Archive for the ‘Comori rătăcite, Goluri...’ Category


Senzația aia că inima nu e organ, ci un burete din care picură sânge, ca plumbul topit, peste sufletul care se zbate de durere, răstignit între coaste; nodul ăla în gât, de-ți vine să-ți aplici o lovitură de karate peste jugulară, să crăpi instant; toți dumnezeii sub formă de înjurături sofisticate, doare, frate, căt de mult te poate durea cineva, de nu se mai termină?; meschinăria orgoliului care s-a umflat și el și boscorodește afurisenii, chemând în ajutor legea compensației prin: ah, ființă netrebnică, de ce mă chinui atât, nu te-o ajunge și pe tine dorul, să simți ce simt eu, acum?

Și vine o zi.

Rănile alea s-au vindecat. Cicatricile nu se mai văd, că s-au brăzdat, între timp, alte șanțuri, peste ele.

Deci vine ziua aia în care afli că omul care te-a înfipt într-o țepușă și te-a rotisat, de vie, la proțap, e îndrăgostit de altcineva care-i dă chin și rotisare pe viu.

Și ziua aia a venit, căci ziua aia vine, întotdeauna. Ziua aia pe care o chema atât de mult suferința ta bolnavă.

Ei bine, ghici ce.

Închizi ochii și cauți, prin beciurile sufletului, să dai noroc c-un strop de satisfacție, la masa lui mi s-a făcut dreptate / toate se plătesc…

…Dar nu găsești decât o lădiță pe care scrie Shit happens, din care zboară, ca un porumbel, gândul tău, către el: Îmi doresc din suflet să fii bine.

Sufletul e ca un pământ fertil.

Ne-am învățat să cultivăm în alții nevoile noastre.

Când se întâmplă viceversa, sărim de cur în sus.

***

- Poziționează-te cumva. Asumă-ți ceva. Tristețea le care mi-o induci îmi omoară lumina. Nu mai pot să dau, nu mai pot primi, am nevoie de lumina mea. Din ea îți dau și ție.

- Ce să spun, o flacără de chibrit…

- Well, dragule, lucrez cu materialul clientului…

***

- Nu mai știu ce simt.

- De ce?

- De la atâtea du-te vino ai făcut șanțuri în mine. Stau lacrimile-n ele ca apa de ploaie în urmele de copite.

***

-[...] Asta înseamnă că și tu te gandești la mine.

- Tot timpul.

- Și-atunci de ce nu-mi scrii?

Nu voiam să-i scriu, voiam să-l trăiesc.

“- Din ce galaxie ești tu, minunatule?

- Din galaxia care nu pleacă de lângă tine.” …Răspunse cometa.


Azieuacumtreianideatunci.

Văd gândurile oamenilor chiar dacă acestea stau pitite-n uterul subconștientului, nenăscute încă.

Simt inimile în care durerea e proprietar, nu chiriaș.

Mi-atârnă greu, de gât în jos, ca o talangă – impuritățile pe care le aspir din alții, iar sufletul mi-e copleșit de-atâtea închisori depozitate-n mine, ce nu-mi aparțin.

Ar fi bună o foarfecă, pentru a tăia lanțul slăbiciunilor.

E prea periculoasă marea de lacrimi, care te sufocă dintr-odată.

De ce se rătăcesc, comorile?

Și de ce uită dragii mei că eu pot să le mor oricând?

Nu e de  la ploaia de afară. Ea a început când el era aici, iar picurii păreau să fie un palid acompaniament pentru tristețea lui.

*

Am avut o perioadă de un an, în 2008, cred, în care n-am scris în jurnal.
Eram într-o relație care mă vidase, și-mi amintesc cum, în fiecare seară când veneam “acasă”, mă întrebam în gând, mergând spre ușa casei lui, ce caut eu aici?
Am murit încet, timp de un an agonic, și, doamne, în câte feluri poți simți murirea, iar eu nici nu scriam, ca să-mi iau pulsul, să mă diagnostichez, să mă repar…

Jurnalul ăsta este, pentru mine, confidentul-psiholog, așa cum sunt eu pentru alți oameni. Și supapă, și oglindă.

