Jurnalul lui Manon.

Avem nevoie de trecut, pentru a ne valida prezentul.
Pentru a răspunde la cioturile de întrebări.
Pentru a ridica puțin, pe furiș, mantaua viitorului.

*

Câți oameni porți în tine? Legați de iubiri care nu s-au consumat în pat. Câți?

Cum ți-au rămas ei în sistem?

Și te gândești, din când în când, la ei.

Cu experiența de acum.

Cu imaginile de atunci.

Și se adună, într-o zi, energiile, șuvoi, și afli de ei fără ca tu să-i cauți.
Doar gândindu-i.

E o nevoie.
Și la tine, și la ei.

Ca să înțelegem cine suntem acum, avem nevoie, uneori, să-i întrebăm pe regăsiții cei dragi cum eram atunci.

*

Trei dintre bărbații pe care i-am adorat eu în nebuna-mi adolescență, m-au căutat și m-au găsit pe Facebook.
Despre doi am scris.
Despre cel de-al treilea scriu acum.

Mi-a bubuit inima, azi, când am dat accept.
M-a inundat bucuria, șuvoi, fără să știu de ce, fără să mă-ntreb.
- Cum m-ai găsit?
- Te-am căutat.
Scriam, amândoi, cu majuscule, nu-mi vine să cred / sunt în al nouălea cer / doamne dumnezeule…
Și era prea puțin. I-am spus, te sun, dă-mi numărul, te sun acum.

Și, doamne, cu ce bărbat adevărat am vorbit, eu, azi, o oră, la telefon…
Adorabil, sclipitor, plin de energie, fermecător, inteligent, copilăros-neinfantil…

Purtam, în sistem, o amintire.
A unui adolescent frumos, înalt, subțire ca un cui, sensibil și mut – cu mine.
Cu care dansam blues.
Pentru care aprindeam seara, în camera mea, un beculeț verde sau roșu, ca să știe că mă gândesc la el, când trece prin fața geamului meu.
Acestui bărbat îi știam, fără a avea cu el intimitatea aceea, îi știam mirosul corpului.
…Așa de mult îl simțeam.
Chimie se numește, dar noi nu cunoșteam termenul, atunci.

Și, doamne, ce bărbat deschis îmi vorbește, acum…
- Sunt fericit, Nona! Sunt îndrăgostit, căsătorit și îndrăgostit, de cinci ani… Și o cunoști…
Și-mi spune numele EI.
Și mă inundă bucuria, și mai tare… Două ființe absolut adorabile, s-au întâlnit și sunt împreună.
Îmi povestește, de parcă trebuie să umplem toată lipsa, cu farmec mult, iar eu ascult, așezată comod într-un fotoliu pufos de energie explozivă, bună, caldă… Familie.
Punctează razant și necazurile, cu același farmec, iar eu sunt, încă, uimită de omul pe care îl descopăr acum.
- Doamne, ce frumos ai crescut… Doamne, ce frumos… Ce frumos ai devenit bărbat… Spune-mi, mai spune-mi despre tine… Dar te rog, la un moment dat, spune-mi despre noi, atunci, despre tine, atunci, despre mine, atunci… Am nevoie să știu, ca să înțeleg prezentul.
- Am doi copii. Sunt la a treia căsătorie, și de-abia acum sunt fericit… Am trăit multe, am trecut prin și mai multe. Și multe sunt mizerii regretabile. Dar am trăit și lucruri luminoase.
- Nu da la o parte mizeriile. Datorită lor ai putut să apreciezi lumina. Deci ești bine.
- Daa… Sunt bine… Tu? Tot dedicată teatrului…
- Da. Tot dedicată. Zi-mi despre noi, atunci.

Și mă spulberă. S-au decantat atât de bine, toate, încât îmi prezintă un tablou exact al istoriei noastre, filtrată de unghiul lui subiectiv. Fără pompoane și fundițe. Îmi dă imaginea unei mâini sigure care face un crochiu dintr-o singură linie, neîntreruptă decât de punctul final.

