Archive for April, 2010


Rămăsesem cu palpitaţii, ieri, de când m-a spurcat latrina aia umană, şi când auzeam o sonerie îmi fugea inima pe mijloc. Partea bună e că fricile mele au stârnit hazul vostru, care l-a activat pe-al meu, drept urmare, azi noapte, recitind Iştenem-ul, am râs şi io, detaşată.

Aşa că azi dimineaţă am avut curaj să mă uit pe un post TV care se ocupă cu difuzarea de sonerii sub pretextul muzicii, să fac, zic, puţină mişcare.
..Care mişcare s-a transformat în stat bumbeni pe scaun, cu ochii lupă asupra celor două clipuri muzicale care m-au lăsat şi mai ruşinată ca ieri.

Lolita mioritică
Prima fiinţă care prestează are ca nume de scenă: Alexandra Stan. …După catalog.
Melodia, în engleză, să n-o înţeleagă şi biata maică-sa, prezintă ca temă principală invitaţia de a-i suge fetei lolipopul, scuzaţi crudităţile de limbaj, dar aşa e.
…Că veni vorba de lolipop, artista are alură de Lolită deci minoră; recomand citirea cărţii şi evitarea acestei ecranizări care se poate lăsa cu finalizare la bahau, culoarul pedofili.
Un biscuit de copilă, sub ochii mei severi, dă din cur sugestiv a invitaţie la viol, plimbă limba peste buze ca actriţele de 3X-uri, penetrează cu priviri experte ecranul cât să te convingă că are ştiinţă de toate poziţiile, băleşte didactic pe o acadea şi cam atât, pe toată melodia aia vax .
…Dacă dai sonorul la minim, aştepţi afişarea pe ecran a numerelor care încep cu 89…
Trist. Şocant. De pagina 5.
…Mi-e ruşine pentru mama ei.

Ştefan Bănică prestatorul
Evisul Pelvisul nostru autohton a aruncat pe piaţă noul clip şi s-a îngropat în el, incognito, cu păr pus şi ochelari de geek, în trend.
Din această manifestare video, ochiul meu de soacră, profesionist, reţine că melodia nu va rămâne ca hit şi remarcă un Bănică ce se vrea haios dar e doar prestator neconvins.
Paradoxal, este multă mişcare de figuraţie în fundal, care joacă destul de trist entuziasmul, deşi şpagatul ăla – pe sub care se târăşte Bănică – e perfect, bravo, balerina!
Cred că ştiu de ce e atâta tensiune în noul videoclip, iar veselia, forţată…
… Jinx-ul apare doar la final, când Bănică îi face cu ochiul, din deget, neconvins, iar stăpâna casei se preface că nu înţelege mesajul.
Eu nu mă prefac. Nu  înţeleg o iotă. …Văd, doar, un alt Hei(te)Rup scos pe bandă, în drum spre rebuturi.

Rămăsesem agăţată în monitor, când mă trezeşte agresiv la viaţă, telefonul, că mai bine ascultam de spaima iniţială şi nu răspundeam…

Numărul, necunoscut.

-Alou!
Vocea, de femeie cubică rămasă la stadiul de două clase, şi alea chiulite.
Accentul, aş zice ardelean molatec dar corcit peste maghiar ascuţit, cu vocale alungite peste deal.
Caracterul, de janghină defectă din fabricaţie.

Scannerul meu detectează primejdie.

- Da, vă rog.
- De ce mă suni?
- Cu cine vorbesc, doamnă?
- Ce pula mea îmi zîci doamnă?

Eu încremenesc. Aş închide, însă nu pot. Încă.
Mă redresez.

- Nu v-am sunat, dar dacă am făcut-o este, evident, o greşeală, îmi cer scuze. (N-am sunat pe nimeni azi, nici măcar din greşeală)
- Măă, dă-te-n pula mea, nu mai minţi!

Mi se ridică tensiunea, vocea şi felul în care muierea aia scrâşneşte vorbele, prin telefon, întrece limbajul grăjdarilor, dar vreau să văd dacă e o farsă – inutil, căci nimeni, dintre cei pe care îi cunosc, nu poate mima atat de acerb imbecilitatea în forma ei pură, absolut vulgară.