Iar s-a-ntâmplat.
Iar nu puteam să scriu.
Zic eu că nu mai pot să scriu de câteva luni, însă ruperea de jurnal a început cam de un an și ceva.
Nu pot da vina pe o relație care mă videază, căci sunt absolut singură, de doi ani.
Chiar dacă lunile trecute scriam zilnic, începusem deja să mă cenzurez.
Dacă mi se-ntâmpla ceva notabil, care mă ștanța oarecum, fugeam în jurnal.
Și tocăneam pe tastatură.
Însă, pe lângă acel ceva, târam pe lângă mine alte două trei angoase, care mă sfâșiau.
…Scriu, de un an, printre cuvinte.
Făceam slalomuri prin jurnal.

Mi s-a întâmplat ceva fără precedent, acum ceva timp, și de trei zile stau în fața laptopului, și nu pot, încă, sintetiza.
Scriu azi. Ca să termin cu răul, și să povestesc și soarele. …Așa am zis și-aseară, când pendulam între bucătărie, la fumat, și computer. Și mă rodea să scot tot afară, dar parcă nu era, încă, dospit.
Lasă, mi-am spus azi noapte, epuizată de cât mă tot aștept pe mine însămi, lasă, că scriu mâine. Îi voi pune titlu “Fără precedent”, iar concluzia va fi “știu că am de învățat câteva lecții”.

*

Uite că nu mai plouă afară. Nici el nu mai e aici. O simplă potriveală. El a plecat cu ploaia, eu am rămas cu norul.

*

Trebuia să scriu altceva, azi, dar n-a fost să fie.

****************************************

Sorb din cafea, la bucătărie, e sâmbătă dimineață, concediu, eu sunt bine plictisită gata și ușor înspăimântată că o să scriu, azi, în jurnal, povestea - și mi-e frică de nu știu ce…

Aud din bucătărie, un cioc-cioc, timid, la ușă.
Sâmbătă? Dimineața? O fi vreo greșeală.
Și deschid fără să mă uit pe vizor.

E un bărbat frumos.
Întotdeauna a fost frumos.
Îmi plăcea zâmbetul care-i punea în evidență gropițele din obraji.
A slăbit mult.
Nu ne-am mai văzut de doi ani și nu știu câte luni.

Nu știu cum aș fi reacționat dacă ne-am fi întâlnit acum două săptămâni, când eu eram altceva.
Mă uit în ochii lui cei triști. Și eu sunt moale, și el e moale.
- Ce cauți tu aici?
- Îmi era foarte dor de tine.

Pare că stă să-i cadă sufletul, iar eu sunt gata să i-l prind în mâini.
- Intră.

Când am plecat, în 2009, de la el, eram praf.
Plecam îndrăgostită.
Și-am plâns mult-un-ocean, am trecut prin toate fazele arrrhi-cunoscute, și mi-am dorit să sufere, și am știut că într-o zi va înțelege că mă poartă-n el, și-apoi știam că n-o să fie așa, aveam o groază de certitudini și de adevăruri, ca să maschez durerea și întrebarea de ce mă lasă să plec, de ce nu mă iubește?

Fantastic, câtă ironie dovedește Cel de Sus în ceea ce mă privește.
Cum îmi răspunde el la ceea ce-i cer eu…
Uite, acuma aș râde, daca n-aș fi plâns atât de mult…

Mi-a intrat în casă o umbră de doi metri, cu gropițe în obraji, cu ochi febrili.
- Mi-a fost foarte dor de tine…
Schițez un zâmbet și-i spun cald, nu vreau să-l doară nimic:
- Normal că ți-a fost.
Și el zâmbește cuminte.

Și iată-ne pe noi, în bucătărie, stând pe scaune, cu tăcerea pusă masă între noi, eu, fumând, el, nu, că s-a lăsat acum o lună, bei o cafea? / nu mai beau nici cafea / îți fac Orzo?… e un fel de Inka… / da.