- Tu, Nona, erai altfel. Eram mândru că sunt cu tine, lângă tine. Se făcea cerc, în jurul nostru, când dansam, și fetele roiau pe lângă mine, nu îndrăzneau să se apropie, pentru că eram cu tine. Erai cineva. Și sora cuiva. Iar pentru mine era o mare mândrie. Tu erai, cum să zic…
- Femeia trofeu.
- DA. Eram mândru. Spuneai direct ceea ce gândești, ceea ce simți. Mi-am dat seama, în anii care au urmat, cât de important e să vorbești, să…
- Comunici.
- DA. E cumplit să nu comunici, să nu poți comunica.
- Am înțeles. Erai mândru că ești cu mine. Dar nu mi-ai spus nimic despre ceea ce simțeai. Erai îndrăgostit de mine?
- Nona, nu știu. Știu doar că atunci când eram fără tine îmi era foarte greu, și mai știu că atunci când erai cu mine îmi era rău.
- … De ce îți era rău când eram lângă tine? …
- Pentru că voiam să fac dragoste cu tine.
- …Și eu voiam…

Ah.
N-a fost să fie. Și trecutul, incomplet, a alergat spre noi, ca să ne vorbim acum, și să înțeleg, eu, o dată în plus, de ce-urile prezente.

- Știi, dragule, eu, atunci, simțeam că ești îndrăgostit de mine.
- Da. …Eram, da.
- Și-atunci? Ce dracu s-a întâmplat?
- Mi-era frică, Nona. Frică.
- Eu sunt, în cuplu, o femeie minunată.
- Te pup pe sufletul tău cel frumos.

*

Avem nevoie de trecut, pentru a ne valida prezentul.
Pentru a răspunde la cioturile de întrebări.
Pentru a ridica puțin, pe furiș, mantaua viitorului.

Viitorul meu sună singur.
Am încă o confirmare.
Eu știu când un bărbat simte.
El nu știe/nu vrea să-și recunoască/nu se gândește că simte.
Eu, cea de azi, nu mai lupt pentru a-i arăta ce poartă în inimă.
Și plec.
Pentru că simt prea mult.

Peste încă zece ani, voi auzi același eram îndrăgostit, atunci, dar mi-era frică.

Atât.

Și-o să mă bucur că am regăsit un om drag.

Chiar nu e nicio dramă, dacă mă voi bucura la fel de mult ca azi.

I’ll be there, in the same old Heartbreak Hotel.

L-am visat, azi noapte, pe Adrian Pintea.

Se făcea că a intrat în fostul meu birou.
Mi-am ridicat ochii din monitor și i-am zâmbit.

Era frumos. Avea lumina aceea, pe care o degajă sufletele soare.
Avea lumina aceea, în anul în care s-a stins, ca ființă.

Adrian Pintea era un fenomen copleșitor.
Când mergea pe coridoare, studenții făceau culoar și se lipeau de perete. El zâmbea și saluta, iar noi vorbeam altfel, și ne venea să pășim pe vârfuri.
Am întâlnit oameni cărora le curge prin vene noblețea și respectul. …Simți să te înclini ca în fața regelui.

*

A intrat în birou, cu cafeluța în mână, s-a așezat pe scaun, ca de obicei, iar în vis eu nu știam că el nu mai este.
În virtutea unui absurd frumos pe care numai visele ți-l pot hrăni, i-am zis:
- Domnule profesor, vreți să dansați cu mine?

S-a ridicat, ca și cum i-aș fi cerut ceva normal, și biroul meu nu mai era birou, ci o sală mare.

Am dansat vals. Un vals perfect. Plutitor.
Iar cavalerul, desăvârșit.

Nu știu cum dansa Adrian Pintea. Știu cum vorbea, cum gândea, cum cânta, cum era pe scenă. Nu știu cum dansa vals, dar am aflat azi noapte. Perfect.

Ador să dansez vals.
N-am mai făcut-o de o eternitate.

Dansam vals cu Adrian Pintea, iar sentimentul era de nedescris.
Eram onorată.

Asta am simțit din clipa în care a intrat, acum mulți ani, în clasă, și asta mi-a rămas: sentimentul de respect profund și definitiv, și onoarea că o astfel de ființă, magnifică, îmi acordă atenție mie. Și altora. Celor mici.

*

Când ai sufletul bucăți, te invadează dorurile de dispăruții dragi și prețioși.
Oricât de mult doare – căci ai beregata sugrumată de lacrimi, zâmbești. Pentru că încă îi ai lângă tine.
În cufărul cu amintiri.

