Archive for November, 2013


stop. hammer time.

Manon on November 30, 2013 in Gafe 1 Comment »

Am fost azi noapte într-un club şi am dansat.
Nu mă întrebaţi de cât timp n-am mai ieşit nicăieri.
Bref.
Ieşisem să beau un suc. Dar ăia din club aveau “seară cu muzică din anii 90″, deci m-au nimerit la fix.
Aşa că am fost într-un club, am băut suc şi am dansat. Muzică mişto, oameni mişto, eu,  mişto.

Dar nu de asta scriu acum.
De alta.

Eram, aseară, în şcoală, era ora opt, mă flenduram pe coridor şi trece bărbatul ăsta pe lângă mine (om bun, salut, salut, ce mai faci, la revedere  – nicio prietenie între noi).
- Ce faci, Nona?
- Îl aştept pe un tip să mă ia, mă duc în club, să dansez.
- Un tip? Şi se uită la mine cu subînţelesul ăla de ţi-a pus dumnezeu palma-n cap. Foaarte tare!
- Nah. Nu se va întâmpla nimic.
La care el, cu o faţă plină de reproş, îmi dă replica:
- Bă… Câte compromisuri puteţi să faceţi voi, femeile… (Şi avea în ochi nemărturisitul îţi baţi joc de bietul om)
Eu mâncam o gutuie. Care mi s-a oprit în gât.

Mie mi-a spus asta. Mie.

Deci dacă mă duceam la futut, eu, singuratica aia care nu se fute random, ar fi fost OK.
Dar dacă mă întâlnesc cu unul doar pentru a bea cu el cafeaua prieteniei e compromis? …Adicătelea profit de bietul mascul?

Auziţi?
Eu nu mă mai uit la televizor de multă vreme.
Asta, pentru acuzatorul de mai sus, se traduce în eşti ruptă de realitate.

Bă.
Je m’en fiche pe realitatea ta cea împuţită.

Semnat,
M.C. Hammer, cu melodia aferentă.

Băieţii, ia fiți atenți aici.

Sapisexual – persoana care simte o atracţie puternică faţă de inteligenţa sau personalitatea altora.
Atracţia este, evident, sexuală.
Evident?

Bun.

Să vizualizăm.
O ai pe una în fața ta. Urâtă cu spume. Îi joacă un ochi, nasul e tip cioc de vultur, dinții de pirahna, mărunți, mulți și așezați ca la rechin, sânii, platfus sau şniţele, gambe cu paranteze. Dar are o inteligență brici, recită din Larousse, face glume bune. Urățelele, de regulă, au o inteligență brici. Și cultură, și farmec, chestii, alea alea.
Ea vorbește.
Tu o asculți și o privești.
Și deodată… Hop! ți se ridică interesul în pantaloni de ditamai, pardon, carasul (“măciucă” sună urât).
Te arunci, încins, pe femeie, o trântești, respectuos, în pat -și îi faci felul, metodic. Cu foc.

Băieţii… Dă-o. Dracu. Pe bune?

arhivă

Manon on November 28, 2013 in Oglinda 1 Comment »

Recitiri, la pagină, nu la bucată.

Mi-e dor, futu-i, de mine, aia.

Mă durea tare, dar aveam ceva-ul ăla pe care l-am pierdut şi refuz să-l declar nul.

Link –> Jurnalul lui Manon, decembrie 2011.

o. ho. ho.

Manon on November 25, 2013 in Cicatricea 4 Comments »

S-au umplut magazinele de brăduleți cu globulețe.
Adicătelea buzduganul preventiv, că peste o lună vin sărbătorile. Ni le bagă ei pe gât de-acum.

Iar eu, inimă simțitoare… Când am văzut amenajările astea… O-paa!

…M-a încercat azi o mică spăimuliță că vine, iaaar, Crăciunul.
Ce prostie.

Pe vremuri, bucuria sărbătorilor era ca o coardă elastică, o lungeaaam până când colțurile gurii se duceau la urechi, atâta era zambetul de mare.

În anii care au urmat, bucuria s-a făcut mai mică, dar o purtam în piept, fudulă, ca pe un globuleț luminos.