Tristețea lui ne-nvăluie pe amândoi ca un voal melancolic, afară începe răpăiala ploii, el e aici, eu nu mai sunt demult.
Și energia dintre noi e caldă, eu sunt marcată de nevoia lui, și simt, empatic, cât de rău îi este, pentru c-am trăit-o, nu e ironic?! Și mai simt că trebuie să îl ridic din starea asta, să nu plece trist. Aș vrea să înțeleagă ce a fost, ce este, fără să îl doară. Sunt, da, la faza în care putem fi prieteni. El, însă, nu.
- De ce-ai venit?
- Îmi era foarte dor de tine.
- Când am plecat, atunci, eram îndrăgostită. Știi?
- Da.
- Nu mă iubeai?
- Te iubeam. N-am încetat nicio clipă să te iubesc.
- Nu înțeleg, atunci, cum de m-ai lăsat să plec… De ce?
- De bou. De bou.
- Uită-te în ochii mei. Ai idee de câte ori am auzit eu asta, în viața mea?
- Nu.
- De fiecare dată. De ce nu mă iubiți atunci când vă iubesc eu, ci, futuimamaeideviață, întotdeauna după ce plec?
- De idioți ce suntem.

Simt cum mi se face sufletul negură, de amar, și mi se sparge durerea în gât, și mi se umplu ochii de lacrimi, de ciudă pe viață, de silă de tot.
- Nu, nu sunteți voi de vină. E ceva cu mine. Plus un fel de destin pervers. De fiecare dată e la fel… Și de aia, uite-mă, stau singură, mi-e groază că data viitoare, dacă mă îndrăgostesc, o să pățesc la fel. Uite. Aș vrea să înțelegi ceva. A trecut atâta timp… Nu pot înțelege cum am crescut atât de mult în tine… încât să vii aici, acum… Dar eu… m-am vindecat și de durere și de tot, și… nu vreau să fim împreună. E prea târziu, și n-am plecat de bine ce mi-a fost…
Mă sărută pe creștet. Iar și iar. Cu gestul ăla de bărbat care te poartă-n el.
- Știi că o să scriu în jurnal despre tine…
- Știu. …Îmi e foarte dor de tine. Te iubesc.

El nu plânge. Golul lui e dincolo de lacrimi.
- Ma iubești… Dar noi… Nu m-ai văzut de doi ani.
- N-am încetat nicio clipă să te iubesc.

Zâmbesc timid. Îmi consiliez fostul iubit, care e îndrăgostit de mine…
- Arăți foarte bine. Și, uite, dacă te consolează cu ceva, și eu sunt singură și-a nimănui. Nu mi-e bine. Am vrut să am și eu măcar o aventură, dar nu se leagă… Tu nu cred că ai stat singur, ca mine…
- Nu.
- Cu… câte ai fost?
- Cu două.

Aș vrea să îl întreb “de ce n-ai rămas cu una dintre ele?”, dar vreau să evit răspunsul “nu e niciuna ca tine”.
- Aha. Cu două, craiule.
- Nu e nimeni ca tine.

Zâmbesc resemnată.
- Mă costă prea mult răspunsurile astea tardive. Putem vorbi, din când în când. Te rog mult, să nu mă invadezi. Dacă mă vrei în viața ta. Așa pot eu, acum, să fim prieteni… Dacă nu vrei, înțeleg…

*
Încă ploua, când a plecat. I-am dat umbrelă.
Și am rămas cu norul.

*

Nu e de la ploaia de afară, golul ăsta. Și picurii ăștia de apă, grei, care îmi cad pe obraji, cascadă, izvorăsc direct din suflet.
O am pe Maria la ureche, și parcă n-o aud bine, atât mă doare, dintr-odată, tot.
- A plecat?
- Da.
- …Nona… Îl urăști?
- Nu.
- …Îl… iubești?
- Nu.
- Simt, așa… parcă nu îți e bine că a venit.
- M-a întristat. Și plâng. N-am mai plâns așa, de multă vreme.
- …De ce plângi?
- Vrei să știi de ce? Mi-e milă de mine, Maria, de aia plâng acum. Mi-e milă. De mine.