- Dumneavoastră ştiţi cu cine vorbiţi?
- Cu pizda mă-tii de bou, ce, te faci că nu mă ştii acum?
- Sunt femeie, doamnă.
- Eşti pe mă-ta, asta e voce de femeie? Eşti bărbat
.

Simt că îmi ajunge spurcarea, iar inima îmi bate puternic, a ruşine.
Şi eu înjur, şi ai mei înjură.
Dar nu sună aşa.
Trivialul se lipeşte de unii oameni periculos de vomitiv, pe gură.

- Doamnă, eu cred că aţi greşit.
- N-am greşit, du-te-n pulă…
- Să vă zic cum facem. Dumneavoastră m-aţi sunat, vorbiţi cât vreţi pe banii dumneavoastră, eu voi pune telefonul, jos, spuneţi ce vreţi, răcoriţi-vă.

…Şi aşa şi fac. Terorista din mine vrea să-şi mănânce aia minutele. Aud de la distanţă cum fumegă şi spurcă aerul cu mizerie, acest semen de-al meu care e şi femeie, cu patos şi voluptate, surdă la ideea că ar putea să fi greşit, că s-ar putea face de ruşine…şi-şi împănează înjurăturile cu alo eşti acolo bă, alo, alo…şi dă-i, iar…

O las să facă spume, aşteptând să închidă.
Nicio şansă.
Pun telefonul la ureche:
- Doamnă, vă repet, aţi greşit.
- N-am greşit, boule, dă-mi-l pe Ioji, auzi, da-l pe Iojiii la telefooon!

Femeia îl vrea pe Ioji la telefon, prima dată m-a frăgezit pe mine…
- Nu e aici. L-am trimis la duş.

***
Dacă îl vedeţi pe Ioji, dragii mei, să o sune pe doamna aceea, aici: 0751465804.

**
update 29 aprilie:

1. filmati pe ascuns cand se futeau. Nu-i găseşti aici, dragule, noi am distrus probele incriminatoare.

2. este grea meseria de medic diabetolog. Nu e mai grea ca boala însăşi, care, la rândul ei, nu e grea dacă ţii regimul adecvat.

Făcurăm o adunare de taină, aseară. Mi s-au adunat în cameră copiii, trei, cu mine patru: Veve, o păpuşă de fetiţă talentată şi inteligentă, Răzvan, iubitul ei – îl văd acum a doua oară, Mihai al meu de veci şi Nonuţa care şi-a lăsat manonul la intrare.

Aveam inima rotundă, ca luna plină de afară…Când sunt multe sufleţele în incintă, lumina e mai multă şi mai caldă, că e generată de artişti.

Aveam treabă, cu toţii, să meşterim la laptop, că leşinase wirelessu şi îi promisesem Dianei că intru pe mes ca să-şi facă şi ea de lucru cu mine.

Şi de aci, vârteju’.
Mihăiţă declară mort stickul de net şi se repezi în camera lui să mi-l împrumute pe-al lui de vodafone, puiu lu mami, drag, că el e rotunjor dar are viteză mare.
Când să instaleze chestiunea, computerul meu începu cu fiţele, ba mergea încet, ba îngheţa spontan, că mă şi ruşinai şi mă luai de Mihai, ca nu puteam să ţip la obiect: Bă Mihăiţă, computerele e ca fomeile, mă, nu le da clicuri multe deodată, că le încarci cu sarcini şi le blochezi. …Iepure ce eşti!

Veve a mikă şi frumoasă zice, inspirată: Lasă, Nona, îţi aduc io laptopu meu ăl vechi, şi punem netu pe el.
Care laptop, şi mai bătrâior, procesa resemnat, cu ixuri de eroare.

Zbura timpul pe lângă noi şi eu îmi pupam copiii pe frunte, în gând, cât de frumoşi sunt ei, şi ce tabără de lucru zglobie îmi împodobeşte camera…

Ca să n-adoarmă, îl rugai pe Mihai să mă ajute cu nenorocirea aia de uşă de şifonier, că stătea să cadă tocmai pe fotoliul gonflat, pe care îl testau copiii, pe rând.
Făcurăm uşa, scăpai de o grijă, îl activai subit şi pe ăl mic.