*

Azi noapte am dansat un vals perfect cu Adrian Pintea.
N-am apucat să-i spun “Vă mulțumesc”.
… De asta plâng acum.

Călin mi-a spus, aseară, că sunt specială.

- Ești mișto și specială. Întotdeauna ai fost așa.
Mi-a repetat, ieri,  de atâtea ori cuvântul ăsta, până când conotația lui, în loc de “minunată” – a devenit, în mintea mea, “caz special“.

Călin. Iubirea mea adolescentină.
Eram sensibili.
Bolnavi de timiditate.
Îndrăgostiți.
Ne căutam prezența și nu făceam nimic, decât să vorbim.
Nu ne puteam apropia, fizic.
Nu ne puteam mărturisi.
Îmi bubuia inima, de emoție copleșitoare.
Ah. Ce agonie…
Și n-am uitat nimic.

*

- Călin, aș fi vrut, atunci, să mă iei în brațe și să mă pupi. De ce nu m-ai pupat?
- De bou. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Deși erai mișto, deosebită, specială.  Așa ai rămas.
- Trăiesc aceleași lucruri, pe repeat. De ce sunt tot singură?
- Pentru că îi sperii.
- Ca un monstru?
- Nu. Ei nu știu ce să facă, nu știu cum să se apropie de tine… Intimidezi.
- Când vii în țară, să mă pupi pe gură. Direct. Ai o datorie la mine, de mulți ani.
- Așa o să fac.

*

Acum două zile, a bubuit Irina. Iar Irina este întotdeauna calmă.
- Unde dracu îi găsești??!!!???
- Mă găsesc ei pe mine.
- Nu pot înțelege! Nu pot înțelege ce e în capul lor!!! Să întâlnești o femeie minunată și să nu întinzi mâna să o iei și să o ții lângă tine…

*
- POC!!! …Zice Fericirea, neexplodând.
- Mă sperii…
- Fericirea nu face “poc!”, Nona. …Zice Fericirea. Ci arde, prin combustie spontană.
- Și după aia?
- După aia… Renaște. Tot din foc.

*
Azi nu m-am dus la școală. Uneori, când zâmbești, ți se adună apă în ochi. Atunci e mai bine să stai acasă, cuminte.

Toată viața am fost cuminte.

I-auzi, Irina, Călin zice că intimidez.

Auzi, Călin, Irina zice că el trebuie doar să întindă mâna, ca să mă ia.

Fericire, ar cam trebui să suflu, ca să aprind focul ăla, nu-i așa?

Manon, freakul universului, ți-ai cuprins la piept, strâns, sentimentele, ca maimuțica – puiul.
Și, din nou, vrei să nu te mai doară nimeni.

Well…

Poate că nu știți melodia, dar o să recunoașteți întrebarea.

Plus că… Tare aș dori să (re)vedeți niște ochi…

A quoi tu penses

… Au trecut, deja, patru ani? …Când?

Mi-e atât de dor de el, de-mi seacă lacrimile.

Adrian Pintea. Unic. Irepetabil.
Nobleţe.
Spirit.
Demnitate.
Lumină.

Ascultă muzica din clip, cititor, cât timp eu îţi voi şopti:
Am cunoscut un om care era dincolo de tot ceea ce este omenesc, cu zâmbet lumină. Un univers întreg sclipea în ochii cei mari de poveste…

Acum patru ani, primeam un telefon care mi-a tăiat sufletul în două… “Nooonaa… Adi al meu se duuuce…”

Ahh… Doamne…

_____________________________________________________

Domnule Profesor,
Vreau să ştiţi că vă iubesc la fel de mult şi că nu m-am schimbat deloc, aşa cum v-am promis.
Nona.

Am deschis computerul şi am căutat pagina web.
- Irina, o să îţi arăt o poză. Dar înainte de asta aş vrea să fac o introducere.

