Peste ceva timp va fi ziua mea de naștere (aici ea înghite pe sec un nod de spaimă).
Deci voi împlini, oficial, vârsta de (privire furișată stânga-dreapta) 86 de ani, pe care o amân de doi ani încoace.
Dacă m-am ramolit, m-am ramolit la capitolul manifestare. În sensul că, ascunzând compulsiv prin cotloane toată puritatea aia sufletească pe care n-a reușit nimeni să o murdarească -iuhu și bravo mie pentru asta- am ajuns să mă comport ca și cum aș fi împachetată în celofan. Adică rip femeia zglobie: s-a dus muzica, therefore nu fac niciun zgomot ca să nu sune scârțâitor.
Cum dracu ar mai putea fi zglobiu și vioi un om ca mine, în timpurile astea îmbolnăvite…!?
Aia zic, e de la vârstă. Dau vina pe vârstă; nu mai îndrăznesc să spun nimănui că infecția asta virală, propagată prin incompetență, analfabetism funcțional și impostură, de sus în jos, metodic, treaptă cu treaptă, seacă resursele, otrăvește sistemul imunitar și-i îmbătrânește intensiv pe ăia care, se știe, erau setați pe romantism și post-adolescență perpetuă.
Shit.

M-am îmbarcat, zilele trecute, în mult-boscoroditul Otokar, că avea, de la un punct, linie comună cu infectele-la-propriu autobuze Mercedes în care-mi petrec două ore pe zi.

Șocată de-a dreptul de noul strălucitor curat al interiorului, (dacă mergi de ani de zile cu jeguri uiți cum arată un mâner de prindere nepatinat) am glisat cuminte într-un colț, ca o mamaie care intră smerită-n biserică și încremenește smirna în fața popii.
În timp ce remarcam în gând că ȘI cei din jurul meu sunt suspect de negălăgioși, cu atitudine de creștini în timp de slujbă – posibil ca o consecință a respectului impus de interiorul otokarului – am simțit, brusc, că mă sufoc.
Nu era pic de oxigen în autobuzul ăla.
Geamurile, închise. Nu bâzâia nicio ventilație, aer condiționat, ceva.

O scanare scurtă în jur și am înțeles că nimeni n-o să aibă curajul să întindă mâna pentru a deschide un geam.
Eu, nici atât. Am curaj să deschid geamurile numai pe ruta mea; aici sunt kinda intrusă.

Am rezistat două stații, respirând cu libertatea unui pește eșuat pe mal, și am coborât elegant, să nu se vadă că sunt pe moarte.

Am mers cu capu-n jos până acasă, copleșită, nu de palele de vant, ci de stadiul în care, voit, ne-au adus infecțiile care conduc tot ce-i de condus în țara asta.

no title here

on March 9, 2019 in Oglinda | 1 Comment »

Cu inima zbătătoare, deci încă o am, și c-un soi de sfielnicieală, care mi se trage, probabil, de la dracu știe ce că n-am idee, pășesc t i p t i l în jurnal, ca-ntr-o cabană-proprietate-personală pe care-am abandonat-o și la care mă întorc cu emoția fiului risipitor.
N-o să taie nimeni vițelul, în semn de “ți-a venit mintea la cap să te-ntorci în locul safe”.
Perfect.
Și, doamne, câte povești am de spus.
…În cazul în care decid să rămân aici și nu dau bir, iar, cu fugiții. Zic și eu așa, ca să mă încurajez.

Recitiri

on August 28, 2018 in Oglinda | No Comments »

Îl văd, uneori, când trec prin fața magazinului H&M de la Unirii. E în vitrină, aranjează manechinele, iar pe ecuson scrie Marius.
Are vârsta la care mi-ar putea fi, nu copil, ci un frate mai mic.

I se citește în ochi lumina sufletului.
Așa că, într-o zi, i-am zâmbit, recunoscătoare. Si el, mie.

De atunci, când îl văd, îi transmit prin vitrină, mut, “te pup, dragule”, iar el zâmbește cu soare în ochi.
Azi l-am văzut din nou. Era acolo, în vitrină. Mi-a făcut semn să mă apropii. Și-a scos telefonul și a început să scrie.
A lipit ecranul de geamul aburit de ploaie iar eu am citit: “Îmi faci ziua mai frumoasă când treci pe aici”.
Mi-am ținut lacrimile în gât și i-am răspuns mut, prin geam: “Știu. Și tu mie. Să ai o zi minunată, dragul meu!”