…Laptopurile, însă, erau dovedite de munca peste limita de viaţă.

Privind la Răzvan, care, cu o răbdare dumnezeiască, încerca să resusciteze laptopul lui veve, mă fulgeră o idee şi spun: Mă, io mai încerc o dată să instalez, pe al meu, vodafonu, da singură, cu clicuri responsabile şi ajutor de la veveriţă, fără să bage deştiu mihai, că iar o ia la goană, ca programatorii… Nu ştiu de unde i se trage datul de clicuri multe pe secundă, că el e actor la bază.
…Aşa că tu, biluţă, stai acolo pe fotoliu, cucă puiu nani şi încercăm noi.

Sub atenta supraveghere a lui Răzvan, care umbla cu aparatu-n mână prin cameră să prindă un pui de semnal şi urmărite vag de genele somnolente ale lui Mihai, fetele pornesc aventura pe laptopul lui manon, luând lucrurile încet, cum ştiu ele mai bine, cu răbdare îngerească şi cu speranţa bătută-n cuie dar, într-un final, Bingo!
Avem conexiune!

…N-apucăm să facem dansul de bucurie, că pe Mihai îl mănâncă degetu să facă el ajustările necesare, lucru întâmpinat cu voci feminine de protest şi tăcere complice de răzvan.
Şi se decide: Mihăiţă nu va pune mâna pe şoarec decât după ce promite că va da un clic la două secunde, cu mâna altuia…

…Ceasul arăta aproape trei, când au plecat ăi mici.

Camera rămâne doar cu mine, păstrând lumina sfredeluşilor care au populat-o preţ de câte ore or fi fost că nu mai ştiu…
Mă aşez în pat, cu cărămida-n braţe, şi intru pe net ca să dau de Diana, că i se lungiseră ochii în noapte, de atâta aşteptare.

Diana e acolo, nu ştie de iureş, că nu e medium, aşa că mă întâmpină cu cordialul: auzi cucoana…?, la care răspund, cu bateria încărcată: ho, nu da, că-ţi faci păcate…

Vezi, de asta merită să trăiesc. Ca să mă bucur de minunile care sunteţi voi. …La maxim!

Late edit: Energiile de aseară s-au împrăştiat în eter.
Azi primesc un telefon: Bună ziua doamnă, mîine vă instalăm netul…

**
update 28 aprilie:
cum se scrie un acatist pentru vii.
Exemplu: Doamne Dumnezeule, ţine-l pe Grigore sănătos să se vindece de lovitura de topor pe care i-a dat-o bietu tata în şale, ca să mă ia şi pe mine de nevastă că mă râde lumea că-s borţoasă fără bărbat şi fă-l şi pe tata întreg la cap, ca să vină la nuntă nelovit de dambla după bătaia cu Grigore. Amin!

Mda. M-am blegit şi mi-e frică să nu vă zburătăcesc.
Cred că mi se trage de la jinx-ul ăla de uşă. …Că dacă o caut la simboluri, deschid cutia Pandorei şi rămân suspendată în meditaţii cu conotaţii fataliste, deci pasăm gândul distructiv, la coş, cu boltă. Ratăm aruncarea şi îl punem cu mâna.

Mi se întâmplă, ca de obicei, lucruri banale, însă nu le mai simt ca nenea Caragiale, enorme…
Iar însăşi mirarea faţă de acest fapt, în loc să fie dreaptă băţ, e…cum să zic io ca să evit aluziile la titel, că mă citesc minorii…e leşinată.
Deci, dau în gropi, ca fluturele în lampă.
…Chiar aşa, ce-o mai face fluturele meu? Că nu l-am mai văzut pe pervaz…