Irina zâmbeşte.
- Oki.
- Aşaa… Îţi aminteşti, cred, că anul trecut, din martie până în noiembrie, am fost îndrăgostită… 9 luni de iubire care nu a născut nimic. Decât lacrimi. Ţi-aminteşti cum plângeam.
- Da, Nona…
- Ei bine…

…Şi întorc încet monitorul către ea…
- Aşa arăta de fapt -în perioada aceea- bărbatul de care eram îndrăgostită. Am descoperit poza asta ieri.
Irina, am fost îndrăgostită de Shrek!

Irina, cu ochii în monitor:
- Dooam. ne.

*

Nu fac paranteze inutile. Şi eu, când nu arăt ca greierele din Pinocchio, semăn cu prinţesa din A bug’s life.

Rezoluţie: (Nu dăm noi rezoluțiile)
Concluzia mea:
N-avea cum să fie iubire.
Făceam parte din două filme diferite.
Plus că.
Eu sunt vie.
El fusese animat.

Mă îndrăgostisem, la cinșpe ani, lulea. Și eu, și altele.
Obiectul admirației și sursa palpitațiilor noastre juvenile era întruchiparea lui Prince Charming.
Cei mai minunați, senini, ochi albaștri și un zâmbet fermecător. Carismă. Lumină – pe față, în vorbă.
Băiatul acela radia ca soarele, și-mi pârjolea inima.

Foarte probabil să fi crezut că sunt o idoată, la cum mă fâstâceam, când îl vedeam. (Mă fâstâceam că nu puteam să fug.)

În orășelul acela provincial, plin de mutre acre, acest băiat și familia sa păreau extratereștri. Toți patru erau superbi. Buni. Luminoși. Altfel.

Iar el… El era ca un rotund de energie, ți se lipea instant de retină, de suflet… Să menționez că îi plăcea să cânte la chitară? Și cum arăta în momentele alea? Zic să trecem peste, și să punctez doar că simțeam cum mă ia leșin de la genunchi.

L-am iubit, l-am visat, m-am urât pentru că nu sunt frumoasă. Cam vreo trei ani.

Au plecat din oraș, el și familia, și l-am mai văzut, de atunci, doar de vreo trei ori, întâmplător, când își vizita prietenii.
- Ești tot cuminte? Mă întreba.
- Da, îi răspundeam eu, topită și copleșită, încă, de energia bună și de zâmbetul acela, pe care nu l-am mai întâlnit, de atunci, decât în oglindă – trecuseră ceva ani, înțelesesem multe, și mă curățase malaxorul vieții.

…Malaxorul vieții… Mă întreb, de douăzeci de ani încoace, mereu, ce mai face băiatul cel frumos… Cum îi este… Cum arată…
Mi-au rămas intacte admirația și respectul. Și îmi e, uneori, dor. De zâmbetul ghiduș și de sufletul lumină.

*
Ieri eram pe Facebook, bântuiam prin pagina unei tipe cu care sunt, evident, prietenă, dar pe care n-o cunosc.
Și văd.
În lista ei.
Numele lui.
Și simt că îmi leșină genunchii.
Dau click pe poze.
Lumina.
Zâmbetul.
Ochii. …Ochii și mai vii, acum, căci are așezat, pe piept, un bebe cât o păpușă, care face nani.

Îi las mesaj: Deci tu… …Te îmbrățișez cu toată bucuria regăsirii.

Simt, azi, în piept, o emoție copleșitoare, căci îmi răspunde: Nu cred… Nu-mi vine să cred… Sună-mă, te rog.

*
Mi s-a întors acasă – în inima asta pustie – o frântură de lumină vremelnic rătăcită.
Așa iubesc eu. Altfel.

Trec anii, nu ştiu cum… Oamenii oameni rămân în suflet.
Şi ei mie. Şi eu, lor.
De asta merită să trăieşti.
Pun aici scrisoarea aceasta, dovada certă a faptului că timpul nu separă, ci decantează.

Sunt absolut copleşită. Nu atât de mesaj, cât de energia bună pe care o transmite. Sunt absolut copleşită.

Nona draga,
Acum cateva minute am simtit la telefon un ton grav, dar vocea mi-a patruns la sufletzel.
Zilele trecute povesteam cu patos in fata a catorva persoane despre fenomenul (a se citi “fenomenala”) Nona, care a tinut in viata o firma plina de programatori, unul mai capricios decat altul.