Acest mesaj patetic a fost scris pentru a alunga ploaia din mine.

Zâmbiți-vă unii altora.
Mai ales atunci când vă doare.

Crăciun cu tata

on December 25, 2015 in Urări | 1 Comment »

În drumul meu spre frigiderul pe care l-am tixit, ieri, cu hrană sănătoasă de la hipermarket care include, printre altele, iarbă de rucola și brânză dietetică – se află această pârdalnică farfuriuță plină moț cu jumări de clasa A.

Când tata vine în bucătărie, mă găsește cu gura plină de jumări, cu o furculiță înfiptă în rucola și cu lingurița-n castronelul cu brânză dietetică.
– Ce faci, Nona, mănânci sănătos?
– Da, tată (mint eu cu ochii-n jos)
Privind la laptele bătut din pahar, adaugă, plecând solemn:
– Nu vrei și-o țuică fiartă lângă laptele ăla degresat?
:-))))))))))))))
Crăciun Fericit, cu multe zâmbete alături de cei iubiți, dragii mei!

Senzația aia că inima nu e organ, ci un burete din care picură sânge, ca plumbul topit, peste sufletul care se zbate de durere, răstignit între coaste; nodul ăla în gât, de-ți vine să-ți aplici o lovitură de karate peste jugulară, să crăpi instant; toți dumnezeii sub formă de înjurături sofisticate, doare, frate, căt de mult te poate durea cineva, de nu se mai termină?; meschinăria orgoliului care s-a umflat și el și boscorodește afurisenii, chemând în ajutor legea compensației prin: ah, ființă netrebnică, de ce mă chinui atât, nu te-o ajunge și pe tine dorul, să simți ce simt eu, acum?

Și vine o zi.

Rănile alea s-au vindecat. Cicatricile nu se mai văd, că s-au brăzdat, între timp, alte șanțuri, peste ele.

Deci vine ziua aia în care afli că omul care te-a înfipt într-o țepușă și te-a rotisat, de vie, la proțap, e îndrăgostit de altcineva care-i dă chin și rotisare pe viu.

Și ziua aia a venit, căci ziua aia vine, întotdeauna. Ziua aia pe care o chema atât de mult suferința ta bolnavă.

Ei bine, ghici ce.

Închizi ochii și cauți, prin beciurile sufletului, să dai noroc c-un strop de satisfacție, la masa lui mi s-a făcut dreptate / toate se plătesc…

…Dar nu găsești decât o lădiță pe care scrie Shit happens, din care zboară, ca un porumbel, gândul tău, către el: Îmi doresc din suflet să fii bine.

Recitiri

on May 7, 2015 in Oglinda | No Comments »

Resturi de tăceri

Simt, uneori, când mă încui în mine, o pâclă de vinovăție.
Că nu mi-am lăsat ochii de strajă, ca să zâmbească.
Și mă cațăr să ies la lumină.
Și obosesc de inutil.
Rămân deci pe loc, exilată și claustrofobă, cu zăvorul tras.

Uneori, un om te doare atât de mult încât taci.
Taci…
Taci!
Iar zbuciumul propriei tăceri te culpabilizează.

Sufletul e ca un pământ fertil.

Ne-am învățat să cultivăm în alții nevoile noastre.

Când se întâmplă viceversa, sărim de cur în sus.

***

– Poziționează-te cumva. Asumă-ți ceva. Tristețea le care mi-o induci îmi omoară lumina. Nu mai pot să dau, nu mai pot primi, am nevoie de lumina mea. Din ea îți dau și ție.

– Ce să spun, o flacără de chibrit…

– Well, dragule, lucrez cu materialul clientului…

***

– Nu mai știu ce simt.

– De ce?

– De la atâtea du-te vino ai făcut șanțuri în mine. Stau lacrimile-n ele ca apa de ploaie în urmele de copite.

***

-[…] Asta înseamnă că și tu te gandești la mine.

– Tot timpul.

– Și-atunci de ce nu-mi scrii?

Nu voiam să-i scriu, voiam să-l trăiesc.