Pagina fără nume

M-am gândit să creez această pagină pentru că aşa vrea muşchiul meu patetic.
Vorbesc, cu zeci de oameni, care îmi citesc jurnalul şi care scriu mai bine decât mine. …Şi care au la dispoziţie, aici, doar un mic şi meschin spaţiu, în secţiunea comentarii, pentru a-şi spune părerea.
Lor le este dedicată această pagină tematică. Nu pentru a mă înjura, nu pentru a mă arunca la cer.
În această pagină vor fi publicate articolele acelora care au animale de companie. (…Uneori şi oamenii se încadrează în această categorie).
Trimite-mi mail la ovidiam@yahoo.com cu un articol pe care l-ai scris cu inima, despre animalul tău de companie. Dă-mi şi poză. Şi vei apărea aici, ca şi mine, cu sufletul pe tavă, în pagina pe care o dedic sufleţeilor.
Nu ai cum să greşesti, indiferent de ceea ce scrii, dacă iubeşti.
UPDATE: Împingem limitele, la cererea scriitorilor.
Trimite un material despre orice subiect vrei, dacă te-a marcat pe tine şi crezi că ne va îndoi şi pe noi.
Şi P.S. Traficul îmi arată cititori români de peste graniţe.
Cititor român de peste graniţe, te aştept să scrii aici, îţi scanez sufletul pe furiş şi simt că vrei să povesteşti ceva…

**
de la Simona Dimotis

Buna Manon!
Ma bucur ca te -am regasit!
Am sa-ti scriu despre catelul din copilaria mea. Aveam vreo 10 ani, cind tata m-a luat cu el la Bucuresti, sa-si vada verisorii.
Unul dintre ei mi-a dat cadou 100 de lei, erau ceva bani pe timpurile acelea,pe care i-am cheltuit a doua zi in piata Bucur. Mi-am cumparat un catelus. Am si plecat in acea zi inapoi la Tirgu-jiu,unde mama nu s-a bucurat asa de mult de investitia mea.

A trecut timpul si Miki a devenit membru al familiei, foarte iubit de mine, tata, mama si sora mea.
Prietena mamei mele, tanti Oara il iubea si ea la nebunie. Tin minte ca ne suna la telefon si il cerea sa vorbeasca cu el. Nu am cuvinte sa descriu cum facea catelul cind auzea vocea ei, aproape ca minca receptorul. La fel facea si cind o vedea, statea la balcon, noi locuiam la etajul 4, iar tanti Oara venea des pe la noi si primul lucru cind ajungea linga bloc se uita sa vada daca este catelul si il striga. Innebunea catelul,trebuia sa-i dam drumul la usa, sa mearga inaintea ei. Se pupau pina se albeau.

Avea si tanti Oara un catel, imi pare rau ca am un lapsus, nu-mi aduc aminte numele, insa il am in imagine, era alb cu pete maronii.

Intr-o zi,catelul meu a plecat pe afara si nu a mai aparut. Au facut mama si tanti Oara kilometri intregi sa-l caute, dar nu l-au mai gasit…

Au trecut anii, a plecat si mama pentru totdeauna, apoi a plecat si tanti Oara….Am plecat si noi departe de casa, insa o sa le avem mereu in suflet pe mamele noastre si mereu o sa ne fie dor de ele.

Te pup dulce,
Simona Dimotis.

Și eu te pup, Simona, și mă bucur că mi-ai scris. Molda se numea cățelușa lui “tanti Oara”. Da. Molda se numea cățelușa mamei mele.
Ai grijă de tine, te îmbrățișez cu dragul care cuprinde și dorul de cei pe care i-am pierdut.
Ne-au rămas amintirile.
…Tot e ceva.

Te pup,
Manon.

**

GEO. Jurnal de călătorie, în Jurnalul lui Manon

**

Povestea noastră: NOAPTEA ICOANEI
(Scrisă de cititorii Jurnalului lui Manon. Puteţi vedea cum a fost creată dând click pe titlu.)

NOAPTEA ICOANEI

Era un miros în aer, de tei, atât de puternic, încât mi se pusese de-a curmezișul în beregată.
Și luna asta plină, acoperea, cu lumina ei, țârâitul de greieri.
Gardul era înalt, cu uluci de lemn pline de țepușe, chitra dracului, nu putea măcar să îi dea o bidinea?
L-am încălecat voinicește, am auzit pârâiala pantalonilor, care m-a secat la suflet, și am sărit dincolo, scrâșnind înjurătura între măsele.
În fața mea, drumul, neted ca-n palmă.
E ora 1 noaptea și inima îmi sparge pieptul.

Am timp berechet. Dar încotro s-o apuc?

Am rasuflat cu naduf si, ridicand din iarba geanta aruncata peste gard mai devreme, mi-am aruncat-o in spate.
Dupa mine, se intinde lenesa si apoi se prelinge pe asfalt, umbra mea.“Zat!” (la adresa umbrei) …Cand in fata mea, ce sa vezi… o omida mititica, verde-fluorescent, cu ochi cercetatori si cu perisorii orientati spre mine, semn de mare interes, ma scaneaza dispretuitor…
“A dracu’ scârboșenie…seamănă cu baba…”
Mi-am scuturat umerii a scarba si, intinzand piciorul la maxim peste ea, am trecut mai departe, scuipandu-mi in san de trei ori.

Incepe sa-mi miroase a complot…Mă trec fiori pe șiră… O fi dat ortu’ popii?

Mai fac doi pasi, privind cu spaima peste umar la omiduta care incepu sa tricoteze tacticos petrecandu-mă cu privirea, si din stanga, tzusti, un raton creţ, cu cizme rosii, care imi face cu ochiul si susura seducator: incotro, papuşa?
…E clar, încep să am vedenii…

Fugi umbra si se-ascunse dupa uluca, iar io inmarmurii. …După care mă pufni rasul, umbra fuge de mine, eu fug de ăia… A dracu’ babă… Sper că o legai bine, nu scapă până dimineață, să dea alarma…
Dintr-un tei ma privea foarte mustrator o parere de rau aparuta asa,de nicaieri…(Se impune, totusi, ceva viteza in sosoni…) Ia sa imi caut in geanta lanterna, sa vedem daca va mai aratati si in lumina…

Geanta mă taie la umăr, să vezi distracție dacă icoana e falsă…că dacă scap de ăștia, or să mă belească ăilalți
Sa procedam deci ca americanu: planu A si planu B; hai si C ca am si io un suflet care ma asteapta acasa.
Planul A: merg pitit, cu ia-mă, nene, ascund icoana până se liniștesc lucrurile și nu mă întâlnesc cu ăia
…Daca pana dimineata nu trece nici o masina, mai bine as ramane undeva, ascuns, macar pana spre seara?

- Buna seara!
Cred că felul în care am tresărit l-a speriat și pe bietul om, care a apărut de nicăieri…
L-am scrutat cu privirea din cap pana in picioare. Am lasat aerul din piept…sa iasa fortat incet…Nu era politist si asta ma facu sa imi dezvelesc dintii intr-un zambet larg…Si-am balguit ceva, da neinteligibil si omul m-a crezut lovit de dambla, asa ca a inceput sa imi vorbeasca precum copiilor tampiti.
Si-a dat caciula pe-o parte si scarpinandu-se dupa ureche, mi-a spus nedumerit:
- N-am vrut sa va sperii, domnule!

Parca stia ce tin ascuns in geantă.Felul in care isi dadu caciula intr-o parte ma facu sa inteleg ca ma urmareste de ceva timp. Genunchiul drept nu isi mai gasi linistea si incepu sa imi dezlipeasca calcaiul de pe pamant cu miscari repezi,enervant de repezi.