Când te uiţi la mine şi-mi povesteşti cum nu ţi-e bine,
Când îţi repet, pentru că nu e, încă, prea târziu: Fuck it şi mergi mai departe,
Când te uiţi la mine şi ştii că nu ţi-e bine, şi-mi răspunzi, iar: NU POT,
Ei bine,
Răspunsul tău,
De fapt,
Ascunde o mare spaimă-întrebare:
Să merg… Încotro?


Rămâi, atunci, pe loc.
Şi, ah:


©Dion

(Ilustraţie publicată cu acordul artistului. Mulţumesc.)

Avem nevoie de trecut, pentru a ne valida prezentul.
Pentru a răspunde la cioturile de întrebări.
Pentru a ridica puțin, pe furiș, mantaua viitorului.

*

Câți oameni porți în tine? Legați de iubiri care nu s-au consumat în pat. Câți?

Cum ți-au rămas ei în sistem?

Și te gândești, din când în când, la ei.

Cu experiența de acum.

Cu imaginile de atunci.

Și se adună, într-o zi, energiile, șuvoi, și afli de ei fără ca tu să-i cauți.
Doar gândindu-i.

E o nevoie.
Și la tine, și la ei.

Ca să înțelegem cine suntem acum, avem nevoie, uneori, să-i întrebăm pe regăsiții cei dragi cum eram atunci.

*

Trei dintre bărbații pe care i-am adorat eu în nebuna-mi adolescență, m-au căutat și m-au găsit pe Facebook.
Despre doi am scris.
Despre cel de-al treilea scriu acum.

Mi-a bubuit inima, azi, când am dat accept.
M-a inundat bucuria, șuvoi, fără să știu de ce, fără să mă-ntreb.
- Cum m-ai găsit?
- Te-am căutat.

Scriam, amândoi, cu majuscule, nu-mi vine să cred / sunt în al nouălea cer / doamne dumnezeule…
Și era prea puțin. I-am spus, te sun, dă-mi numărul, te sun acum.

Și, doamne, cu ce bărbat adevărat am vorbit, eu, azi, o oră, la telefon…
Adorabil, sclipitor, plin de energie, fermecător, inteligent, copilăros-neinfantil…

Purtam, în sistem, o amintire.
A unui adolescent frumos, înalt, subțire ca un cui, sensibil și mut – cu mine.
Cu care dansam blues.
Pentru care aprindeam seara, în camera mea, un beculeț verde sau roșu, ca să știe că mă gândesc la el, când trece prin fața geamului meu.
Acestui bărbat îi știam, fără a avea cu el intimitatea aceea, îi știam mirosul corpului.
…Așa de mult îl simțeam.
Chimie
se numește, dar noi nu cunoșteam termenul, atunci.

Și, doamne, ce bărbat deschis îmi vorbește, acum…
- Sunt fericit, Nona! Sunt îndrăgostit, căsătorit și îndrăgostit, de cinci ani… Și o cunoști…
Și-mi spune numele EI.
Și mă inundă bucuria, și mai tare… Două ființe absolut adorabile, s-au întâlnit și sunt împreună.
Îmi povestește, de parcă trebuie să umplem toată lipsa, cu farmec mult, iar eu ascult, așezată comod într-un fotoliu pufos de energie explozivă, bună, caldă… Familie.
Punctează razant și necazurile, cu același farmec, iar eu sunt, încă, uimită de omul pe care îl descopăr acum.
- Doamne, ce frumos ai crescut… Doamne, ce frumos… Ce frumos ai devenit bărbat… Spune-mi, mai spune-mi despre tine… Dar te rog, la un moment dat, spune-mi despre noi, atunci, despre tine, atunci, despre mine, atunci… Am nevoie să știu, ca să înțeleg prezentul.
- Am doi copii. Sunt la a treia căsătorie, și de-abia acum sunt fericit… Am trăit multe, am trecut prin și mai multe. Și multe sunt mizerii regretabile. Dar am trăit și lucruri luminoase.
- Nu da la o parte mizeriile. Datorită lor ai putut să apreciezi lumina. Deci ești bine.
- Daa… Sunt bine… Tu? Tot dedicată teatrului…
- Da. Tot dedicată. Zi-mi despre noi, atunci.

