Archive for June, 2011


.

.

.*

Și am vrut noi să ne-nălțăm la cer, că suntem animale superioare.
Și am vrut să scormonim pământul în adânc de peșteră.
Și ne uităm la stele, cu jind, ca să le-acaparăm.

Oameni.

Ne-am jupuit, încet, metodic, demnitatea.
Suntem călcați, furați, bătuți, scuipați.

Ne îngroapă ceea ce am descoperit, iar pământul se scutură, încet, de noi.

Nu ne sperie nimic.

Suntem eroi, fiecare în parte.
Plini de noi.
De golul din noi.

Credem în dumnezeu, și nu încetăm să ne rugăm la el cu degetul mijlociu în sus, dacă ne merge bine.

Exemplu?

Exemplu să fie!

Eu sunt defectă, crescută în sistemul vechi, cu pumnul în piept.
Și alții, ca mine, frustrații, ascultam, după revoluție, BUG Mafia.
Ăia ziceau tare “pula”.
Ziceam și noi, ca ei. Să scoatem of-ul.
Fiecare generație cu luzării ei.
Flower-Powerii se fecundau prin tufișuri, fumați.
Noi, post-decembriștii, ziceam “pula”. Nefecundați.
Ale tinereții valuri.
Și-o mai ascultam, noi, pe Loredana. Că era avangardistă și culă.

Dar.
Am văzut, azi, un clip, realizat de BUG&Loredana.

…Nu pun linkul, să nu mă înfurii și mai rău.

Accident de mașină.
Copil mort în accident.

Șoc. Ăsta e mesajul.

De parcă toate nenorocirile pe care le trăim pe viu nu ne-ar ajunge…

*

Tristă țară, mulți tâmpiți…

De ce nu-mi mai pasă că vine apocalipsa?
Ete, de-asta, pentru că ne-o dau, artiștii p**ii, de-a gata!

recitiri

Manon on June 29, 2011 in Oglinda No Comments »

Uneori-ul lasă dâre.

Frumos.

LOL!

Manon on June 29, 2011 in Ridendo 3 Comments »

Liberty Meadows by Frank Cho.
Maxim!

fuck it!

Manon on June 29, 2011 in Oglinda 5 Comments »

Fuck the moody weather!

We like to Party!

Smile.

And, huh… Breathe. ;-)

- Îmi place, tipul acela, de mor!!!
- De ce?
- Am un feeling că el este ALTFEL…

*

Ghicim, uneori, în oameni, lucruri minunate.
Această ghiceală reprezintă, de fapt, o proiecţie a propriilor dorinţe.

De o săptămână (hai să recunosc, sunt, de fapt, două) vreau să scriu ceva.
Și tot amân, lasă, că scriu mâine…

*

Introducere.

De ceva timp, îmi intră în jurnal un IP de Suceava. Care este altfel.
Acest cititor este atipic pentru jurnalul lui Manon.

Nu a venit de pe google, căutând un cuvant aiurea și aterizând din greșeală aici.

Nu a venit dintr-un blog prieten.

Nu a venit de pe google căutând manon sau out.

A tastat direct: www.out.ro.

*

Cuprins.

Cititor atipic.
Intră, zilnic, metodic, de trei sau patru ori, doar în pagina principală.
Nu dă click pe linkurile cu muzică.
Nu se uită la pagina mea de prezentare.
Nu citește din urmă nimic.
Nu trece niciodată în pagina a doua.

Vine să vadă doar ce mai scriu nou.

Cititor al jurnalului meu, atipic, zic.
Nimeni, până acum, nu a citit doar prima pagină.
Dacă vin din greșeală aici, oamenii nu se mai întorc.
Dar dacă se întorc, devin curioși. Unii dintre ei, familie.
Și caută să citească și din trecut.

Evit speculațiile, deși aș avea vreo două teorii și un mesaj anume de transmis.

*

Încheiere.

Prietene, mă onorează că mă citești. Și mă intrigă genul tău de semi-curiozitate.
Îți mulțumesc pentru prezență, și când spun asta te privesc drept în pupilă.
Dai click pe link?

Mic disclaimer înghesuit în paranteză: Eu cred în viaţa de dincolo de noi. Şi mă refer, biensur, la cea de pe alte planete, nu la cea de după moarte. Şi în aia cred un picuţ, dar n-am cu cine să combat, până s-o întoarce careva de …acolo.

Trebuie să vedeţi ASTA.
Şi pe urmă poate stăm un pic la taină.

E vară, am voie să aberez şi altfel. :-)

Pup cititorii. ;-)

Povestisem, pe 24 iunie, ce am păţit la mare, când, dincolo de păcăleala afişată pe un site de booking, patroana hotelului ne-a siderat cu atitudinea agresivă care a culminat cu “să nu vă mai prind pe aici!”. De parcă… De parcă.