Tampitul dracului ! m-am ocarit in gand si am tacut.Speram sa continue,sa mai spuna ceva,sa pot fi sigur ce dorea, ce cauta langa mine.
Ma intreaba pe un ton suspect daca stiu vreo biserica deschisa prin zona unde ar putea sa se roage.
Al dracu’ broscan, m-a bunghit, imi spun in sine, ca de cind am pornit la drum,tot cu pretioasa-mi persoana conversez; si de-atit scuipat in sin,mi s-a udat camiesa
Deodata gura omului din fata mea se deschise intr-un rictus ciudat, si ochii i se marira. Arata ca o broasca pe cale sa inghita un soarece.

Chiar si fara caldura din spate, am stiut ca venea sotia mea, fiindca asta era efectul pe care-l avea de obicei asupra barbatilor. M-am intors si si i-am vazut buclele lungi fine rosu-deschis-aprins – si culoarea si ondularea erau de la natura – venind pe carare. Spun buclele fiindca parul sotiei mele, mai mult decat orice alta parte a corpului, parea sa aiba o personalitate aparte. Fara a se sinchisi catusi de putin de statuia cenusie care-i statea dinainte, ma intreba cu glas tare: Ai luat-o?
- Uite,domnul nu e de prin partea locului.
.. Raspunsei io repede,sa o fac sa taca…
In sinea mea: Femeia asta imi mananca zilele, ce să-i spun acum ?

O prind violent de braț, o trag într-o parte și îi susur veninos: Tampito, cred că am omorât-o pe babă, i-am pus baticul pe gură și i-am astupat și nasul, o să dea cineva alarma, și tu mă întrebi de față cu ăsta dacă am luat-o? Am luat-o, că tu mă bagi numai în belele, fiți-ar cămătarii ai dracului, taci mâlc și adu mașina, că ești cu mașina, nu?
Mă priveste cu ochii buclucati de ziceai ca sunt fantoma de la Opera aparuta mai devreme, in varf de an…iar eu incep sa imi pierd rabdarea si ii spun din nou: MASINA! Esti cu masina?
Ea baiguie ca-n transă: Omul…Omul ala…cu care erai…parcă s-a topit… Si nu, nu sunt cu masina, am avut pana, am venit cu caruta cu un cetatean ce m-a speriat de moarte, semana cu ala de mai devreme…

Mă intorc…Intr-adevar, disparuse fara să-mi dau seama.
-Atunci, la ce-ai mai venit, fără mașină? Unde dracu-i căruțasu, Doamne, iartă-mă?

…Si-n ceata ce incepea incet-incet sa se insinueze in gura si urechi , intocmai ca un fum inodor, apuc sa disting silueta broscanului evaporandu-se-n noapte pe dupa ulucile primelor case…

GEANTA! Spunem, într-un glas, și eu, și nevastă-mea.
- Și nici n-am apucat s-o văd!
- Lasă regretele și ia-o la fugă după hoț prin stânga, eu, o iau inainte, ne întâlnim la biserică!

Ea rămâne stană de piatră: Care biserică, ăștia au aici vreo trei?

Al dracu de atentie! Cum am putut sa o pierd din priviri,am avut eu mereu dreptate, piaza rea sotia asta…Lasa ca i-o spun eu cand ajung la biserica.
Fugi, mă îmbărbătez eu, lasă amănuntele,că dacă mai zabovești, nu ne mai întâlnim decât pe lumea cealaltă, impreună cu baba. Ne taie prietenii tăi, cămătarii sau facem pușcărie toată viața, alege!
Nevasta se uită, și ea, la mine, în felul acela, așa că îi fac semn, scurt, să rămână pe loc și dau să fug, dar mă împiedic de ceva și cad lat în praful drumului…
Ea, mai sprintena la trup, a luat startul și p-aici ți-e drumul.

Dau să mă ridic și să vezi minune dumnezeiască….
Geantaaa?? Poftim? Pai? Cuuuum? Pai atunci de ce-a fugit broscanu’?

Scot telefonul și-mi sun consoarta, raspunde, intr-un final…Ce-i caraitul asta??? Nevasta, raspunde-mi! Flori, ce naiba faci? Floriiii??? La loc comanda, lasă maratonul și vino inapoi. Nuuu, ai luat corect startul, dar am gasit geanta, vino s-o vezi cât o mai am in mână. Lasa-l p-ăla sa fugă, ce treaba avem cu el?
Închid, ușurat. Dau sa verfic geanta, da de unde, era goala…
…Și în șanț, alta, identică. Cu icoana în ea.

Mă, eu m-am scrântit de tot, îmi zâmbesc omizile, văd ratoni cu cizme roșii, umbra fuge de mine și am două genți la fel?

M-așez, tâmp, pe marginea șanțului, cu capul in maini, când văd în ceață că apare, tarsiindu-si picioarele … baba. Care îmi spune: Nevasta-ta e acasa la mine, bea ceai cu nepotu-meu, el v-a luat icoana din geanta cealaltă. Vii si matale?

În spatele ei, o haită de lupi, cu ochii roșii.
Mă ridic încet, ocolesc gențile, din care mă privesc, prin fermoarele deschise, lucrurile identice, dau să răspund, dar gura e mută, și o iau la fugă, cu picioare de plumb și genunchii moi…
Lupii, după mine… Știu că nu pot scăpa, aș lua o piatră de pe drum, dar nu mai e drum, ci o baltă, doamne, cred că m-am smintit, alerg prin apa verzuie până când văd o casă cu pridvor. Ajung la ușă, vreau să bat cu pumnii… și mă trezesc, buimac.

Incă ai febră, dragule, stai în pat, îmi spune soția. Toată noaptea te-ai rugat la o icoană… Aiurai.

Ma ridic in capul oaselor,dau sa o cuprind de mijloc pe minunata mea sotie insa o voce aspra aproape imi sparge timpanele : Sa ii mai dati astuia un calmant,e a doua oara cand ma pupa pe burta!

Priveam zambind catre sotia mea ce se indeparta…De ce se rastise la mine,de ce strigase sa mi se mai dea un calmant ?
…Dar mai ales de ce avea barba, ochelari de vedere si de ce purta halat alb ?

THE END

***

Rugăciune la comun.

(Scrisă de cititorii Jurnalului lui Manon. Pagina poate fi găsită dând click pe titlu.)

.
DOAMNE,

Ia-mi inima în palme și suflă peste ea, să nu mai pârjolească, în iubire, ci doar să lumineze cald,
Ia-mi orele nopţilor albe, cu gânduri de pus capul pe un umăr, sub aroma teilor de seară caldă de iunie,

Fă-l să fie fericit acolo unde e, departe de mine -
Dă-mi credință și minte să pot înțelege aceste cuvinte,
Dă-mi puterea să strâng planeta în brațe sau macar o punte-curcubeu între meridianul Meu și al Lui…

Ia-mi, Doamne, dragostea din inimă…și dă-mi-o sub formă de doi…
Și dacă n-ar fi nimeni pe lume să mă iubească, învață-mă să fiu fericită dăruind dragoste,

Dă-mi minte…
… Dar ia din ea atingerea norului și liniștea soaptelor lui…

Ajută-mă să-mi găsesc locul…

Doamne, îmi doresc să învăț să alint, să iubesc, să privesc gingășia Creației Tale, să zâmbesc, să plâng, să cânt, să mă înveți ce sunt emoțiile, dragostea și căldura pentru ca cei din jurul meu să poată să traiască prin mine,

Luminează-mă și dă-mi sănătate, mie și familiei mele,
Adună-mi gândurile frumoase în inima ei, și las-o să mi le ofere apoi …unul cate unul…
Te rog, Doamne, vreau să trăiesc bine, sănătoasă, iubită, alături de mama și sora mea în Noua Zeelandă,

Scoate umbra morții care este peste mine și adapă-mă la izvorul nădejdei, ca viața să se întoarcă în oasele mele cele uscate,
Te rog , nu mă lăsa să hoinăresc prin beznă, du-mă spre lumină, du-ne pe toți, Te rog!