Și mă spulberă. S-au decantat atât de bine, toate, încât îmi prezintă un tablou exact al istoriei noastre, filtrată de unghiul lui subiectiv. Fără pompoane și fundițe. Îmi dă imaginea unei mâini sigure care face un crochiu dintr-o singură linie, neîntreruptă decât de punctul final.

- Tu, Nona, erai altfel. Eram mândru că sunt cu tine, lângă tine. Se făcea cerc, în jurul nostru, când dansam, și fetele roiau pe lângă mine, nu îndrăzneau să se apropie, pentru că eram cu tine. Erai cineva. Și sora cuiva. Iar pentru mine era o mare mândrie. Tu erai, cum să zic…
- Femeia trofeu.
- DA. Eram mândru. Spuneai direct ceea ce gândești, ceea ce simți. Mi-am dat seama, în anii care au urmat, cât de important e să vorbești, să…
- Comunici.
- DA. E cumplit să nu comunici, să nu poți comunica.
- Am înțeles. Erai mândru că ești cu mine. Dar nu mi-ai spus nimic despre ceea ce simțeai. Erai îndrăgostit de mine?
- Nona, nu știu. Știu doar că atunci când eram fără tine îmi era foarte greu, și mai știu că atunci când erai cu mine îmi era rău.
- … De ce îți era rău când eram lângă tine? …
- Pentru că voiam să fac dragoste cu tine.
- …Și eu voiam…

Ah.
N-a fost să fie. Și trecutul, incomplet, a alergat spre noi, ca să ne vorbim acum, și să înțeleg, eu, o dată în plus, de ce-urile prezente.

- Știi, dragule, eu, atunci, simțeam că ești îndrăgostit de mine.
- Da. …Eram, da.
- Și-atunci? Ce dracu s-a întâmplat?
- Mi-era frică, Nona. Frică.
- Eu sunt, în cuplu, o femeie minunată.
- Te pup pe sufletul tău cel frumos.

*

Avem nevoie de trecut, pentru a ne valida prezentul.
Pentru a răspunde la cioturile de întrebări.
Pentru a ridica puțin, pe furiș, mantaua viitorului.

Viitorul meu sună singur.
Am încă o confirmare.
Eu știu când un bărbat simte.
El nu știe/nu vrea să-și recunoască/nu se gândește că simte.
Eu, cea de azi, nu mai lupt pentru a-i arăta ce poartă în inimă.
Și plec.
Pentru că simt prea mult.

Peste încă zece ani, voi auzi același eram îndrăgostit, atunci, dar mi-era frică.

Atât.

Și-o să mă bucur că am regăsit un om drag.

Chiar nu e nicio dramă, dacă mă voi bucura la fel de mult ca azi. :-)

I’ll be there, in the same old Heartbreak Hotel.

L-am visat, azi noapte, pe Adrian Pintea.

Se făcea că a intrat în fostul meu birou.
Mi-am ridicat ochii din monitor și i-am zâmbit.

Era frumos. Avea lumina aceea, pe care o degajă sufletele soare.
Avea lumina aceea, în anul în care s-a stins, ca ființă.

Adrian Pintea era un fenomen copleșitor.
Când mergea pe coridoare, studenții făceau culoar și se lipeau de perete. El zâmbea și saluta, iar noi vorbeam altfel, și ne venea să pășim pe vârfuri.
Am întâlnit oameni cărora le curge prin vene noblețea și respectul. …Simți să te înclini ca în fața regelui.