Am avut inspiraţia să ne întoarcem, pentru a recupera factura anulată. Am primit doar check out-ul semnat de ambele părţi.

Azi, Maria primeşte un mail de la booking. com, în care scrie:

Stimată Doamnă,
Hotelul ne-a anunţat că nu aţi sosit la hotel la data de check-in a rezervării dvs..
Preţul total al anulării:  € 50

*

Nu.
Evident că nu o să lăsăm lucrurile aşa.
Okeeii… Să vedem ce putem face.

(îndepărtați, vă rog, minorii din zonă. mulțumesc.)

Deci a venit un nor maaare, deasupra plajei, care a speriat pescărușii, a zburătăcit răcușorii umani și a adus un frigulete iernatic.

E cool la mare.

Atinse de primele picături de ploaie, noi, fetele, ne-am adăpostit într-un…într-o… nu știu ce era, că trebuia să cobori niște scări, sa-i zicem terasă underground.
Și acolo am păpat mămăligă cu bețișoarele prăjite pe care le vedeți în poză. Așa-i tradiția, la mare.
Eu, abstinenta, am păcătuit și cu mujdei, scriu acum cu o mână la gură, să nu plece cititorul.

.

.

Așa. Azi e frig.
Dar ieri am stat întinse la soare ca steluțele de mare.
Când am ajuns pe plajă, am remarcat următoarele: singurii licurici de acolo eram noi, eu și Maria. Mai erau trei albinoși prin zonă, iar restul își efectuaseră, deja, vacanța.
Pentru conformitate: licuricii sunt nebronzații, albinoșii se bronzează direct în roșu iar restul erau negruți.

Bârfa, deci, după cum urmează:
Eu am un colăcel pe burtică, așa că m-am îngropat în șezlong, ehe… unde altă dată m-aș fi fudulat printre umbreluțe… unduindu-mi talia provocator… (Mint.)

Când ești îngropat în șezlong îți pui okelarii pe nas, incognito, și te uiți în jur, să te amuzi de cum arată alții. Corect.

Penisless
Iată-l, deci, pe acel nene înalt, cu alură de gândăcel titelic. Are vreo patrușcinci de ani și a venit la mare cu mami și cu tati.
Soarele luminează orbitor, așa că el nu vede ceea ce sesizez eu prin lentilele care filtrează lumina și dezvăluie adevărul nud: este ars maxim, nenea, are pielea roșie sângerie.
L-a luat dracu, la noapte, n-o să poată dormi decât sprijinit în tălpi.
Nenea arsu are slipi de culoare albă – genul care se ridică până la omoplați. Acolo i-o fi lui talia. Slipi albi… N-am mai văzut, dar dacă tot văd acum, mă uit bine. Și constat că slipii ăia au fost o alegere nefericită, pentru că din față bărbatul pare dotat cu o bubă. Să mă scuze cititorul că îmi arunc ochii unde nu e de văzut nimic.

Arnold Schwarz
Ete la băiatul ăla, care merge stilul coca (lar), are mâinile umflate, sâni cupa doi, picioare depărtate păianjen, mersul legănat ca la căpâlna și capul pe-o parte, i-o atârna prea greu creierul.
Maria îl măsoară discret și mă bubuie de râs spontan: Ia uite la ăsta, Nona, a fost la sală… Dar a uitat de picioare… Săracu’… A avut bani de abonament numai de la brâu în sus…

Familia de furnici
Mama, tata, și băietul cel rotund. S-au adunat sub o umbreluță pe care au transformat-o ad hoc în șifonier. Se dau cu cremă din sfert în sfert de ceas. Au activitate acolo. Intensă. Aranjează prosoapele, le împăturesc, le scutură, se frăsuie pe scaune, atârnă tricourile de spițele umbrelei, le iau de acolo și le pun în plasă… Evitând, în tot acest timp să depășească spațiul sacru al umbrei, și să se așeze, dracu, la plajă, ca noi toți ceilalți, amorțiții deshidratați.
După a șaptea cremuire inutilă, s-au îmbrăcat și au plecat.
…Mă plictisisem să-i privesc de la a treia. M-a updatat Maria, după.

Mamița și Goe
Familia de doi.
Mami e slabă iar Goe e un pre-adolescent rotunjor, cu alură de bătrânel care știe tot și nu acceptă refuzul.
Mami se abandonează soarelui, iar Goe își face de lucru cu pușca cu apă, privind matur și pervers la fundul tipei de pe șezlongul alăturat. Tipa e Maria. Când, din greșeală, ajunge cu ochii prin zona în care sunt eu, îmi ridic ochelarii și îi fulger o privire sugestivă: Joacă-te cu pușca, sau te spun lui mami.
Se conformează, mohorât.