Amin!

**
de la Simona

KAFKA

Ce as putea eu sa zic despre dragul meu papagal,Kafka? Sa incep prin a spune ca el nu mai este acum printre noi? Dar ne consolam la gandul ca Dumnezeu l-a vazut de acolo din rai(era galben ca soarele si probabil i-a sarit in ochi) si s-a gandit ca un ingeras ca el ar lumina mai bine gradina lui

Avea un nume foarte “rasunator”,Kafka,pentru ca atunci cand l-am luat,intrasem sa ma uit la animalutele dintr-un pet shop ,avand in mana,Procesul lui Kafka,si fascinata de cantecul unui canar nu am remarcat ca in dreptul mainii mele,o ciudatenie galbena rodea cu o placere diabolica coperta cartii.M-am mutat mai incolo cu cartea mea in mana si bulgarele galben a inceput sa croncane cu foarte mult spor.Vroia cartea:)).I-am zis aproape instictiv: Ce faci mai Kafka?.Si el a inceput sa vocifereze ca si cum mi-ar fi zis..Da,eu sunt,sunt reincarnat in papagal galben :) )

Si asa a inceput povestea noastra.Nu am vrut sa plec de acolo fara el.Nu puteam

Am adus acasa un papagal galben extrem de destept.Ne-a luminat viata.Avea drepturi depline in casa si dupa nici doua saptamani petrecute in locul in care ii plasasem colivia,el a vrut sa doarma la noi in camera.Plangea efectiv,se jelea si pana nu-l luam nu se potolea.Ba chiar nu vroia sa doarma la el in colivie ci numai pe noi sau chiar in pat,cu capul pe o perna,ca un om.Odata l-am si invelit:))).Isi spunea numele intr-un mod atat de amuzant incat toti prietenii se mirau ca e atat de destept incat anunta cand isi face nevoile:)).
El incerca sa spuna Kafka..dar cred ca lesne ghiciti ce-i iesea…

Papagalul asta ne-a invatat sa fim mai buni,ne-a invatat ca daca vedem un melc pe strada sa-l luam si sa-l punem la adapost sa nu fie calcat,sa cumpar din piata sticleti doar pentru a le da drumul…

…era deja bolnav cand l-am luat si ne-am luptat mult sa-l tinem in viata… 6luni de zile Kafka a luat medicamente si asta de 3 ori pe zi.Deschidea cioculetul fara sa se planga pentru ca stia ca-l fac bine.dar organismul lui nu a mai rezistat..A murit chiar in cabinetul doctorului in mana sotului meu.Si as putea jura,ca am simtit o adiere,ca si cum sufletul lui s-a ridicat spre cer.Au trecut 4 luni de-atunci,si parca tot ii simt prezenta..Dar stiu,ca atunci cand ne va veni timpul si noua sa plecam in alte locuri,el va fi acolo si printre alte suflete dragi plecate ,ne va pupaci la intrare… :-)

**
de la Laura
…Despre AZI, AICI şi NOI

“Azi”, adica 2010. “Aici”, adica Romania. NOI, adica oamenii care ne-am petrecut copilaria invatand istorie universala,  citind literatura clasica, ascultand Pink Floyd, Metallica, AC/DC, Queen, Journey, Beatles, etc. NOI, care am preferat capitolul “Renastere” in cartea de istorie – adica omul in centrul Universului, cultura inainte de toate, frumosul si romanticul promovate.

NOI, care ne-am tocit nervii in facultati vocationale. Pentru ca daca ne-a placut cultura NOI ne-am asumat asta pana la capat. Nu am facut “Administratie publica” sau chestii ingineresti pentru a ne da apoi mari artisti si mari oameni de cultura si creatie. Ar fi fost mai usor. 6-7 examene, de doua ori pe an, in cel mai rau caz. Maxim 8 ore/zi petrecute in facultate sau pentru studiu. Treburi logice, obiective, manageriabile. NU! Noi ne-am asumat vocatia si ne-am petrecut anii tineretii cu vopseaua pe sub unghii, hainele mirosind a diluant, facand pereti falsi de “sala asteptare gara” la 3 noaptea, pentru un cadru filmat de 30 de secunde. NOI ne-am luptat cu subiectivul artistic. NOI ne-am luat suturile in fund si ne-am calit devenind mai tari. NOI nu ne-am prostituat pentru un banner in plus. Pentru ca stiam ca NOI avem o datorie, mai presus de orice: sa nu lasam cultura sa moara. Sa asculte si copii nostri ABBA, Bee Gees si Queen. Sa se fredoneze mai des pe strada “Are we human, or are we dancer?” decat “As da zile de la mine”. Pentru ca NOI stiam ca PUTEM.

Cum suntem NOI tratati AZI, AICI? Prin injurii, acuzatii, lamentari si exprimari care imput aerul cu mediocritatea lor. Daca facem o campanie pentru protectia animalelor, e rau! Pentru ca nu e pentru batranii de care LOR le pasa atat de mult ca nu misca un deget. Daca facem voluntariat cu copii cu dizabilitati 6 ore pe saptamana, suntem intrebati de ce nu facem 20 de ore. (De catre oameni care nu fac nici macar una…) Daca organizam evenimente cu profil cultural, pentru oameni ca NOI, suntem acuzati ca ne credem Dumnezei si ca riduculizam plebea si ca suntem increzuti. Daca citim presa din extern pe  alte subiecte decat “Britney Spears s-a f***t cu X” inseamna ca nu am facut-o noi. Pentru ca EI (adica cei care au ales calea usoara si care nu stiu foarte bine pe ce se mananca asta) sigur au dreptate. Pentru ca EI te cunosc mai bine. Pentru ca EI se cred superiori. Pentru ca ei nu au citit Caragiale si nu stiu de fraza care incepe cu “Amice…”. Si chiar daca ar sti, orgoliul si superioritatea imaginara nu i-ar lasa sa treaca peste posibilitatea ca au gresit. Scuze?! Doamne Fereste! Ei nu au auzit de asa ceva. Sa nu insistam, ca le cade rangu’ si ii ia cu ameteala…

In timp ce VOI calculati cati bani va intra pe zi in cont, NOI calculam cate randuri citesc cei sub indrumarea noastra, cate citim noi. In timp ce VOI calculati pe cate garduri va apare numele, NOI calculam cate note de muzica clasica se mai scriu pe portativ azi. In timp ce VOI calculati cate gunoaie mai puteti arunca in lume, fara sa fiti sanctionati, NOI calculam cati oameni putem sa strangem sa curatam Romania intr-o zi. In timp ce VOI calculati cum mai puteti sa va faceti publicitate, cat mai ieftin, NOI calculam cate filme bune au aparut anul acesta si cum sa facem sa le vada cat mai multi. In timp ce VOI va deziceti de cauzele pe care pretindeti ca le sustineti, prin atitudinea de printre randuri, NOI ne sustinem cauza IN randuri. In fiecare zi!

