Archive for the ‘Oglinda’ Category


Duminică, 26 mai 2019, s-a scris istorie.
Și sunt
atât
de
mândră
că fac parte din ea.

În cazul în care intră cineva pe aici, să vadă ce mai fac, uite ce fac eu: merg, duminică, la vot.
Pentru că trebuie.
Pentru că nu mai ajută ieșitul în stradă.
Pentru că am această senzație stranie că ăsta e ultimul vot liber, căci dacă iese iar psd s-a terminat cu noi.
Pentru că pe mine nu mă reprezintă analfabeții, incompetenții și toată suita de infractori adiacentă.

Mergi la vot, prietene. Ia-i și pe ai tăi cu tine.

This is it – votul.
This
is
Enough
or
The
End.

Peste ceva timp va fi ziua mea de naștere (aici ea înghite pe sec un nod de spaimă).
Deci voi împlini, oficial, vârsta de (privire furișată stânga-dreapta) 86 de ani, pe care o amân de doi ani încoace.
Dacă m-am ramolit, m-am ramolit la capitolul manifestare. În sensul că, ascunzând compulsiv prin cotloane toată puritatea aia sufletească pe care n-a reușit nimeni să o murdarească -iuhu și bravo mie pentru asta- am ajuns să mă comport ca și cum aș fi împachetată în celofan. Adică rip femeia zglobie: s-a dus muzica, therefore nu fac niciun zgomot ca să nu sune scârțâitor.
Cum dracu ar mai putea fi zglobiu și vioi un om ca mine, în timpurile astea îmbolnăvite…!?
Aia zic, e de la vârstă. Dau vina pe vârstă; nu mai îndrăznesc să spun nimănui că infecția asta virală, propagată prin incompetență, analfabetism funcțional și impostură, de sus în jos, metodic, treaptă cu treaptă, seacă resursele, otrăvește sistemul imunitar și-i îmbătrânește intensiv pe ăia care, se știe, erau setați pe romantism și post-adolescență perpetuă.
Shit.

M-am îmbarcat, zilele trecute, în mult-boscoroditul Otokar, că avea, de la un punct, linie comună cu infectele-la-propriu autobuze Mercedes în care-mi petrec două ore pe zi.

Șocată de-a dreptul de noul strălucitor curat al interiorului, (dacă mergi de ani de zile cu jeguri uiți cum arată un mâner de prindere nepatinat) am glisat cuminte într-un colț, ca o mamaie care intră smerită-n biserică și încremenește smirna în fața popii.
În timp ce remarcam în gând că ȘI cei din jurul meu sunt suspect de negălăgioși, cu atitudine de creștini în timp de slujbă – posibil ca o consecință a respectului impus de interiorul otokarului – am simțit, brusc, că mă sufoc.
Nu era pic de oxigen în autobuzul ăla.
Geamurile, închise. Nu bâzâia nicio ventilație, aer condiționat, ceva.

O scanare scurtă în jur și am înțeles că nimeni n-o să aibă curajul să întindă mâna pentru a deschide un geam.
Eu, nici atât. Am curaj să deschid geamurile numai pe ruta mea; aici sunt kinda intrusă.

Am rezistat două stații, respirând cu libertatea unui pește eșuat pe mal, și am coborât elegant, să nu se vadă că sunt pe moarte.

Am mers cu capu-n jos până acasă, copleșită, nu de palele de vant, ci de stadiul în care, voit, ne-au adus infecțiile care conduc tot ce-i de condus în țara asta.

Cu inima zbătătoare, deci încă o am, și c-un soi de sfielnicieală, care mi se trage, probabil, de la dracu știe ce că n-am idee, pășesc t i p t i l în jurnal, ca-ntr-o cabană-proprietate-personală pe care-am abandonat-o și la care mă întorc cu emoția fiului risipitor.
N-o să taie nimeni vițelul, în semn de “ți-a venit mintea la cap să te-ntorci în locul safe”.
Perfect.
Și, doamne, câte povești am de spus.
…În cazul în care decid să rămân aici și nu dau bir, iar, cu fugiții. Zic și eu așa, ca să mă încurajez.

Recitiri

on August 28, 2018 in Oglinda No Comments »

Îl văd, uneori, când trec prin fața magazinului H&M de la Unirii. E în vitrină, aranjează manechinele, iar pe ecuson scrie Marius.
Are vârsta la care mi-ar putea fi, nu copil, ci un frate mai mic.

I se citește în ochi lumina sufletului.
Așa că, într-o zi, i-am zâmbit, recunoscătoare. Si el, mie.

De atunci, când îl văd, îi transmit prin vitrină, mut, “te pup, dragule”, iar el zâmbește cu soare în ochi.
Azi l-am văzut din nou. Era acolo, în vitrină. Mi-a făcut semn să mă apropii. Și-a scos telefonul și a început să scrie.
A lipit ecranul de geamul aburit de ploaie iar eu am citit: “Îmi faci ziua mai frumoasă când treci pe aici”.
Mi-am ținut lacrimile în gât și i-am răspuns mut, prin geam: “Știu. Și tu mie. Să ai o zi minunată, dragul meu!”

Acest mesaj patetic a fost scris pentru a alunga ploaia din mine.

Zâmbiți-vă unii altora.
Mai ales atunci când vă doare.

Resturi de tăceri

Simt, uneori, când mă încui în mine, o pâclă de vinovăție.
Că nu mi-am lăsat ochii de strajă, ca să zâmbească.
Și mă cațăr să ies la lumină.
Și obosesc de inutil.
Rămân deci pe loc, exilată și claustrofobă, cu zăvorul tras.

Uneori, un om te doare atât de mult încât taci.
Taci…
Taci!
Iar zbuciumul propriei tăceri te culpabilizează.

(Eu, de vorbă cu mine)

Sunt la faza la care vorbesc precum scriam odată: sparkly.

Pe vremuri, când simțeam că am creierul amorțit (că nu pot scrie, aci, autoinsultându-mă, “îndobitocit”), citeam. Mult, cu sete, cu poftă.  După cam două săptămâni, îmi învia verbul, dădeam jos acoladele, făceam jonglerii cu punctele de suspensie, nivelam pauzele prăfoase (o exista cuvântul ăsta?) și dădeam bice semnelor de exclamare ca să scriu, repede, ce am de spus, printre litere, în jurnal.

E. Citesc, de șase luni, cu foamea dintotdeauna, pe care am întins-o, ca untul pe pâine, pe o disperare de sorginte necunoscută. Și tot de atunci mă aștept, la pândă, cu barometrul îngrijorării bătând spre avarie, luptând corp la corp cu gândul pervers: “Distruso, ai îmbătrânit, ești gata. Nu te mai învie nici cititul”.

Dar iată că, de câteva zile, hohotul de râs al unei frățioare care mă știe de pe vremea în care mă citea, m-a pus pe gânduri.

Vorbesc precum scriam odată.

Acum aștept faza “next”.

Vezi titlul.