Bălanul și minora
El e blond sau cărunt, uatevăr, cu ochi gen moartea pasiunii și cu maxilarul adus înainte pe principiul pe mine mă plouă-n gură (prognatism inferior îi zic medicii veterinari).
Ea e așezată pe șezlong în poziție de lotus. Are oase fragile și vârstă lolitică.
El vorbește într-una, spatele ei pare crispat când bălanul o mângâie libidinos pe picioare a promisiune pasională moartă în proiect.

*

E cool la mare. La propriu.

Ziua a început “bine”.
Ne-am cam rătăcit, căutând în stațiunea aia hotelul “Shine”, la care Maria făcuse rezervări online (căci arăta într-un mare fel).
L-am găsit, după drumuri du-te vino când în Olimp, când în Jupiter. Era la mijloc.
Refuzaserăm, deja, alte oferte, deși eram cu nervii la pământ, a dracu de stradă a trandafirilor, că se întinde pe trei stațiuni!!!

Există o logică a lucrurilor, și un instinct de care trebuie să asculți. Dar de aia sunt făcute, și logica, și instinctul, să le dăm cu flit, futu-i!

Boon.

Ajungem, într-un final, taman când sunt radiațiile mai coapte, și avem prima surpriză.

Ca să parcăm, doamna cea rotunjoară cu ochi tulburi, răutăcioși, ne ghidează printr-un câmp denivelat care duce în laterala hotelului.
Mașina rabdă umilința cu stoicism, călcând în gropi cu grijă și simț de responsabilitate.
Îmi trece prin cap bă, dacă plouă, cum mai ieșim noi de aici?
Dar pasez gândul la gunoi.

Hotelul arată bine. Cotat la patru stele. E făcut cu bun gust.

Doamna cu privire de vulpe și voce de om căruia i se calcă proprietatea sugerează să plătim la început.
O înțeleg. Și Maria, și eu, probabil că arătăm de parcă am fugit din pușcărie cu mașina garnizoanei.
Sau poate că doamna e o cretină.
Pasez gândul la gunoi. Am venit să ne relaxăm.

Camera costă 100 de euro.
Contrar reclamei de pe booking.com, la “Shine” nu poți plăti cu cardul, așa că dăm banii cash.

“Toate camerele sunt dotate cu minibar, linie telefonica, televizor, cablu TV, internet, aer conditionat.”

“Minibar” se traduce, la acest hotel, aşa:  frigider scos din priză, gol.

- Aveți wireless, da? - O mănâncă limba pe Maria, căreia îi citesc în ochi antipatia față de iritata gazdă.
- Nu avem, punem azi.
Madam oftează, definitiv indispusă – și ridică tonul: Dacă vreți neapărat, vă dau stick-ul meu.
- Nu, mulțumim, noi nu vrem decât ceea ce ați oferit în anunț. Scria, printre altele, wireless. A fost un criteriu pentru care am ales această locație.

Sunt ușor intrigată de atitudinea absolut nefirească a femeii, care se comportă de parcă cerem favoruri. Însă. O trag discret pe Maria deoparte, trecem peste, puiule, n-am mood, hai să punem bagajele în cameră și să plecăm la plajă, dă-l dracu de net…

Camera arată bine. Facem duș rapid și alergăm spre plaja care trebuia să fie la 300 de metri. (Îmi vedeți bășica asta de la picior? Nu m-a omorât insolația, ci drumul…)

Pe la șapte seara, ne întoarcem la hotel, trecem pe sub privirea de vultur hămesit a patroanei multifuncționale, urcăm în cameră, facem duș și bârfim “camera cu view” în care suntem cazate, nu dau detalii, o să pun poză, să admirați și voi priveliștea.

Maria remarcă, oftând, că lucrurile de pe booking.com nu prea au legătură cu realitatea, însă o temperez. Am venit să ne relaxăm, știm cum e la români…
Aruncăm, deci, gândurile negative la coș.

Vreau să pun laptopul în priză. Prizele sunt butaforii. Puse pe tapet, să dea bine. Nefuncționale.

Merg la baie, să verific priza de acolo. Și evit în ultimul moment să-mi rup gâtul . Toată apa din cabina de duș cea șmecheră (a cărei instalație de hidromasaj cu radio incorporat ne-a luat ochii de la început) s-a scurs pe gresie.

Am o primă vagă senzație că în curând nu voi mai putea să arunc gândurile de nemulțumire la coș…

Cobor și încerc să discut omenește cu patroana-recepționeră.
O invit să vadă prizele și trec, iarăși, cu vederea, tonul ei sictirit. O asigur că nu vrem scandal, ci doar rezolvarea problemelor… Am plătit, totuși, o cameră de patru stele, nu un cort în mijlocul câmpului.