NOI nu am furat niciodata nimic. Poate doar pasiunea noastra pentru ceea ce facem. Poate din aceasta am furat cate putin de la Rembrandt sau Marin Preda sau Tarantino sau Freddie Mercury.  Si daca s-a furat vreodata de la NOI, am zambit amar si dulce in acelasi timp. Pentru ca macar produsul nostru, presarat cu dragoste si devotament pentru cultura, a ajuns mai departe. Pentru ca acesta e scopul NOSTRU. VOI, in schimb, incercati sa ne furati spiritul. Si da, imi permit sa semnez aceasta afirmatie in numele tuturor celor  care si-au petrecut ani din viata sacrificand  noptile de somn pentru ca albastrul din tablou nu era perfect, pentru ca secventa 6 din scenariu face prea brusca trecerea spre secventa 7, pentru ca montajul de la inceputul filmului e prea dinamic, pentru ca refrenul de la melodia noua are o nota in plus, care strica putin ritmul, pentru ca monologul din “Cui ii este frica de Virginia Wolf?” nu iese la fel de intens pe cat trebuie. NOI suntem tristi pentru VOI… Dar NOI nu vom renunta.  Si stim de ce. Because WE ARE HUMAN! Dar VOI?


**
de la Onitza
…despre sufleţeii ei

‘Neaţa! …Deşi va fi cam prânz, la sosirea mail-ului. Vreau să-ţi scriu despre sufletul meu de departe, dar şi de inimioarele mele de aproape.
Să începem cu Ada. E o boxeriţă mare şi prostovană. Aşa o alint eu. În realitate e foarte deşteaptă, iubitoare până la cer şi înapoi, leneşă şi jucăuşă la maxim. Maxim am spus! :-) Teoretic nu e a mea, e a surorii mele. Povestea ei începe cu câţiva ani în urmă. Tocmai ne pierdusem căţeluşa pekineză, pe care o iubeam enorm. Şi am hotărât să nu mai luăm alt câine, eram prea marcate. Mai mult eu hotărâsem asta. Stăteam cu mama şi sora mea. Eram doar noi trei, părinţii divorţaseră şi încercam să ne refacem viaţa, aşa cum se putea mai bine.

Ada a venit la noi într-o seară, cam pe furiş. Am găsit-o în fotoliu. Nişte prieteni buni aveau doi boxeri, un mascul şi o femelă, iar puiuţii le mişunau prin casă, exact ca nişte şoricei, iar un şoricel a ajuns la noi. Era un ghemotoc cu două urechi blege, lăbuţe cât botul ei de mari şi avea o privire atât de fină (da, părea că o poţi atinge), încât ţi se topea sufletul instantaneu. Mama spunea “nu e a ta, e a Deei (soră-mea), tu ai spus că nu mai vrei câine”. Aşa spusesem, eram hotărâtă să nu mă mai ataşez de sufleţel câinesc, suferisem prea mult. I-am rezistat Adei doar o oră. Apoi nu m-am mai dezlipit de ea. Am iubit-o şi o iubesc enorm. Însă sunt departe de ea, a rămas la Reşiţa, iar eu m-am mutat în Bucureşti. De fiecare dată o rog pe soră-mea să pună telefonul pe speaker, să mă audă Aduţa mea. Şi ea linge telefonul şi dă din coadă. Înseamnă că-i lipsesc şi eu, nu?

Acum să vă pove despre inimioarele mele de aproape. Sunt, de fapt, 3 mici şi un inimoi mare :-) Stau  toţi patru într-o curte, acasă la iubitul meu şi se împăca de minune. Până vine vorba de mâncarea din bolul altuia, atunci iese război.

Să începem cu Lady.
Ea e veterana casei, e cea mai bătrână. Un pumnişor de căţeluşă… are un nas mic şi delicat, de doamnă rafinată şi trecută prin multe, la viaţa ei. Respiră greu şi fornăit, dar când se aşează lângă tine, o face atât de suav, încât nici nu o simţi.

Pufi, în schimb e răsfăţatul casei. I se mai spune şi “shishit” (nu cereţi explicaţii: P) şi e atât de insistent, atunci când vrea să fie ţinut în braţe, încât trece direct la fapte. la propriu. Adică îţi sare direct în braţe, zici că are arcuri prinse-n lăbuţe, deşi e doar un pekinez micuţ.

Fifi e numărul 3 la mititei. Rasa Yorkshire, ciufulită şi jucăuşă. Şi puţin (mai mult) însărcinată, deci abia se mişcă de colo-colo, eu o mai strig şi “Pătrăţica cu codiţă”, e prea tentant să mă pot abţine. Sper să mă înţeleagă!
Update: Ete, în poză, şi fifiliticii!
Ultimul, dar nu cel din urmă, e preferatul meu: Noro. Îl cheamă Norocel, dar Noro e mai scurt şi-mi place mai mult. E mare şi negru şi are la purtător o coadă, ce te poate bate lejer, nici n-are nevoie să te muşte. Dă atât de tare cu ea, încât îţi pot rămâne vânătăi. Eu am avut una. Mică, dar am avut. L-am învăţat să stea jos, dacă vrea să primească ceva de ronţăit şi mă joc cu el de câte ori pot. Iubitul meu spune că-i stric bunătate de câine şi îl înmoi, de vor intra hoţii în curte oricând şi la orice oră. Dar nu-i adevărat, e şi el un suflet şi-i place să se joace şi să se alinte.

Ei sunt dragii mei căţeluşi, ce-mi încălzesc sufletul când încep să dea din codiţa lor năzdrăvană, la vederea mea. Am scris mult, dar se putea şi mai mult, să ştiţi :-)
Scumpa mea Nona, te sărut şi îţi urez o zi frumoasă şi veselă!
Onitza
**
de la Bianca

FULG DE NEA

Coco sau “Fulg-de-Nea” pe numele ei complet, este perusitza mea, e la mine de  patru ani si ceva,am luat-o cand avea numai cateva luni, cel putin asa zicea nenea de la care o am, dupa ce au murit Cip si Cipita (pasarelele pe care le aveam inainte, mi-e dor de ele).
La inceput imi era frica de ea, o tineam doar in cusca si imi era teama sa o ating, din cauza ca are un cioc foarte puternic, pentru inaltimea ei, ca doar “sfarma pietre cu el”, la propriu.
Nu va mai zic ca o cheama “Fulg-de-Nea” din cauza ca e alba cu mici exceptii albastre, iar cand ii zboara fulgii prin camera parca ar ninge.
E mica mea vedeta, ea ma asculta mereu, cu ea ma joc cand sunt trista, ei ii spun pasul si sunt sigura ca “nu va da cu papagalul” (nu ma va barfi).
Perusitza asta e isteata foc, face numa ce vrea ea, cand vrea, daca nu ii convine ceva face o larma de te sperii :) ), pana se calmeaza nu poti face decat sa o privesti.
In timpul verii sta pe balcon si da desteptarea dimineata devreme la tot cartierul, bietii vecini, cand e cu mine in camera in weekend-uri sau vacante imi da mie desteptarea….
De cand am prins curaj sa o tin in mana, cu riscul de a pierde cateva degete, nu mai e asa de salbatica. Stie sa dea pusy cand are chef, sa stea pe umarul meu (imi mai lasa si cate o surpriza, neplacuta) , ii place sa stea sus pe usa, pe spatarul de la scaun, pe colivie si intr-un belci (patuzt) de la niste papusi de ale mele… acum ca nu il mai folosesc, Coco isi “savureaza” gustarile in el si se mai leagana din cand in cand. Sta si pe mana mea cand are chef, uneori ma mai enervez si o “fortzez”, da nu-i pe cine, ii mai trag cate o poza cand o vad in ipostaze mai hazlii. :) )
Cu strainii e foarte prietenoasa, desi un pic timida, sta in mana la cine o pun, mai mult decat la mine, fac la miscare cand e free prin camera, la baie sa o vedeti… de voie de nevoie ma “dusaleste” si pe mine, ii e frica de apa, e asa cuminte uda, ca un ingeras scump. Cand e uscata in schimb e capricioasa foc, poate seamana cu stapana ei, dar o iubesc mult! :)
Desi, adevarul e ca nici acum nu sunt sigura daca e femela sau mascul, e o fac “doamna”.O iubesc mult!
Va doresc si voua sa aveti animale cel putin la fel de speciale ca si Coco a mea,ca doar ele aduc multa bucurie in vietile noastre!!! Eu va pup si Coco va da pusy! :)
http://buburuzabia.blogspot.com

***
de la Dana

MAŞA

Buna seara tuturor!