Ete, ieri, un exemplu de tâmpeală a mea…Vâsleam pe net, adânc, în noapte, cu două prietene. Conversam simultan. Eu, în derivă, ele, vii.
Prima fetiţă e nouă în zonă, bubuie de circumvoluţiuni şi am îndrăgit-o definitiv, că antenele mi-au rămas intacte. Şi ea m-a simpatizat pe mine, prima. 
Aseară se apucase, copil curios, să umble la şurubele, să-mi desfaca fin carcasa, ca să vadă ce mai ascunde manonul în interior.
M-am oţărât uşor la ea, şi am supărat-o, de vaca dracu ce sunt…

Cealaltă, pe firul doi al netului agonic, mi-a fost colegă de facultate, o frumoasă talentată cu inteligenţă brici, ei, şi mi-a dat buzna în mes ca să îmi spună că au trecut 20 de ani de când bântuiam tughedăr, pe la admitere, şi că îi flutură inimioara…
Iar eu, iar, blocată la creier, nu pot să bălmăjesc decât banalul: Şi ce, puiule, asta îţi arată că au trecut 20 de ani în care timpul a stat pe loc, tu ai rămas mişto.

…Gizăs Craist!

Azi dimineaţă, altă frână: grecul ăla bătrân de la care cumpăr eu legume cu gust, stătea pe bancă, în faţa magazinului, cu un alt bătrânel prieten (mă rog, or avea 50 de ani, de căciulă, dar îmi par expiraţi, cu ochii ăia, nuli).
Salut şi mă opresc pentru conversaţia zilnică ce include, bilingv, o mormăială veselă, de-a mea şi cuvântul sirtaki, de la el.
Bătrânelul prieten al grecului se uită la mine cu ochi de şarlă bătrână şi bungheşte în limba mea o propunere că, dacă n-am bărbat, să-mi facă lipeala cu nenea vânzătorul…
Altă dată aş fi avut replică plus că l-aş fi reglementat io aci, în Jurnal. Acum, însă, mă uit la el ca pisica în oglindă, mă răsucesc pe călcâie şi demarez instantaneu fără salutul de bai bai.

Aşa că de la ora asta îmi asum: pe loc, repaus, eu!
…Şi vă întreb: Ce faceţi, dragii mei prieteni?

Comanda, la voi!

Azi, Jurnalul e al vostru. Deci, cum sunteţi?

medităm?

Manon on April 27, 2010 in Oglinda 27 Comments »

Am o stare de suspendare şi de freedom, ca musca în pânza de păianjen, şi mi-am dat seama de asta privind în ochii fetiţei de ieri, care îmi citeşte jurnalul şi mă admiră degeaba. Ea se aştepta să întâlnească un licurici, şi a găsit manonul în nirvană.

Aţi văzut la televizor ultima găselniţă a acrobaţilor? Se atârnă de o panglică, cu trupul ca un elastic, şi fac tot felul de drăcovenii pe acolo, se împletesc în propria persoană, mimează prăbuşirea…frumos.

Cam aşa sunt eu, acum, ruptă de real şi cocoţată la înălţimea de care am oroare, încercând un balet drastic, să nu vă pierd, însă pândită din umbră de ceea ce evit constant cam din perioada în care m-a îngenunchiat experienţa cu familia de paraziţi: anualul proces de conştiinţă, cu tot soborul de măciuci -ce am făcut până acum, ce am de gând să fac şi înnodătorul ce vreau eu de la mine

M-am aşezat aseară în pat, sătulă de Discovery, şi am citit, la lumina lămpiţei, Dilema Veche. Nu înţeleg aproape nimic din textele alea atât de înţelepte încât uiţi ce dracu tratează, de la rândul 2 încolo…
Un articol, însă, mi-a atras atenţia, era un reportaj despre oamenii străzii din Bucureşti. Unii dintre ei, intelectuali, au ajuns în stradă din motive independente de voinţa lor, alţii caută boemia…Însă aproape toţi au speranţa că mâine va fi mai bine şi că vor scăpa. …Dar mâinele aduce acelaşi ieri, până când cotidianul îngroapă în nisip speranţa, iar statutul de om al străzii devine firesc şi stare de fapt perenă.