N-am cu cine să mă înțeleg. Aproape furibundă (deși nu din vina noastră aparențele n-au legătură cu realitatea) și cu ton de condamnare la moarte, ne propune gingaș ca o mitralieră să ne dea altă cameră, căci numai asta are probleme (cee?)

Eu cedasem.
Maria zice: NU. Vrem banii și plecăm de aici.

- Binee!!!!! Vă dau banii înapoi!!!

Încă șocate de comportamentul de grotă al madamei, strângem bagajele. Eu cobor în hol, să o chem pe isterică să verifice camera și să se asigure că infractoarele n-au mâncat vreun prosop de baie, de foame.

O întâlnesc la parter. Răzgândită. Mă strivește cu dispreț:
- Nu vă dau toți banii!!! Eu v-am propus să vă mut în altă cameră, așa-i legea.

O privesc rece și îi spun calm, politicos, încercând să nu îmi ruinez ziua de tot:
- Perfect. O să chem poliția, pentru a constata și ceea ce ați spus că oferiți, și condițiile în care ne-ați cazat, și prețul pe care l-am plătit aprioric.
Cedează forțat, de parcă aș fi o miloagă:
- Bine, vă dau banii, și o să anulez factura. Așa ceva nu se face, puteați să vă mutați în altă cameră!!!!

Atât mi-a fost. Stăteam într-o supapă. Care a explodat. Erau, în zonă, alți doi turiști nevinovați, de care nu am ținut cont când am bubuit:
- Nu se face? De când am venit vă comportați de parcă am fi vrut să fugim cu hotelul în spate! Atitudinea dumneavoastră este absolut mizerabilă! N-aveți pic de respect pentru client!! Ați ridicat tonul din prima clipă, de parcă stăteam pe gratis și vă puneam să ne ștergeți pantofii!!! Vrem banii și plecăm imediat!

Îmi returenază banii cu aerul că i-am violat buzunarul, verifică ostentativ camera și îmi strecoară un serpentic:
- Plecați și să nu vă mai prind pe aici!

…La care am rămas mască.

România este plină de loaze. De rebuturi. De aceea nu mă mai miră că un asemenea specimen are ditamai hotelul. Nu vreau să mă gândesc la clasicele “ce a îngropat sub prispă” madama sau la “peste ce a călcat”. Treaba ei.
Însă noi, ceilalți, oamenii de bun simț, nu trebuie să ne lăsăm intimidați. Never!

Revin la istorisire.
Părăsim hotelul, scoatem cu grijă mașina din gropile denivelate ale “parcării” și ne oprim să fumăm o țigară.
Realizăm că am plecat fără ca matracuca să ne fi anulat factura. Rezervarea online este încă valabilă. Dacă spune că am stat trei zile și că am fugit fără să plătim? Dacă retrage banii pentru rezervare? Ce facem?

…Eram la mare. Veniserăm să se relaxăm, și iată-ne, două femei singure, în mașină, înfricoșate de gândul că dacă ne întoarcem după factura anulată, cine știe ce ni se poate întâmpla…”Să nu vă mai prind pe aici!”… Să mergem la poliție?

Tăcute, pornim la drum, nu știm unde, să căutăm o altă cameră, să cerem ajutor… Cuiva… Cui?

Văd în fața noastră o mașină de poliție.

Îi spun Mariei:
-Dă flash-uri!
Maria se conformeazaă. Printr-o ciudată ironie a soartei, ea e cuminte, acum, iar eu – războinică.
- Maria, polițiștii din mașină nu au unde să oprească, e drum național, trafic… Mergi după ei!

Ne ținem în coada mașinii de poliție până când aceasta oprește pe o străduță.
Cobor.
Când mă apropii de geamul lor, am, deja, energia aceea, a mea. Zâmbesc.
- Mă scuzați pentru că v-am urmărit ca pe niște infractori…
Polițiștii zâmbesc și ei.
- Puteți coborî puțin, vă rog? Avem nevoie de ajutor…

Zece minute mai târziu, mașina noastră și cea a poliției parcau în fața hotelului “Shine”.
Maria a intrat singură, s-a dus la recepție și i-a cerut ferm, ghiolbancei tremurânde, dovada că am făcut check out-ul.
- Vreau și copie, vă rog.

Matracuca era mută și transparentă ca o piftie.

Închei aici jurnalul de front, cu mulțumiri pentru polițiștii din Mangalia și, mai ales, cu urarea transmisă subliminal unei ființe cu păr ars de gălbeneala peroxidului, plină de bani și goală de caracter:
Madam, “Shine” and Die!

*

drumul spre iad e placat cu teren virgin de patru stele
.

.

.

.

.

o mică groapă pentru mașină, un pas mare spre libertate
.

.

.

.

.

cameră cu vedere la bare