Archive for February, 2005


Screening TV

admin on February 22, 2005 in Publicitate No Comments »

Am să mă axez pe televizor, în ordinea de zi a jurnalului de azi, că mi-e silă să tot blestem un ascarid şi să mă tot mir de chestii personale infutigabile.

Vaca Fulga: A trecut o vreme până să mă prind şi eu că reclama cu Fulga este o reacţie inteligentă şi spumoasă la celelalte spoturi cu “vaci inteligente”. Vaca Fulga e o vacă ce dă lapte bun. De ce?…”De vacă”. Nu de masaj, nu de marmote, nu de inteligenţă sau de jucătoare de fotbal. Simplu şi simpatic.
Urmează să gust laptele ăla, că, dacă nu e bun, mă întorc la vacile inteligente, care dau tot un lapte banal, însă “îmbogăţit” cu chestii criminal de gustoase.

Maşina Citroen care dansează: Este preferata mea, această reclamă. Pentru că îmi aţâţă simţurile de dansatoare, pentru că mişcările alea îmi amintesc de vremea în care dansăm la fel. Pentru că o maşină care sare în picioare şi se unduieşte modern este ceva inedit.
Şi, nu în ultimul rând, pentru că reclama este făcută impecabil.

Mc Donald’s: Înţeleg că este o reclamă la un hamburger copleşit de carne. La fel ca şi targetul lui: muncitori copleşiţi de idioţenie şi neîndemânare.

Voi reveni.

Acum opt luni… Frântă de supărare, merg în vizită la o prietenă ce locuia cu amicul ei… Stăm de vorbă ca fetele, să ne mai răcorim, şi apare amicul. Negru, ofticat, spume, mut.
Mă prezint. Mă ignoră.
Încerc o glumă, să mă dau simpatică. E imun.
Mă scuz, dacă am deranjat, şi vreau să plec…Nu îmi amintesc cu precizie ce dracu’ a zis, însă a fost atât de nepoliticos şi grosolan, încât am izbucnit în plâns, stupefiată şi îngrozită de monstrul care, parcă, nu fusese crescut de o mamă care să îl înveţe minimele rigori ale politeţii faţă de un musafir.
Îi spun prietenei că sunt siderată de mitocan, cu atât mai mult cu cât nici nu ne cunoscusem vreodată, şi plec.
Nu uit să-i precizez că, atunci când ne vom mai întâlni, o vom face acasă la mine sau în oraş, ca eu pe acolo nu mai calc.
Nu uit, de asemenea, să exprim clar faptul că mitocanul nu va face parte niciodată din peisajul întâlnirilor noastre.

Între timp, cei doi s-au despărţit, şi m-am bucurat că femeia asta superbă l-a părăsit pe monstrul din grotă.

…Au trecut opt luni. Primesc un e-mail lung, săptămâna trecută, prin care un individ îmi cere scuze pentru că a fost mitocan. Considerând că mi-a trimis scrisoarea din greşeală, mai ales că numele nu-mi amintea de nimeni cunoscut, îi răspund politicos, la modul, nene, dacă mi-ai trimis mie mail din greşeală, redirecţionează-l, dacă, într-adevăr, m-ai jignit vreodată, nu-ţi face probleme, nu ştiu cine eşti, deci te-am şters din memorie.
Şi îmi aminteşte, printr-un alt mail, că este ăla la care fusesem io în vizită…
Ca să vezi, domnule… Brusc, mi-am amintit tot episodul ruşinos, şi i-am acordat iertarea în scris, numai pentru faptul lăudabil că, deşi tardiv şi fără (sper) un scop anume, şi-a cerut scuze.

…În rest, am pentru el acelaşi definitiv dispreţ pe care îl ofer cu generozitate, prin ab-so-lu-tă indiferenţă, tuturor loazelor care îşi permit să mă târască în noroiul bietului lor zbucium inutil.