Draga mea, mi-e tare dor de acele vremuri. Chiar daca erau presarate cu unele lucruri rele, acele vremuri aveau un ingredient pe care n-am mai avut ocazia sa-l gust: era ceva dulce-acrisor si de indata ce puneai limba pe el il simteai pana in suflet. Era dialogul (verbal sau nonverbal) pe care il purtam noi doi.
Sa stii ca iti sunt recunoscator pentru multe dintre lucrurile pe care ulterior le-am aplicat. Atitudine, limbaj, decenta… cam tot din ceea ce inseamna carcasa unui om. De exemplu, de fiecare data cand zabovesc pe un text sau pe o prezentare imi aduc aminte de perioada in care stateai cu mine si gaseam formula cea mai cu impact. Ufff…

Si cu toate astea a fost ceva care ne-a tinut mult timp departe unul de altul, la fel cum niciodata nu a fost ceva care sa ne fi apropiat prea tare. …Si nu ma refer la nimic carnal.
…In fine… nu vreau sa deschid butoiul cu melancolie. …L-am fasait putin si deja se simte miros de statut…

Te rog ia aceste randuri ca pe niste picaturi de lacrimi dintr-un jurnal inexistent.
Te pup, cu drag,
Bogdan.

Mă cuibărisem, azi noapte, în pilotă, ca un castravecior în borcan… Era ora unu noaptea…

…Când sună telefonul ăla pe care nu-l mai folosesc.

Simt, reflex, să îl las dracu să cârâie, e totuşi miezul nopţii. Mai mult, îmi trece, razant, prin minte, habar n-am de ce, şi experienţa aceea…

Aş! Nu ascult de sfântul instinct, şi răspund moale cu Alo…

- Manon, sunt Mircea Cutare. Dormi?
- Bună, Mircea, ce surpriză…
- Dormi?
- Ce faci tu, Mircea? Nu mai ştiu nimic de tine de un secol…
- Dormi?
- Da, Mircea, dorm, faptul că vorbesc cu tine e doar o iluzie. Depăşim momentul cu dormitul, sau m-ai sunat ca să te asiguri că dorm, vorbind?
- Deci mai ai numărul ăsta de telefon…
- Nu îl mai am, trebuie să returnez cartela, am alt număr.
- Dă-l încoa.
- Scrie… Îl vrei şi pe ăla de servici?
- Dă-l. Deci ce lucrezi?
- Sunt director de Studio.
- Aha. Deci eşti director, presupun că tot singură, am şi telefoanele…
- Mircea, mă simt ca la poliţie. Îmi faci dosar?
- Ei, îi fac dosar lu’ mă-ta…
- Mama a murit, Mircea…
- Şi a mea. S-a sinucis. Am aflat ulterior că, de fapt, a omorât-o tata. Am fost la Oradea, am făcut un scandal la liceul ăla unde soră-mea…
- Mircea? Câţi ani ai împlinit?
- Cinci cinci.
- Moamăă… 55… Şi ce lucrezi?
- Nimic. O ştii pe aia, care dădea la teatru cu tine? S-a întors în ţară şi m-a rugat să o ajut cu un proiect, one man show, adică woman. E, şi am aşteptat două luni să lucrăm şi nu m-a mai solicitat.
- Şi timp de două luni ce ai făcut?
- Am aşteptat. Eu sunt un om parolist, dacă promit că te ajut, nu mai fac absolut nimic în timpul ăla…
- Mircea, sună ciudat… Adică ai stat în nirvana aşteptând un semn?
- Eu aşa sunt…
- Păi trebuia să o suni… Dacă aşteptai o viaţă?
- Dăă-te dracu!
- Mircea, m-ai sunat după zece ani ca să mă înjuri de mamă şi să mă dai dracu?
- De drag, măă…
- A… înţeleg… Ştii, mi-ai adus aminte de spectacolul ăla pe care l-ai făcut tu cu noi, când eram tineri… Ne-ai dus la o unitate militară şi ne-ai pus să recităm “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”… Toţi şapte, pe bandă… Muriseră soldaţii, de plictiseală, se foiau pe scaune… Mai ştii?
- Da… Ştiu…
- E, dar nu asta voiam să punctez… Eu aveam un monolog haios, m-ai pus să îl zic şi pe ăla… Am înviat toată sala, instant, râdeau cu hohote bieţii soldaţi… ei voiau distracţie, noi îi adormeam cu o poezie spusă pe repeat… Şi tu, Mircea, când am ieşit în culise m-ai fulgerat cu “AI TRĂDAT ARTA ADEVĂRATĂ!”
- Păi dacă ai trădat-o… Nu trebuia să spui monologul, chiar dacă ţi-am zis că e OK să-l zici. Ce mai faci, în rest, Manon?
- Bine, Mircea, nimica. Tu? Te-ai însurat, ai copii?
- Nu. Am o prietenă, e doamna şi stăpâna mea, lucrează la ziar, v-a făcut o cronică bună când Adi Pintea a scos “Jesus Christ Superstar”.
- A, e bine. Şi? Tu?
- Eu nimic. Ea lucrează la alt ziar, mă înţelegi, dacă e vorba de ceva… A fost prin Japonia, cam două luni, a fost şi în…
- Mircea, cu riscul că sunt nepoliticoasă…N-o cunosc pe femeie, deci nu vreau să-i aflu activitatea recentă, e unu noaptea. Mă interesează ce faci tu.
- Nimic, acum.
- De prietenii noştri vechi mai ştii ceva?
- Da. Ăla e tot filosof, cu celălalt mă văd mâine întâmplător.
- Aha. Bine.
- Dă-mi amănunte despre tine, Manon.
- Ţi le dau pe lumină, mor de somn acum.
- Păi dă-te dracu, închide telefonu dacă te deranjez.
- Mircea, iar mă dai dracu? Ce ai? Eşti beut? Te-ai dilit?
- Nu, măă, sunt entuziast.
- Ciudat. Îmi pare că mă bagi în coşciug şi baţi cuie.
- Ei, bat pe mă-… pe mama.
- Eşti cam agresiv.
- A dat filosofia în tine, acum…
- Care parte din cuvântul “agresiv” implică filosofie, Mircea?
- Hai că mă enervezi, nu mai are sens să vorbesc cu tine…
- Deci mă suni la unu noaptea, după zece ani de absenţă, ca să mă dai dracu şi ca să îmi închizi şi telefonul în nas?!
- Nu, măă, mă uitasem prin agenda cu numere vechi şi am zis să te sun… Dar nu te mai sun, hai, că închid, hai, pa!