Pe urmă, nu știu exact când, darcredcăatuncicândamuritmamamea, s-a piticit bucuria asta.
Și am ascuns-o în anul ăla, că era cu țepi și mă incomoda la inimă.

Pe urmă, nu știu exact cum, n-am mai avut-o. Bucuria.
În locul ei s-a încoțopenit, stabilă și diformă, o indiferență tristă, care-mi făcea tai-tai din mână, vin și pleacă sărbătorile, soro, ete, mâine-poimâine începe anul nou, mare brânză că nu te rupi tu în chefuri.

Bă.
Mi-a zis, ieri, o prietenă, că iubitul ei adoră luna decembrie, pentru că e magică. No matter what.

Are dreptate.
Simt eu că are dreptate, și îmi pare rău că n-am gândit așa, ca iubitul prietenei mele, în toți anii ăștia care au trecut.

Mi-a fost frică să mă bucur.
Că aș fi plâns.
De dorul mamei.
De dorul Pupei.
De dorul LUI (oricare i-ar fi fost numele, atunci).

De fapt, nu.
Nu mi-a fost frică să mă bucur.
Mi-a fost frică să nu plâng.
Îmi e frică, al dracului, de plâns.
Și acum, uite, mi s-a proptit în gât. Parcă stă la pândă.

Pentru defecții singuratici, care simt așa ca mine, ratații sentimentaloizi, scriu azi.
Facem tot posibilul să evităm o bucurie lacrimogenă – de parc-ar fi catastrofă, se-ntâlnește titanicul cu aisbergul gen, și uităm că în fața ochilor noștri orbi se află câte-un om drag care are-n piept o bucurie pe care vrea să o întindă luuung, ca pe o coardă elastică, în jurul nostru.

Săniuța fuuge,
Nimeni n-o ajuunge,
Are dor de duucă,
Parc-ar fi nălucă…

*

Mai e până când vine Crăciunul.
Aș vrea să-l întâmpin cu un globuleț luminos, prins de suflet.
Sper să plâng tot, până atunci. Și morții, și viii.
Și tot până atunci sper să nu mă mai doară nimeni.

suntem confuji

Manon on November 23, 2013 in Sub lupă No Comments »

Ce ceaţă deasă e-n sistemele noastre, măă…

Ne despărţim unii de alţii, setaţi pe funcţia “neah!“, ni se întâmplă binele şi-l ignorăm – de parcă binele ăla e umbra care ne urmăreşte supusă toată viaţa sau e câinele ce-ţi vine la picior ca să ai şi tu ce ignora, băă, suntem cretini?

Vitrina de la farmacie are anunţul “oferim reducere la reţetele compensate şi gratuite”, ce puşca mea de reduceri să faceţi, zănatecilor, la gratuit, se-apropie timpul în care o să ne vindeţi, gratis, aer?

E Bucureştiul plin de ciment, omoară ăia tot ce-i verde şi pun plăci verticale de beton pe trotuare, cine, politicieni infecţi, ia comisioane pentru a închide ochii la crima asta?

Vinerea neagră aduce reduceri şi dăm buluc, ca idioţii, să cumpărăm toooot, ete ionele, un uscător de păr care are “Putere 2400W, Sistem ionic si ceramic, Functia Respect, 3 temperaturi,2 setari de viteza, concentrator, difuzor, jet de aer rece, sistem de agatare”. …Funcţia Respect? Bă, voi faceţi mişto de noi?

“Dulceaţa pe care o face maică-mea e minunată- zici, dar când vine vorba de femeia ta ţi se culcă vocabularul, şi îngaimi, admirând-o, un “eşti de belea“, dulceaţa e minunată, femeia e marfă – unde morţii mă-tii ai crescut pe maidan, în partea cu şanţul?

Îmi spune o prietenă, aseară, că-şi cumpără maşină puternică, “să aibă şi ea derapaj“, eu mă uit la ea şi-i răspund “demaraj, analfabeto“, şi am fi râs, în alte condiţii, că ea e deşteaptă, iar eu spirituală, însă suntem triste, futu-i mama ei de viaţă, cu ceaţa ei, cu tot…

Ni-s sufletele cuprinse de ceaţă, dar n-aprindem lumina, că, neah, nu acum, poate mâine, să mai aprindă şi ăia care ne-au pus cu botul pe labe.
N-aprindem lumina, suntem confuji că ne dăm unii altora betoane minunate, reduceri la gratuităţi şi funcţia respect prin uscătoare.

