dumnealui – fluturaș niznai – îmi trimitea tot felul de mutrițe vesele… Dar n-am avut energie. N-aveam nici zâmbet, de obosită ce sunt…

Căci n-am prea dormit…

Păi da. Iar n-am dormit. Din cauză că azi noapte s-au adunat pe coridor anumite veverițe vesele, care scârțâiau la taburete și chicoteau prin zonă. Mi s-a părut, în moleșeala mea, că aud și vocea sus-numitului Brutus, care ziua cară decor cu mine, iar noaptea ar trebui să facă nani (mă rog, sau să-i lase pe ceilalți cărăuși să adoarmă)...

Mi-a confirmat. El fusese. Tot vioi, și-acum. …Iar eu, o epavă apatică, mami e obosită, nu poate zâmbi nici pe messenger…

*

Tot azi, pe la ora șase seara, eram în birou.

Se deschide ușa.

Și văd asta:
.

.

.

.

.

După care, asta:
.

.

.

.

.

Am rămas mască. (De fapt, eram copleșită – adaug eu acum, tot cu nasul în batistă)
Inima mi-a bubuit. ( E minunat să simți ca tu contezi pentru cineva)
Emoția mi-a împins în ochi lacrimile. (Am eșuat în încercarea de a rămâne demnă.)
Și mi-am îmbrățișat suflețeii. (I-am și pupat, oho!)

*

N-aș schimba nimic din viața mea de acum.
Pentru că.
Într-o lume plină de confuzii și de angoase…
Suntem
câțiva investitori Aici:

..

.

.

.

:-)