Eu sunt Masha si am 11 ani si … un pic, ce importanta mai are cat?! Nu, nu sunt batrana, terminati cu prejudecatile astea omenesti! Pot spune ca sunt, in schimb, foarte inteleapta…

Tipa asta, pe care unii o numesc Dana, care se presupune a fi stapana mea, si pe care eu o s-o numesc generic “mama”, m-a rugat sa scriu ceva aici, in memoria unei alte cockerite, Pupa, un fel de verisoara a mea. O vreme m-am dat pe dupa coada, dar pana la urma am acceptat. Si stiti de ce? Pentru ca mi-am dat seama ca am ocazia sa clarific niste lucruri, poate intelegeti si voi, oamenii, care-i treaba…

Totul a inceput cand m-a chemat Sefu’ si mi-a explicat bland ca are o treaba pentru mine, ca este ceva mai “special” si de-aia apeleaza la mine, ca se bazeaza ca eu pot sa fac fata, bla bla bla … Am inteles imediat ca e ceva incalcit rau. Sefu’ mi-a povestit despre acest caz mai complicat, despre tipa asta, Dana,  care are neaparat nevoie de protectie si indrumare, despre cum colegul meu pazitor in charge nu facea fata situatiei si chemase ajutoare, despre necesitatea absoluta de a ma trimite pe mine, la fata locului …

Am acceptat, ce altceva puteam sa fac?!Cu El nu se negociaza, pentru ca stie intotdeauna tot … Dar cum?, am intrebat incurcat. Era clar ca asa cum aratam, nu puteam cobori aici. Voi, oamenii (nu inteleg nici in ruptul capului de ce), nu sunteti pregatiti sa ne primiti. Aripile noastre va contrariaza, lumina noastra va orbeste, bunatatea noastra va socheaza. Si acum, dupa atata amar de timp petrecut intre voi,  tot ma intreb ce fel de specie sunteti, daca nu primiti ingerii in viata voastra?  … Revenind, Sefu’ mi-a propus un fel de undercover, blana aurie, urechi lungi, bot pufos, nas umed si ochi imensi … si pot sa va confirm ca ideea Lui, ca intotdeauna, a fost geniala.

Pentru ca noi, ingerii, trebuie sa ne travestim in caini ca sa va putem fi alaturi. Ca sa ne lasati sa avem grija de voi, sa va iubim, sa va pazim, sa va tinem de urat si de cald, sa va inveselim si sa va alinam, sa va intelegem si sa va invatam ce este cu adevarat important in viata voastra … trebuie sa avem coada, nu aripi…. Incredibil, dar adevarat. Asa sunteti voi, de neinteles, dar frumosi in felul vostru. Si mama mea cred ca e frumoasa, imi place cum miroase si cum ii bate inima cand doarme.

La un moment dat, acum vreun an, mi-am zis ca mi-am terminat treaba, mama mea era OK si am vrut sa ma intorc. Caldurile astea de pe-aici pot fi insuportabile … Nici cu zgomotul ala ingrozitor din strada nu pot sa zic ca m-am obisnuit vreodata … Sefu’ insa nu mi-a dat voie sa plec, nu m-a primit inapoi, a zis sa mai stau, ca mama mea mai are inca foarte multa nevoie de mine. Si dupa cum v-am mai spus deja, El stie intotdeauna adevarul.

La urma urmei, trebuie sa recunoasc: din toate joburile mele de inger de pana acum, asta a fost indiscutabil viata cea mai frumoasa. E greu sa simti atata iubire intr-o singura experienta, nici chiar in cea de om. Asa ca m-am gandit – cand m-oi intoarce, dupa ce imi asez un pic aripile, o sa-L rog pe Sefu’ sa ma lase tot la mama mea sa vin. Si cred ca asa va fi.

Cam asta am vrut sa va zis. Poate acuma intelegeti si nu va mai indoiti. Atunci cand un pui de caine va atinge sufletul  ca si cum ar fi aripa unui inger, privindu-va de pe botul vreunei masini sau din vreo cutie de carton, nu  voi l-ati ales, ci El vi l-a trimis sa va gaseasca si sa va faca viata mai frumoasa si mai usoara.

Va dau o limbuta pe nas la toti cei care aveti ingeri travestiti in viata voastra si va doresc sa ii reintalniti.

PS:  Sa imi scuzati, va rog, tonul meu mai marait … Mama asta a mea  ma tine de o vreme la cura si-mi da numai niste bobite de dieta, cica pentru catei batrani si grasi. Imi vine sa-mi mananc urechile de foame! D-aia uneori sunt asa, mai iritata, si mai sterpelesc hartie igienica din cand in cand.

***
de la cory
GOLĂNEL
Îl cheamă Golănel.
L-am luat de la o tanti care stătea la Universitate şi care avea mulţi iepuraşi într-o cutie de carton.
Pentru că mă îndreptam spre cursuri, a trebuit să-l iau cu mine la facultate.
Acolo i-am şi făcut primele poze.
“Tot anul” prezent la curs l-a adorat, motiv pentru care i-am zis Golănel.
Fetele erau îndrăgostite de ghemul meu de puf şi cei din jur începuseră să-mi dea sfaturi legate de alimentaţia şi îngrijirea lui.
Acum a mai crescut şi-a-nceput să roadă tot ce prinde: de la hârtii, ziare, papuci până la tocul de lemn al uşii.
Dar a rămas adorabil.

***
de la honeybunny
PISOI

A trecut puţin timp de când a murit şi abia acum am reuşit să îmi adun suficientă putere să vă povestesc despre el.

Era 21 iulie 2006 şi eram în oraş cu Deni şi Sorana. Şi era 12 noaptea deja şi am zis că mai dăm o tură până pe la Şaguna, Poarta Elisabeta şi Poarta Schei şi mergem apoi spre Modarom să plecăm acasă.. Ţin minte că eram un pic deprimată de discuţiile pe care le aveam cu ele, pentru că, fiindu-mi bune prietene, îmi dădeau sfaturi să let go, şi eu mă încăpăţânam să refuz orice bună intenţie a lor.

Şi cum am ajuns noi la gardul viu din dreptul Porţii Elisabeta, ne-a atacat cineva. Cine să fie? Că a dispărut înapoi între frunze. Mai mergem puţin, iar ne ataca.. Era un mic pisoi stufos, care ne tot lovea cu gheruţele.

M-am îndrăgostit pe loc de ochii lui, mari şi rotunzi (“ca două roţi de bicicletă” cum obişnuia să spună tatibunny) şi de felul lui simpatic de a ne atrage atenţia. Era ceva de genul.. Daţi-vă mai ‘napoi, eu sunt tigru, nu pisoi…

Şi nu ne puteam hotărî să plecăm. L-am luat în braţe şi am mers până în grădina de acolo. Ba ne ataca, ba venea să se mângâie de noi. Era incredibil. Plus că părea aşa, pufos, avea o blăniţă moale şi lungă, iar coada părea electrizată. Da, ştiam că îl voi lua acasă.

Dar era un impediment. Mama şi tata erau în Italia şi eu şi Lali urma să plecăm fiecare la mare o săptămână. Ce să fac cu el o săptămână? Sorana s-a oferit să îl cazeze la ea cât timp eram eu plecată. Nu mai puteam de bucurie.