Maică Precistă.
Stai tu, așa, în mediul tău de nebuni, liniștit că-i cunoști pe toți, cu bune, cu rele, mna, oameni cu care împarți zâmbete, bucurii, morți, lumânări, să mor eu dacă te mai bag în seamă și împăcările de după scăndălușuri…
…Și vine câte cineva de dinafara balamucului artistic iar tu simți, așa, sorescian, cum ți se face părul măciucă și parcă ți se înmoaie și gura.

Cică balamucul a fost creat pentru ca cei dinafară să aibă senzația că sunt sănătoși la cap.
Ce-mi vine să râd.

Azi am cunoscut o persoană – zice-i-aș așa.
Eu, culantă, să fiu gazdă.
N-am întâlnit în vieața mea, vorba copilului minune, o așa mână flască cu ochi de pește, sau era invers expresia, who cares.
Și atitudine de aia, rigor mortis.
Și lătrare, în loc de limbă românească.
Și privire de aia, de sus. În jos. Cu iz de strivi-v-aș ca pe gândaci.
Bă.
Dacă vă spun că mi-a fost frică să mă-ntorc cu spatele!?

M-aș cam fi topit de prin zonă, ca să nu-i leșin în față, strategic, când le-a vorbit urât copiilor.
Că până la copii suport.
Te iei de ei, mă-njuri de mamă.
Și mama e moartă.

Așa că…
De topit, nu pot, că eu sunt combustibil, nu surcea.

N-am avut încotro.
Am scăpat un “coropișniță” în gând. Și-un “matracuco!”, tot în gând.
Copiii au simțit.
S-au înviorat.
Le-am spus că-i iubesc și că sunt frumoși.
Le-am făcut cu ochiul.

Peste un sfert de oră am intrat în sală.
- Am auzit că aveți nevoie de mai multe scaune, haideți cu mine, să vă dau.
Copiii s-au ridicat să vină.
De sus a bubuit hitleriana voce:
- Nu pleacă nimeni nicăieri până nu spun eu!!!

Spontan, firesc, normal, și absolut simultan, în secunda în care eu voiam să ies pe ușă, copiii m-au urmat.

- Vă mulțumim, doamnă, zice unul, șoptindu-mi aproape de umăr.

Și m-am uitat în sus pe scară, la persoană – zice-i-aș Ramses, că-nlemnise.
Și parcă-parcă mă privea de jos. În sus.

- Cine-i demonul blond?
- Profa noastră.
- Condoleanțe.

Acum e liniște pe-aici, prin balamucul cel artistic.
Da-le-ar Dumnezeu câte o Nonă și prin alte facultăți, că s-a umplut lumea cu urâți de răi care sperie copiii!

Eu nu pot trăi fără cărţi.
Cărţile alea, de citit, nu de dat în bobi la drum de seară.

S-au aşezat decenii în mine, cu bune, cu toate relele, iar oxigenul mi-l iau din cărţi.
Din cărţile alea cărora le întorc, avidă, filele care miros a tipar sau a vechi, nu din cărţile reci privite prin ecran de monitor.

De două săptămâni îmi tot dau brânci să merg la bibliotecă, vreau să recitesc o carte, iar acasă nu o am.
“Idiotul” lui Dostoievski.
Cât e ziua de lungă mă risipesc printre lucurile pe care trebuie să le fac pentru alţii (cu drag, dealtfel), iar seara, când vin acasă, mă înconjoară singurătatea ca un reproş, iar ai uitat să iei cartea; tu, de tine, nu ai grijă?

Azi am fost la bibliotecă.
Am luat volumul, comoară preţioasă, şi am zâmbit timid când bătrâna bibliotecară mi-a şoptit complice, şi când erai studentă citeai mult...

Cartea asta miroase a vechi, a dor şi a copilărie.

Am aşezat-o pe birou, ameninţându-mă în gând - dacă o uiţi  aici te guşoi – şi mi-am deschis computerul.

