Jurnalul lui Manon.

Circulă, cu succes, pe Facebook, o poză. E dată share de share până-n fund la taxatoare.
La comentarii, glume tari sau moi, miștouri, analfabeți sadea sau peneluri demne de o cauză mai bună.
O poză.
Prilej de râs, că nu ratăm nimic.
Prilej de etalare a superiorității noastre.

Ia uite (click pentru mărire):

Așa.

Mie nu-mi vine să fac mișto.
Pentru că eu, în poza asta, văd altceva.

Văd o cameră de țară.

Văd o poveste.

Văd o copilă cu ochi timizi, care stă pe corlată, cu un pix în mână.
Își face lecțiile.
Nu îmi arată bucile sau sfârcul pentru pagina cinci.
N-am de ce să râd.

Văd mult verde, că așa au vrut oamenii ăia să-și primenească odaia, colorat.
E casa lor, n-am de ce să râd.

Văd oalele curate, pe fund. Doar tuciul poartă urma tăciunilor de vatră.

Văd lemne rânduite.

Văd ștergarele de pe pereți, palide urme ale decorării rustice de altă dată, când țăranii erau doar țărani simpli.

Văd mâinile muncite, deformate de artroză, ale bunicii.

E cald, acolo, și hainele miros a sobă.

Știu cum miroase o cameră în care duduie focul din sobă.

Îl văd, în camera aia, pe Nică-a’ lu’ Ștefan a’ Petrei.

Îl văd pe Creangă.

Și mi-e dor de Amintiri…

E alb, afară. Alb, de nea.

Căci macularea este doar în noi.

*

Recitiri> Alean

Fiți atenți aici. Aveți FIR?

link > Teurgie

Scriam, în decembrie 2010:

De ceva timp observ că eu, dar și mulți oameni din jurul meu, creștem în noi tensiuni care seamănă cu bășicile pline de lichid.

Sfatul medicului: dacă aceste bășici nu sunt prea dureroase, nu trebuie să le înțepăm, ci să le păstrăm intacte, deoarece plasma acumulată are rolul de a ne proteja țesuturile, nu de a stropi în jur.
Avem nevoie de răbdare.

…Iar răbdarea se dobândește privind la cicatricile vechilor bășici.

**
Mie nu-mi iese asta cu răbdarea… Io le sparg…

7 februarie 2012
Well.
Nu le mai sparg.
Doare progresiv și cumulativ.

Știi ceva?
Dacă tot veniși pe aici, na, pup ochișorii.

Ce fac?

Nimic.

Mint.

Ascult muzică.

Ce muzică?

(Poate râde careva, că îl gușulez)

Ete:

ASTA (dă sonoru tare și mișcă-te un pic.)

(jură-te că n-ai zâmbit cu ochi de soare!)

(blush)

Ete. Filmuleț scurt – de uikend.
6 minuțele adorabile.
În două părți, ca să avem calitate bună.

Pup.

Day and Night – I

Day and Night – II

Pixar punct.

Mama mea avea o vorbă: Deh, şarpele încălzit la sân…

Pricepeam metafora. Dar tot mă revoltam. Tot metaforic. Mamă, care om, din lumea asta, ar încălzi un şarpe la sân? Şarpele are sânge rece. Îl încălzeşti, te muşcă.
(Notes to self: să stau dracu departe de şerpi, sunt uşor de recunoscut, mna, altă specie.)

Acum am îmbătrânit. Nu mă mai revoltă aproape nimic.
Vreau doar să înţeleg neînţelesurile.

Care om din lumea asta ar încălzi un şarpe la sân?
Unul care nu are frică.
Şi când nu avem noi, oamenii, frică?
Atunci când suntem orbi.
…Să mai întreb şi în care anume momente din viaţă suntem, noi, orbi?

Adânc în noapte, strada-i plină de zi.
Felinarul anemic pâlpâie o scânteie care se multiplică în fulgii de nea aşternuţi covoraş.

E noapte, e lumină, şi e zgomot.

Viscolul fugăreşte duşmănos zăpada, nu ca să o prindă, ci ca să-i dea şut, ca la fotbal.
Suflă peste stradă, pe urmă urcă, vijelios, şi se izbeşte-n blocuri.
Parcă e un beţiv fără direcţie care se propteşte cu dinţii într-un stâlp de felinar, se miră, face un pas înapoi, înaintează tot cu freza-n stâlp, şi tot aşa de vreo cinci ori, până când se opreşte, boscorodind, bă, ăştia m-au închis aici!

Dar viscolul nu-i beţivul fără direcţie, el e doar sălbatic, căci de acolo, de unde vine, a învăţat să zburde liber prin tundră şi să dea, când se plictiseşte, câte una peste ceafă vreunui arbust complexat, degerat şi plin de ghimpi moi.

Strada Nicoară nu e tundră, ci un labirint de blocuri, în care viscolul nu are loc, aşa că se înfăşoară fuior în sus, pe cabluri, şi aruncă pe ferestre, ca zugravul, câte o mistrie de zăpadă.

Aud un zgomot în bucătărie. Am lăsat geamul uşor deschis, iar musafirul nepoftit a dat buzna, s-a speriat, şi-acum se zbate ca să iasă.

Trece razant peste tacâmuri, fâlfâie un prosopel din cui şi se strecoară-n cameră.

Miroase a ger.

A dracu uşă de metal, de la intrare.
Cică e etanşă.
Pârâie pe la încheieturi de parcă ar fi asaltată de doi hoţi panicaţi; unul vrea să intre, altul vrea să fugă.

Tocmai când zâmbesc şi vreau să spun măi viscole, aici rămâi, simt miros de vanilie.
S-a strecurat, curiosul, în baie, îmi probează halatul şi zguduie borcănaşele de pe raft.

Ah. Va găsi ieşirea.
Ia.
1…
2…
Şi n-apuc să zic 3, că aud paleta ventilatorului fixat în gura de aerisire, zvrrrrllll…

A scăpat, puiul de viscol, şi aleargă-n sus, cu bucurie, se avântă-n cer şi pe urmă se întoarce, iar, prin geamul de la bucătărie, să mai zdrăngăne prin casă ce-o mai fi în calea lui.

Mă uit la ceas.
E 3 jumate.
Giz!

Gata cu joaca.

Închid geamul şi mă cuibăresc sub pilotă.
E timpul să mă culc.
… Dacă-mi dă voie să adorm frigul din suflet.

Cu patru ore în urmă scrisesem în jurnal: “ah.cu trei puncte“.
Și am pus linkul pe facebook.

Acum două minute primesc un mesaj privat, tot pe facebook, de la primul meu iubit.

- dormi?
- pup. vb maine. ma doare rau capul.
- ok, nu stiu ce s-a intimplat dar linisteste-te.
- merci. conteaza. pup fruntea.
- si noi.

“Noi”- adică el și cu prietena lui.
Mă pupă, amândoi.
S-au gândit la mine, să nu mai fiu supărată.

Mi s-a încălzit inima și m-am simțit mai bine, brusc.

Vedeți?

De aia merg eu înainte.

Rămân în viața mea oamenii care își poartă propria lumină, nu cameleonii.

Mulțumesc, Alin.
Mulțumesc, Alina.

Vă pup, cu drag.