L-am luat în braţe şi am pornit pe Nicolae Bălcescu până la Apollonia Hirscher, apoi am luat-o spre Piaţa Sfatului şi de la Modarom am luat taxiul. Stătuse aşa cuminte la mine în braţe. Era fenomenal.

L-am culcat în bucătărie şi pe la 3 am fost până la gară să îl iau pe Lali care venea de la Cluj. Nu a fost  aşa plăcut impresionat de surpriza cu pisoiul, dar i-a plăcut şi lui foarte mult de el.

A doua zi m-am dus să îi cumpăr ceva de mâncare şi o zgardă anti-purici. Imediat cum i-am pus zgarda cea roz (ziceai că e fetiţă), au început să îi cadă puricii pe gresie. Am stat aşa vreo 2 ore să omor toţi puricii care cădeau, şi când am considerat că we are safe, l-am lăsat în camera mea.

Era aşa de mic, încât îl luam cu mine, în gentuţă. De exemplu, când am mers să o aştept pe Danutza în gară, l-am luat şi pe atunci numitul “Tigrişor”. A stat cuminte, torcea din când în când şi era curios de toate câte le vedea. Şi eu, ca să nu îl las să se sperie, îi povesteam pe drum de locurile pe care le vedea.  Şi Danutza nu a avut decât cuvinte de laudă când l-a văzut. Nu cred că mai văzuse un pisoi aşa frumos  şicuminte ca al meu.

A stat la Sori o săptămână, cât am fost în Grecia şi l-am recuperat cu Deni. Era puţin speriat cum stătea el în punga de Kenvelo în care îl ţineam. Dar am luat un taxi şi l-am dus acasă, să se liniştească.

Şi s-a întors şi tatibunny şi l-a îndrăgit şi el. Şi nici el nu mai văzuse aşa un pisoi frumos şi cuminte. Şi el îi spunea “Tigi”.

Cu timpul, am ajuns să îi spun doar “pisoi”. Era the ultimate pisoi. El era nu orice fel de pisoi, era Pisoiul. Şi aşa îi şi spuneam. “Pisoiule, hai pe burtică”, şi el venea de oriunde stătea şi se aşeza la mine pe burtică, şi ne uitam împreună la filme, sau seriale. Sau adormeam împreună, dar nu înainte de a-l  mângâia minute în şir. Căci dacă mă opream din această activitate atât de aducătoare de plăcere pentru pisoi, se întindea el cu căpşorul spre mâna mea şi se mângâia singur. Şi nu rezistam, oricât de obosită eram, să nu îl mai mângâi câteva minute.

Şi avea cea mai stufoasă coadă pe care am văzut-o la un pisoi. Mereu am spus că tatăl lui trebuie să fi fost o veveriţă. Altfel nu îmi explic.

De la balconul unde e făcută poza din dreapta, ţin minte cum a căzut o dată. Am scris în my old blog cum a căzut: Şi desculţă cum eram, îl strigam să iasă de sub maşina unde se ascunsese de sperietură “Hai, pisoiule, de sub maşină”. Şi chiar atunci nişte prieteni de-ai fratelui meu au trecut pe acolo. Le-am explicat ce se întâmplase şi au rămas acolo, să vadă continuarea. Şi eu o ţineam cu” Hai, pisoiule, de sub maşină”. Şi ei mă sfătuiesc să îl strig pe nume, că poate aşa vine. Şi eu, în lumea mea, încercând să mă fac că nu am auzit,” Hai, pisoiule, de sub maşină”:-)) Cine să creadă că pe pisoi  îlcheama “Pisoiul”. Şi a venit, şi l-am dus în casă, şi am fost în continuare fericiţi.

Şi mi-a fost un dor de el cât am fost plecată la Bucureşti, şi mereu mă bucuram enorm să îl revăd când  mă întorceam în Braşov. Era un pic speriat când mă revedea, dar după câteva ore, numai la mine în cameră stătea. Avea aşa o personalitate frumoasă, era un pisoi bun, în sensul uman, chiar dacă uneori enerva lumea mieunând încontinuu cine ştie de ce :-) )

Şi acum pot închide ochii şi retrăiesc senzaţia pe care o aveam când îl mângâiam. Atingerea blănitei lui lungi şi moi, coada lui pufoasă ca nici o altă coadă de pisică, ochii lui rotunzi şi mari… Dacă închid ochii e iar lângă mine. Doamne, cât am putut să iubesc pisica asta.

Şi nu pot să cred că a murit din cauza Crăciunului. Tata a văzut că e bolnav pe 24 decembrie seara. Apoi a fost Crăciunul, apoi sâmbăta şi duminica, şi se pare că luni a fost târziu când l-a dus la medic.  Şi miercuri spre joi a murit. Of, Doamne. Era încă atât de tânăr. Mai avea de primit atâta dragoste şi atâtea mângâieri… Mai avea de tors şi de luptat cu cealaltă pisică a noastră, Karina. Mai trebuia să fie lăudat de toţi care îl întâlneau. Mai trebuia să trăiască mult încă…
Îmi va fi mereu dor de tine, pisoi drag şi scump. Şi te voi iubi mereu. Şi vei rămâne cel mai frumos pisoi din lume…

***

de la Diana

Nu mai sunt acasă. Am lăsat în spate locul în care am crescut nu fără o naivă trufie. De altfel nici nu recunoşteam Bucureştiul ca “acasă”.
Familia mi-a fost o întâmplare, nu foarte fericită, un context deşirat în noduri. Mama a fost stâlpul meu şi deşi nu m-ar fi vrut plecată, deşi ar fi vrut să am ‘o diplomă’ şi să termin facultatea începută acasă a înţeles de ce vreau să plec.
M-am săturat şi eu ca şi o mare seamă de români, de şpaga de la doctor, de “atenţia” de la poliţie prin care unii ori îşi grăbesc actele ori îşi “curăţă” dosarele, de cozile de la serviciile publice, nu în ultimul rând de coafeze ale căror irizaţii cerebrale sunt subtitrări de telenovele şi de vânzătoare de bilete care te fac să te duci cu cercu’  decât să mai iei bilet pentru respectivul mijloc de transport. Sunt multe care îmi stau ca un suspin înnodat în gât.

Am părăsit cu fericire şi fără regret sistemul universitar românesc căruia oricât am încercat, nu pot să îi găsesc nici o scuză. Avem facultăţi de tot căcatul. Am intrat la facultate cu speranţe, după 3 ani din 6 am ieşit în depresie. Nu aprofundez senzaţiile acelea de neadaptare care s-au propagat în timp la toată grupa şi la tot anul. Mulţi au rămas.

Am plecat anul trecut. Am lăsat România în spate. Am ajuns în Anglia unde sunt anul 1 la facultate. Este absolut fantastic să înveţi aici. Şi atât…
Am trecut treptat de când sunt aici prin starea indecisă de ruşine de a fi româncă, prin durerea şi plânsetele discriminării cu acte în regulă, prin starea de nou născut care îşi face un set complet nou de repere în noua sa viaţă.
Încet începe să mi se dezvăluie silueta existenţei mele într-un abur vag de premoniţie.
Nu mi-e ruşine că sunt româncă. Nu îmi place sistemul de acasă. Nu îmi place viaţa aici. Nu urăsc ţiganii. Nu cred în generalităţi. Englezii nu ştiu să se distreze. Nu etichetez mase. Iubesc cerul mult mai albastru aici decât acasă.
Iubesc parcurile de acasă. Aici e mai frumos în centru. În Bucureşti e mai multă viaţă. Prietenii mei sunt acasă. Acasă e în România. E vag. Gândurile astea se luptă între ele dar nu se pot anula, coexistă chiar şi în conflict.