Aveam mesaj privat, pe Facebook:
Dragă Nona,
Am aflat că biblioteca liceului sportiv din Clinceni duce lipsă acută de cărți pentru elevii săi. Și elevii au demarat o campanie prin care vor să strângă fonduri și / sau materiale cu care să populeze această bibliotecă. Am scris un articol despre caz (cu o povestioară de context).
Știu că ești un om cu suflet mare, așa că eu (dar mai ales copiii ăia atât de minunați) ți-aș rămâne recunoscător dacă ai prelua mesajul și l-ai distribui cum și unde știi tu mai bine.
Vreau doar ca acei copii să-și vadă visul împlinit.

E.
Şi acum să-mi spuneţi că e întâmplare.
Să ai o stare de evadare în lectură, să ai o carte în mână care te frige să o citeşti – ca alternativă la realitatea asta împuţită, să primeşti un mesaj, el să fie despre oameni care vor să citească, el să fie despre cărţi.

Pun link-ul mai jos.
Poate vreţi să-l distribuiţi.
Sau să ajutaţi şi voi cum puteţi.

Dacă sunteţi ca mine.

Copiii aceia au nevoie de cărţi.
…Cărţile acelea, de citit, nu de dat în bobi la drum de seară.

Cititorul de cărţi
(Lucian, eu îţi mulţumesc.)

pretext

Manon on November 11, 2013 in Oglinda 1 Comment »

Uneori simți nevoia să plângi, să te descarci, dar n-ai pretext. Am găsit unul.

Căsuța de cuburi

recitiri

Manon on November 11, 2013 in Oglinda No Comments »

link-> poveste


E sâmbătă, și avem spectacol, de la șase (hai!).

Am programat întâlnire pentru repetiție generală, cu tehnic cu tot, de la ora unu.
Ieri, un om din echipa mea, cel care face de toate (dar, mai ales, în acest spectacol e cel care ține pe copii spotul de lumină) m-a anunțat că azi nu poate veni decât de la trei.

Colegului meu i-a murit, acum ceva timp, mama.
Și azi îi face pomană.
Ah, doamne, să-ți moară un părinte…E devastator…
Empatică, și cu sufletul ghem, i-am spus:
- Dragule, stai liniștit, o să stau eu în locul tău la spot, rezolvă-ți treburile, nu-ți face griji.

Scena, ieri, era vraiște. Mai avem un spectacol în lucru, iar veverițele astea de studenți au cărat tot felul de chestii acolo, să aibă o încropeală de decor. Deci trebuie eliberată și aranjată. Plus că. Trebuie să pun locurile rezervate, azi vine o clasă întreagă de liceu.
Vă dați seama cum am dormit eu, azi noapte.

Bref.

Azi, la ora 11:00, eram la școală.

Cer cheile de la sală.

Intru în sală.

…ȘI RĂMÂN TABLOU.

Scena – aranjată pentru spectacolul de azi.
Gradenele – cu panourile de spectacol, aranjate.
Locurile pentru clasa de liceu – selectate cu bandă roșie.

Impecabil, totul.
Iar eu, atât de copleșită, încât m-am sprijinit, privind sala, de un perete.

Pun mâna pe telefon și îl sun pe colegul care ieri mi-a cerut voie să vină mai târziu.
Îmi răspunde soția sa (tot colegă de-a noastră).
- Da.
- Te rog să-i transmiți soțului tău că îl iubesc. Sunt copleșită.
- S-a trezit de la șapte, Nona. Ți-a făcut o surpriză?
- Sunt copleșită, copleșită. Spune-i că îi mulțumesc…
- Vezi că îți trimit ceva de mâncare, prin el, să zici bogdaproste.
- A, îmi aduceți și de mâncare? …Vă iubesc, dragii mei dragi…
- Și noi pe tine.

Aveam lacrimi în ochi.
Și nod în gât, de emoție și de bucurie.
Încă am sufletul răvășit.
Să-mi fi văzut fața, când am aprins luminile în sală…

Uite.
Lucruri simple.
Oameni de onoare.
Voiam să povestesc cuiva asta.
Să temperez lacrimile din ochi și nodul care îmi sugrumă beregata.
Și cui să povestesc, eu, singuratica, decât jurnalului și vouă?