Mi-am ridicat privirea şi am proptit-o în uşa de la şifonier, care, în poziţia ei câş, părea sarcastică şi dădea camerei un aer neglijent. …Dacă voi ajunge şi eu la… adăpost?
Nu e nevoie decât de o pală de vânt, căci sufletul mi-e, deja, homeless.

Aşa e, azi, Manon. Se uită-n jos la ea şi nu vrea să coboare.

**
update 26 aprilie
:
ziua europii. 9 mai (a nu se confunda cu ziua femeiei).

Am venit, azi, spre locul de muncă, având entuziasmul unei trepte de beton. M-a anchilozat şederea în casă, şi mi-a temperat voioşia faptul că am stârnit, pe aci, prin jurnal, nişte polemici şi tristeţi.

Aşa că updatez cu mâna moale.

***
M-am privit, acum două seri, în oglindă, că uitasem cum arăt. Şi am remarcat că în urma tunderii bretonului, din senin, săptămâna trecută,  semăn cu Leonaş.
Nu ştiu cine este Leonaş. 
Însă mi-l imaginez slăbuţ, imberb, timid şi peltic, cu alură de emo.
E bine, sunt simpatic.
…Că înainte de a-mi forfeca razant şi părinteşte, moţul, arătam ca fratele cel mare de la Bee Gees.

***
Sâmbătă seara am chemat la mine un băiat, pentru a propti la locul ei uşa de la şifonier, hâţânată. Evitasem zona cu grijă, pentru a nu deveni, din neatenţie, afiş.

Băiatul îmi citise povestea, aşa că a intrat în casă cu un zâmbet complice.
- Ce beleşti, mă, fasolea?
- Păi mă mir şi io, îmi imaginasem că uşa e o magaoaie.
- Bine, puiule, atunci te ocupi tu de ea? …Până scriu eu pe net, că mi se mutară prietenii, din jurnal, pe mes…
- Da, stai liniştită.

…După o jumătate de oră, i-am scurtat suferinţa şi l-am trimis acasă. Uşa era ca un căluţ neîmblânzit, sărea, când din balamaua, de sus, când din aia de la mijloc…

Şi mi-am adus aminte de un fost iubit, pe care l-am denumit codat, pe aci, verişorul, care se tot invită, de ceva timp, la o cafea.
Îl sun şi-i zic: Dacă te invit pe la mine şi îţi dau cafeaua aia, îmi pui şi mie uşa?
- Ţi-o pun!,
zice el, sugestiv.

…Nu mi-a pus-o, evident.

Aşadar, să concluzionez: am o stare de spleen, energie minus 5, iar şifonierul mi se deschide pe principiul uşilor glisante ale trenului subteran, în lateral.
Aşa bifez începutul de săptămână.

M-am trezit dis-de-dimineaţă, pe la 11, cu ideea clară că, după curăţenia generală de fiecare sâmbătă, azi renunţăm la foame şi facem şi mâncărică, anume: ciorbiţă cu aromă de vită şi tocăniţă de ciuperci (facem, adică eu, dar mai vorbesc şi singură, prin casă…).
După care o să fug la şcoală, cu speranţa că a reparat nenea ăla netul şi voi avea un uikend plin de prieteni virtuali, alternativă fericită la cântecul de cuc din garsonieră.

Totul a mers ca uns, în condiţiile în care îmi înţelegeţi intenţia, nu mă refer la o rotiţă într-un angrenaj, ci la o coajă de banană… Gospodăreala e ca mersul pe bicicletă, nu uiţi niciodată mişcările, mai ales că micile accidente aferente îţi ridică adrenalina şi îţi dau senzaţia de dureros, deci, de viu.

Am terminat curăţenia şi am inspirat aerul, ăla, plin de parfumuri, cu inima îndoită… peste câtva timp, ele vor fi în război direct cu aromele de ceapă prăjită… Cu entuziasmul uşor moale, mi-am pregătit bucătărioara, şi am pus legumele la sfârâit şi fiert.
Ciupercile aveau o nuanţă de tristeţe resemnată, iar bucata de carne de vită, de dimensiunea unei inimi, costase cât un pui din ăla, mărişor, crescut în colivie până la momentul asasinării.