*

A intrat în birou, cu cafeluța în mână, s-a așezat pe scaun, ca de obicei, iar în vis eu nu știam că el nu mai este.
În virtutea unui absurd frumos pe care numai visele ți-l pot hrăni, i-am zis:
- Domnule profesor, vreți să dansați cu mine?

S-a ridicat, ca și cum i-aș fi cerut ceva normal, și biroul meu nu mai era birou, ci o sală mare.

Am dansat vals. Un vals perfect. Plutitor.
Iar cavalerul, desăvârșit.

Nu știu cum dansa Adrian Pintea. Știu cum vorbea, cum gândea, cum cânta, cum era pe scenă. Nu știu cum dansa vals, dar am aflat azi noapte. Perfect.

Ador să dansez vals.
N-am mai făcut-o de o eternitate.

Dansam vals cu Adrian Pintea, iar sentimentul era de nedescris.
Eram onorată.

Asta am simțit din clipa în care a intrat, acum mulți ani, în clasă, și asta mi-a rămas: sentimentul de respect profund și definitiv, și onoarea că o astfel de ființă, magnifică, îmi acordă atenție mie. Și altora. Celor mici.

*

Când ai sufletul bucăți, te invadează dorurile de dispăruții dragi și prețioși.
Oricât de mult doare – căci ai beregata sugrumată de lacrimi, zâmbești. Pentru că încă îi ai lângă tine.
În cufărul cu amintiri.

*

Azi noapte am dansat un vals perfect cu Adrian Pintea.
N-am apucat să-i spun “Vă mulțumesc”.
… De asta plâng acum.

Călin mi-a spus, aseară, că sunt specială.

- Ești mișto și specială. Întotdeauna ai fost așa.
Mi-a repetat, ieri,  de atâtea ori cuvântul ăsta, până când conotația lui, în loc de “minunată” – a devenit, în mintea mea, “caz special“.

Călin. Iubirea mea adolescentină.
Eram sensibili.
Bolnavi de timiditate.
Îndrăgostiți.
Ne căutam prezența și nu făceam nimic, decât să vorbim.
Nu ne puteam apropia, fizic.
Nu ne puteam mărturisi.
Îmi bubuia inima, de emoție copleșitoare.
Ah. Ce agonie…
Și n-am uitat nimic.

*

- Călin, aș fi vrut, atunci, să mă iei în brațe și să mă pupi. De ce nu m-ai pupat?
- De bou. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Deși erai mișto, deosebită, specială.  Așa ai rămas.
- Trăiesc aceleași lucruri, pe repeat. De ce sunt tot singură?
- Pentru că îi sperii.
- Ca un monstru?
- Nu. Ei nu știu ce să facă, nu știu cum să se apropie de tine… Intimidezi.
- Când vii în țară, să mă pupi pe gură. Direct. Ai o datorie la mine, de mulți ani.
- Așa o să fac.

*

Acum două zile, a bubuit Irina. Iar Irina este întotdeauna calmă.
- Unde dracu îi găsești??!!!???
- Mă găsesc ei pe mine.
- Nu pot înțelege! Nu pot înțelege ce e în capul lor!!! Să întâlnești o femeie minunată și să nu întinzi mâna să o iei și să o ții lângă tine…

*
- POC!!! …Zice Fericirea, neexplodând.
- Mă sperii…
- Fericirea nu face “poc!”, Nona. …Zice Fericirea. Ci arde, prin combustie spontană.
- Și după aia?

- După aia… Renaște. Tot din foc.

*
Azi nu m-am dus la școală. Uneori, când zâmbești, ți se adună apă în ochi. Atunci e mai bine să stai acasă, cuminte.

Toată viața am fost cuminte.

I-auzi, Irina, Călin zice că intimidez.

Auzi, Călin, Irina zice că el trebuie doar să întindă mâna, ca să mă ia.

Fericire, ar cam trebui să suflu, ca să aprind focul ăla, nu-i așa?

Manon, freakul universului, ți-ai cuprins la piept, strâns, sentimentele, ca maimuțica – puiul.
Și, din nou, vrei să nu te mai doară nimeni.