Nu spun că e mai bine acasă. Nici că e mai bine aici. Acest “bine” este o percepţie personală. Nu spun că am plecat de acasă ca să am revelaţia absolută a unei Românii “mai bune”. Ne-am obişnuit, NOI ROMÂNII, ne-am obişnuit să declarăm valori absolute, să comparăm în relaţia win-lose, ne-am obişnuit să luăm totul mult prea personal, am creat cultura “celui mai bun/numărul 1″, totul sau nimic. Am obturat conducta cu posibilităţi în căutarea rigidă a unei reţete care să ne înălbească cearceaful patriei.
Urăsc până la vena pulsândă a tâmplei sistemul de care te loveşti acasă. Urăsc până la nevoia de terapie multe cretinităţi care te înconjoară acasă. Revelaţia? Nu e nici una cu valoare absolută şi universal aplicabilă. Eu şi numai eu am constatat că suma compromisurilor este constantă, la fel şi cea a idioţeniei alternată cu prostie. Eu o să vreau acasă. Pentru că există Manon şi e româncă. Pentru că există Caţavencu. Pentru că există Iulia şi Gina, cele mai bune prietene ale mele de ani de zile, care sunt românce. Pentru că sunt oameni care merită să fie văzuţi. Pentru că există mama şi Gelu, tatăl meu vitreg, pentru că există tata cu care îmi voi fi dorit să repar relaţia, pentru că există oameni care merită să li se zâmbească, pentru că există oameni cu potenţial, pentru că nu putem să punem etichete şi numai un biet idiot va aştepta ca cei din jur să nu îl dezamăgească niciodată.
Eu o să vreau acasă pentru că aşa simt EU.

***

de la Alina  (kittysor)

Găina

Vroiam un sufleţel, o fiinţă de care să am grijă şi căreia să-i dăruiesc iubire. Am 30 şi probabil a sunat ceasul biologic, un copilaş nu am cu cine să fac aşa că nu-mi rămâne decât să adopt un animăluţ!
Am stat eu şi m-am gândit ce aş putea să iau ţinând cont că plec de acasă la 8.00 dimineaţa şi ajung la 19.30… nu vreau să-l iau apoi să-l chinui, să sufere; nu adopt un animăluţ doar pentru plăcerea mea, aşa de distracţie, că nu e obiect ci suflet! Aici fac o paranteză —- când îţi iei un animal trebuie să fii responsabil, trebuie să ştii clar dacă eşti în stare să-i oferi un mediu bun, sau cei de lângă tine sunt suficient de maturi încât să nu chinuie un biet animal! Exemplu: colega mamei i-a cumpărat copilului de 5 ani (cu mulţi bani) un bichon maltez, cadou de ziua lui! Copilul i-a dat căţelului cola, nu a murit însă s-a chinuit cu perfuzii, vai de capul lui! Când şi-a revenit l-a băgat în dulapul de pe balcon şi l-a uitat acolo timp de vreo 8 ore!
…şi exemplele pot continua: animale lăsate singure în casă, fără apa şi mâncare în timp ce “părinţii” pleacă în concediu, hrană necorespunzătoare. După 2 ani se plictisesc şi animalul iubit se transformă într-un obiect de care vor să scape! TRIST!
Revin. După 2 săptămâni de analiză intensă şi vâslit din greu pe site-uri cu animale (aşa am dat de Nona) m-am hotărât să iau un hamster.
Nu a fost deloc uşor :-) …am adoptat un hamster pitic. Când l-am adus acasă era puţin mai mare ca o boabă de fasole! Mi-era teamă să-l iau în mână să nu-i rup ceva prin el!
Ţin minte că i-am pus şerveţele mărunţite (am citit că îi ţin cald)… imediat le-a adunat şi a făcut culcuş! Iniţial nu ştiam dacă e mascul sau femelă, când rodea seminţele stătea precum o găină pe ouă şi i-am pus numele Găina, o alint Găinuşa!

La început era cam sperioasă însă a crescut, a început să mă cunoască, i-am făcut “cadou” o măsuţă pe care îi pun mâncarea să nu o mai împrăştie în tot talaşul! Dimineaţa o găsesc în 2 picioare pe măsuţă, îi dau o sămânţa de floarea soarelui, seara o găsesc ghem sub măsuţă!

Am citit că hamsterilor pitici le place să facă “băiţă în nisip”, le curăţă şi întreţine blăniţa! I-am cumpărat nisip special să văd cum reacţionează, convinsă că îl va împrăştia prin toată cuşca. Nu pot să explic în cuvinte cum face în el! Se rostogoleşte când pe o parte când pe cealaltă cu viteza luminii, uneori rămâne cu picioruşele în sus! Sapă cu putere în mijloc apoi se pune acolo şi începe să se scarpine şi să se spele, e foarte haioasă!

E un ghem pufos pe picioare, un pumn de blăniţă mişcătoare!
O iubesc mult! Îmi face viaţa mai frumoasă, am şi eu pe cineva!

***
***

de la Irina

OSCAR

El ştie să iubească mai bine decât ştiu eu.
El iartă repede şi sincer.
El nu îşi aminteşte niciodată că i-am refuzat o plăcere, dar îşi aduce mereu aminte să mă mangâie şi să mă întâmpine cu bucurie de fiecare dată când mă vede.
El ştie mai bine decât mine când greşeste şi mai bine decât oricine cum să aprecieze un zâmbet.

El..este Oscar. Un boxeraş, care de trei ani îmi umple sufletul şi casa cu bucuria şi optimismul caracteristic, atât rasei, cât şi cresterii într-o familie în care este înconjurat de copii (mai mici sau mai mari, dar copii, în fond).

A intrat în viaţa noastră pe furiş ca sa ne aline o durere provocată de pierderea unei finţişoare, aşa ca el. Din prima clipă ne-am adorat reciproc. Era mic şi grasuţ, cu căpşorul plin de riduri şi cu o mutră de căţel timid. Pe drumul de întorcere de la Piteşti (…da! E piteştean bibicul…) s-a culcuşit sfios pe pieptul meu şi a aşteptat răbdător să ajungem acasă…luptându-se din când în când cu un nasture de la paltonul meu.

Acum, Oscar are alúră de gentleman (aşa mi l-a descris un prieten, urmărindu-ne la plimbare). Merge drept, cu capul ridicat, are urechile prinse pampon şi pieptul înainte, ca să se vada steluţa (ştie mami de ce e mândră de ea). Iubeşte pisicile şi atunci când întălneşte vreuna mai vitează (care nu se sperie de el), nu ratează ocazia de a o umple de băluţe..în semn de apreciere..bineînţeles. Îi mai place să lenevească (patul meu fiind locaţia favorită, pentru că în el şi-a petrecut prima noapte în casa noastră), să se joace cu papuci, sticle de plastic (care trbuie, de preferinţă, să mai aibă şi ceva apă în ele) şi şosete proaspăt spălate. De asemenea, bobocul răspunde la următoarele nume de alint (?!?): Gogoaşă, Gogoşar, Gogoaşă înfuriată, Şniţel, Covrig, Covrighibus, Bebel, Bebeloi, Bestie :-) (nu ştim cum s-a ajuns la ele…dar se multiplică pe zi ce trece).

Acum stă în codiţă şi mă priveşte mândru…ştie că scriu despre el…ştie după zâmbetul meu şi după felul în care ma uit la el…parcă i-aş fi spus: “Gogoaşă, stai frumos! Vrea mami să se uite la tine şi să te descrie!”…şi a stat.

Îţi mulţumesc puiule, că faci parte din viaţa mea, că mă asculţi (ştiu că mă întelegi!) şi că nu mă laşi nici o secundă să mă simt a nimănui.