Tocăniţa a atins prima linia de sosire, delicioasă, cu ciupercile gumoase dar încă negre de supărare. Nu-i nimic, le voi scurta suferinţa, curând…
Am lăsat vita în oală, să-şi bage minţile-n cap şi să se acomodeze cu maldărul de legume, şi mă pune dracu să merg în cameră ca să iau un prosop din şifonier, zic, am timp de o băiţă, până se fierb cartofii…

Să ne înţelegem, până la acel moment nu-mi rupsesem nicio unghie, nu smintisem niciun colţ de mobilă.
Spărsesem doar scrumiera aia frumoasă, de la Ana Maria, care de data asta nu a mai căzut pe moale, căci preşul din bucătărie fusese la aerisit, pe geam, şi când mi l-a adus înapoi portarul, după zborul scurt în grădină, îl uitasem pe pat, să nu-i mai vină vreo idee…

Bref: deschid uşa de la şifonier şi în secunda aia biata bucată de lemn se desface din două ţâţâni, aia de sus şi aia de la mijloc, rămânând ţinută doar de cea de jos şi de braţele-mi nevolnice.
Uşa are o tonă, şi încremenesc cu ea în piept, ca Păcală cu ea în spate.
Dacă îi dau drumul pe picior, mă fracturez de nu mă văd, şi rup şi balamaua de jos.
N-o pot propti nicăieri, cum o mişc puţin, cum vrea să dea pe spate, în ecranul televizorului.
Încerc, voiniceşte, să o ademenesc spre făgaş. Făgaşul are şurubele.
Le scot, pe rând, cu grijă la balans, le scap, conform legilor fireşti, pe jos, şi mă îndoi spre balamaua ultimă, să îi smintesc şi ei şurubul, ca să scot uşa, de tot.
Şurubul e blocat. Îmi trebuie şurubelniţa din debara. Iar drumul nu e lung, locuiesc într-o chiuvetă cu garsonieră, deci am patru paşi de făcut… Sau unul, dacă m-ar chema Ghiţă Mureşan.

Mă resemnez cu gândul că sunt două posibilităţi: ori mă găsesc ăştia moartă aici, cu uşa-n braţe la datorie, fiind alertaţi de fumul din bucătărie, ori găsesc eu rapid o soluţie pentru a putea repara şifonierul.

Îmi trece prin minte, razant, ideea că e bine să ai pe cineva alături, singurătatea poate ucide

Într-un efort supraomenesc, ce-mi aduce aminte fulgerător de locaţia rinichilor din dotare, împletesc uşa defectă peste cea din dreapta, şi reuşesc să iau şurubelniţa. Desţepenesc şurubul şi mă feresc la timp de bubuială, salvându-mi degetul de la picior în detrimentul bietului rucsac care-mi adăposteşte telefoanele.

Dar important este că zâmbesc, cu inima relaxată, o secundă, până când îmi aduc aminte de ciorbă.
… Cartofii sunt piure.

Las uşa sprijinită-n şifonier şi mă bate gândul să îmi chem un prieten în ajutor, sub acoperirea unei invitaţii la masă… Renunţ la idee, lumea mă ştie de gospodină bună, nu pot servi o tocăniţă neagră ca păcura şi o ciorbă cu aspect de mămăligă…
La şcoală nu am net, deci merg degeaba acolo… mai bine sorb trei furculiţe de supă şi mă proptesc la televizor, se pare că azi rămân pe celulă, îmi zic cu amar şi cu îngrijorare faţă de faptul că am devenit dependentă de internet… Internetul, ahh…

Şi în clipa aia îmi sclipeşte o idee… Acum un an, doi prieteni mi-au dat un stickişor de net wireless, pe care dacă-l bagi în fund la laptop, ai parte on and off de o jumate de yahoo messenger şi de pagini web  încărcate lejer, cu text intact şi X -uri în loc de poze.

Aşa că, iată, dragi mei, acum am net.
Da, sunt blocată în locaţie, da, scriu pe laptopul care n-are diacritice, dar comunic.

Există viaţă şi în izolare, iuhuu!!!