**
Eram tineri, şi voiam să devenim artişti. Un grup eterogen, în care Mircea, veşnicul aspirant la regie de film, era un fel de eminenţă cenuşie… Direct, frust şi fermecător, avea idei, ştia tot, văzuse toate filmele posibile, voia să ajute.
Noi, bureţei, ascultam cu sfinţenie de el, şi credeam tot ce scoate pe gură.
Eu am descoperit, într-o zi, cât de subiectiv era Mircea, şi am descoperit şi că opiniile noastre diferă.
Crescusem.
S-a născut sursa de conflict.
Şi m-am dezlipit.
Mircea nu înjura pe nimeni, era un ardelean cu limbă ascuţită, care evita insulta directă.
Un suflet sfâşiat şi absolut îndrăgostit de artă, în toate formele ei.
Şi iată-ne, azi noapte.
Doi străini. Aproape duşmani.
… Deşi mi-a fost ca un frate. Am împărţit ţigările şi oala cea mare cu ciorbă. Am îndurat frig, am povestit nopţi întregi, m-a asasinat cu filmul “Călăuza”, m-a văzut iubind şi frămîntându-mă din pricina vreunui rol, în studenţie.

**
- Ok, închide. Dacă vrei, nu mă suna, te pup, Mircea.
Am pus telefonul pe noptieră şi m-am frământat ca un viermişor insomniac, prin tot patul…
Simţeam o apăsare pe piept, un preaplin amar…
“Cine se aseamănă se adună”, zice o vorbă înţeleaptă…
Am aprins lumina şi am tras cu sete dintr-o ţigară.
N-am nimic în comun cu acest om. Sau nu MAI am.
Mi-a fost prieten, în tot acest timp, doar pentru că îl păstrasem eu, frumos şi cald, în suflet.

Nu îl cunosc pe străinul de azi noapte. Asta doare ca o despărţire bruscă.