******
IN MEMORIAM : PUPA lui Manon

PupaPosed una bucată cocker american tricolor, răspunde la numele de Pupa, este rotundă, inteligentă (nu vă uitaţi aşa, că e cea mai cea…).
Îi aduce mingea lui mami, în prea-repetate rânduri, până la enervarea la culme; se uită urât când plecăm de acasă şi stă cu ochii ăia mari laaaarg deschişi când mâncăm, doar-doar s-o mili şi de ea cineva, că nu pus nimic pe limbă de… zece minute.
Are idiosincrazie la protv, şi anume la melodia de la ştiri (n-o mai schimbaţi, mah, că e de veci?) şi la melodia serialului “Tânăr şi neliniştit” (ai dracu, mi-au smintit căţeaua!). Toate aceste… inervări cu cântec îşi au originea în faptul că, acum câţiva ani, când plecam de acasă îi lăsam televizorul deschis fetiţei, să nu se plictisească. Şi am nimerit-o la fix, în sensul că, de atunci, câinele a înţeles exact esenţialul: când mami deschide televizorul şi pleacă fără să aibă în mână o pungă foşnitoare (de cumpărături rapide), e clar că m-a abandonat.
…Şi astfel, de fiecare dată când se nimereşte la tv melodia de la ştiri, ne îmbrâncim cu năduf prin casă, pentru a găsi pârdalnica aia de telecomandă, ca să evităm concertul canin.

Isprăvi mari nu a prea făcut Pupu meu…Şi nici căţei… pentru că are o nenorocită de epilepsie. În rest, e iubita lui mami, bucată din inima mea.
Nume de alint: ishtenem, bubu, vladimir, steluţa (nu dau explicaţii, că nu le am).
E pupată des.
Nu e sociabilă cu câinii.
Adoră musafirii… Cărora, mereu, le aduce mingea şi le face pipi la prima mângâiere.

36 Responses to “Pagina fără nume”

  1. Margeluta says:

    oh, si eu iubesc animalele….

  2. VainKat says:

    Foarte frumos ce faci, adica pagina asta, separata, speciala….
    o sa iti trimit si eu, cand voi primi ceva inspiratie, de la al de sus, ca mi s-a dus pe apa sambetei….am si eu necuvantatoare…multe ;) )
    si le iubesc pe toate.

    P.s: la prima vedere am crezut ca esti baiat :D
    P.s2: sper ca dupa ce imi revine inspiratia mai revii pe la mine.

    • Manon says:

      Sunt o femeie barbată. ;-)
      Astept textul tau despre sufletei.
      …Ma intorc din drum si PS: ce te-a facut sa crezi ca sunt mascul? Poza?

  3. Corina says:

    Acum îţi trimit o mail! :D

    • Manon says:

      L-am primit, l-am pus in pagina. Am fost si pe blogul tau, deci iti place sa scrii…Astept un text mai lung despre golanel, care sa iti tasneasca din inima, cory. Poti. ;-)

  4. online says:

    Multumesc pentru un blog interesant

  5. Bianca says:

    Foarte draguta pagina.Multe animalute scumpe ca si “Fulg-de-Nea” a mea. :) )

  6. Bianca says:

    OK, imi puteti lasa un email,ca nu am reusit sa-l gasesc? :D

  7. Bianca says:

    am gasit email-ul dv in cele din urma :)

  8. Bianca says:

    l-am trimis…spre sa-l primiti, multumesc!

  9. [...] cateva sufletele cainesti, ce-mi mangaie sufletul. Am trimis-o si Nonei, iar ea a si postat-o aici. Enjoy [...]

  10. am si eu doi catei, cam cat mine de mari, ea e gasita pe strada si pe el l-a facut cand nu eram eu atenta, mama si pui, doi maidanezi urati, da’ ii iubesc enorm..n-am cuvinte :)

    ..si impartim toti trei o camera la apartament :) ))

  11. Sidney Degenfelder says:

    Very cool info.keep em coming.

  12. [...] când vreau să fluier, scriu. HomeCum am ajuns aici…Pentru şef şi cititoriPagina fără nume Rugăciune la comun. Manon on August 5, 2010 in [...]

  13. fiorelinna says:

    hihi, si Adutza mea e aici, pe care o ador, o ador, o ador…nu degeaba plange Oana de la Bucuresti…si are pentru ce…intre timp, un update la ce a scris ea…acum o luna Adutza/Ada, a implinit 9 ani si a devenit o doamna inteleapta :)

  14. intr-o zi ma voi intoarce la tine…astazi e prima data cand te “vad”…nu am ajuns din intamplare aici..nu semanam,dar avem sa ne spunem multe….chiar dc esti expansiva si iubesti oamenii,nu prea te ocupi si de sufletul tau(o sa iti spun de ce cred asta)…

  15. vad ca esti activa la ora asta…mi-a placut cum a sunat”te astept sa te intorci”,si-ti multumesc…mi-ar cam placea sa te cunosc,chiar dc avem putine lucruri in comun…stiu ca tie iti plac cei ce-ti seamana,dar na,poate faci si tu o exceptie…ma bucur ca m-am inselat in privinta sufletului,mi se mai intampla cateodata

  16. simona dimotis says:

    Buna Manon!Ma bucur ca te -am regasit!Am sa ti scriu despre catelul din copilaria mea.Aveam vreo 10 ani,cind tata m-a luat cu el la Bucuresti,sa-si vada verisorii.Unul dintre ei mi-a dat cadou 100 de lei,erau ceva bani pe timpurile acelea,pe care i-am cheltuit a doua zi in piata Bucur.Mi-am cumparat un catelus.Am si plecat in acea zi inapoi la Tirgu-jiu,unde mama nu s-a bucurat asa de mult de investitia mea.A trecut timpul si Miki a devenit membru al familiei,foarte iubit de mine,tata,mama si sora mea.Prietena mamei mele,tanti Oara il iubea si ea la nebunie.Tin minte ca ne suna la telefon si il cerea sa vorbeasca cu el.Nu am cuvinte sa descriu cum facea catelul cind auzea vocea ei,aproape ca minca receptorul.La fel facea si cind o vedea,statea la balcon,noi locuiam la etajul 4,iar tanti Oara venea des pe la noi si primul lucru cind ajungea linga bloc se uita sa vada daca este catelul si il striga.Innebunea catelul,trebuia sa-i dam drumul la usa,sa mearga inaintea ei.Se pupau pina se albeau.Avea si tanti Oara un catel,imi pare rau ca am un lapsus,nu-mi aduc aminte numele,insa il am in imagine,era alb cu pete maronii. Intr-o zi,catelul meu a plecat pe afara si nu a mai aparut.Au facut mama si tanti Oara kilometri intregi sa-l caute,dar nu l-au mai gasit.Au trecut anii,a plecat si mama pentru totdeauna,apoi a plecat si tanti Oara….Am plecat si noi departe de casa,insa o sa le avem mereu in suflet pe mamele noastre si mereu o sa ne fie dor de ele.Te pup dulce,Simona Dimotis.

  17. raman la’pagina fara nume’…sufletul meu iti multumeste!!! am simtit ca trebuie sa te ascult in seara aia in care mi-ai spus sa plec din spital..la o cafea…
    il inchisesem(calculatorul)…dar l-am deschis sa-ti spun ‘noapte buna!’

  18. PierreDeVara says:

    va citesc cu atentie maxima…….fac mici recenzii ….pe care le voi inainta organelor competente. Idei ciuce si revolutionare pot dauna tineretului fragil psihic si afectiv. Realizati ce va asumati?

    Ginditoru de la Hamburgia

Leave a Reply