Archive for August, 2011


Maria avea poftă de îngheţata copilăriei, Polar.

Şi-a pus pofta în cui, pe peretele de pe Facebook. Şi tot acolo a întrebat măh, ştie cineva daca se mai fabrică, şi de unde aş putea să-mi cumpăr?

Prietenii virtuali au început să răspundă.

Unul dintre răspunsuri, însă, mi-a rămas mie (cea care vede prin lupă) imprimat în retină.
El reprezintă dovada clară că oamenii, uneori, sunt pe lungimi de undă paralele și că empatia e zero.

“Iti dau o idee! Cauta reteta online, dupa iti faci singurra ambalajul, gasesti sigur pe google formatul de ambalaj si logo-ul, dupa o pui in frigider….si cand ai chef mananci inghetata polar!”

Acum vă rog să îmi vedeţi privirea… Care are sprânceana stângă – drept în sus.

Nu pot să răspund pe peretele de feisbuc, dar continui ideea deşteptei, aici:
Bravo, madam, ideea e genială.
Presupun că ai folosit-o.
Şi după ce ai ambalat îngheţata, ai alergat la primul magazin, i-ai înmânat-o, conspirativ, vânzătoarei şi i-ai zis:
- Doamnă, vă rog să puneţi asta în ladă, că eu ies ca să am de unde să intru pe uşă în cinci minute. O să mă uit din întâmplare în lada frigorifică, o să descopăr, cu încântare, îngheţata  – şi o s-o cumpăr.

Şi presupun că, după asta, surpriza a fost majoră.
…Ai dat nas în nas cu amintirile copilăriei - pe care le căuta, de fapt, Maria.

*
Gustul amintirilor, aspectul și formatul  lor… nu le regăsești, niciodată, păcălindu-te.

full de (mă l)ași

Manon on August 29, 2011 in Sub lupă Comments Off


Am întâlnit câțiva bărbați care nu-și ascundeau lacrimile și care încercau să desfacă nodul gordian, nu să-l taie. Asta înseamnă bărbat, în ochii mei.
Eu nu admir eroii, pentru că sunt inconștienți și le lipsește organul fricii.


Am întâlnit câteva femei puternice… Erau atât de preocupate să arunce la coș măruntele bucurii… Ale acestei vieți unice
Nu le-am auzit niciodată spunând sunt fericită.
… Și rămâneam, uneori, cataleptică – privind la voluptatea de neînțeles cu care devorau, hulpav, hălci de suferință…
N-aveau timp să prețuiască o amintire, consumate fiind de capitularea în fața gândurilor parazite.
…Eroinele.


Pentru EL:
Echilibrează-te.
Gândește, numai așa va veni soluția.
Nu lua la trântă viața. Ea îți dă lecții, nu te omoară.
Pune mâna pe inimă și ai să vezi că e la locul ei.

Pentru EA:
Uneori îmi vine să fug de tine cu viteza cu care tu te catapultezi, masochistă, în durere.
Și mi se mumifică sufletul instant când văd cu câtă disperare ceri, implori, cerșești catastrofa.
Crede-mă. O să vină, dacă insiști. …Dar pe cu totul alte coordonate.
Du-te, într-o zi, la Fundeni, și întreabă dacă acolo răsare soarele.
Îți vor răspunde, zâmbind, că DA.
…Tu, acum, nici nu știi că există un soare.

Mă simt Sunt, uneori, inutilă.

Deci Tatăl Nostru, carele ești în ceruri și le vezi tu pe toate și tot tu le potrivești, am să-ți suflu aici o spovedanie, o mirare și o rugăciune:

Acum îți povestesc:
Căzusem la pat, acum vreo două zile, după ce m-am trezit cu fluturele mort pe piept și cu sufletul răsfirat dureros peste oase (ai idee tu cum arată o muscă învelită-n sugrumare, nu pun poză).
Am plâns puțin și după aia am cam plâns mai mult.
Ți-am mulțumit în gând, cuminte (pentru că am fost fericită când am fost), și după aia am simțit că mor.
Când simt că mor, pun degetul pe literele tastaturii și mă apuc să scriu.
…Ca să citesc tot eu, la infinit, și să mă vindec singură de gol, c-am devenit expertă.
Unii merg la psiholog, știi tu, eu scriu și pe urmă citesc până când înțeleg ce-am vrut să spun.
Asta a fost spovedania.

Acum te-ntreb:
Tu crezi în îngeri triști?
Există?
Căci eu am întâlnit câțiva…
Care-mi citesc jurnalul și-mi țin sufletul în palme, ca să nu se spargă când e să.
Și îngerii ăștia, iată, în două zile, m-au vindecat de rău.
Nu plâng, ci mă bucur.
Cum e posibil?
Asta a fost mirarea.

Acum te rog:
Taie cuvântul triști și spune îngerilor ălora că îi iubesc și că le mulțumesc.
Fă în așa fel încât toți oamenii din jurul lor să-i vadă. Să știe cât sunt ei de buni și de frumoși.
Asta a fost rugăciunea.

Mulțumesc.

Ieri mi-a aterizat pe out.ro un tip care manifesta în search o îngrijorare majoră…
…Pe care eu – ca intelectuală rasată ce mă aflu în pușca mea – nu am dreptul s-o ignor:
“la onaniști le pot cădea păru?”

Gogule, sincer? Nu știu dacă “la onaniști le pot cădea părul“.
… Dar știu sigur că nu le cade mâna dacă se apucă de bastonașe.

*

Știu, răspunsul nu te satisface, așa că îți propun un experiment, să-l dai din mână-n gură fraților de suferință.

Onaniștii îngrijorați de păr poate încerca să vizionează clipuri cu iz de populară neaoșă și cu imagini în care bucățele de zdrențe dansează ca să acoperă goliciunea creierelor lipsă.
După care ei poate să fuge la oglindă, să număr firele dacă e căzute sau e la locul lor.

Concret:
Caută pe iutub Shake it like a bunny.
Nu pun linkul, dintr-un adânc motiv psihologic…
…Dar pot să îl explic un pic, tot semi-intelectual, numai ca să-ți iau gândul de la mână și să ți-l bag în ceață.

În creația cu nume care sugerează, corect, o copulare random și frenetică, Andreea Bălan – ca să mănâncă și gura ei de hartistă ceva – se dovedește fătătoare (ca iepuroaicele) de mesaje adânci gen Femeia e o bucată de carne, ete la mine, iuiuiu și a-haha.
De când și-a tăiat nasul și a făcut din bietele țâțe două baloane care par umplute cu nisip (spre mândria legii gravitației care iată că există), se reproduce pe piață cu un material muzical în trendul Femeia e o parașută – adresat publicului țintă Onaniștii ambidextri.

*

Gogule, sincer?

Nu cred că e nicio dramă dacă onaniștilor le cade părul.

O confirmă duduia Bălan, căreia i-a căzut demnitatea în chiloți și încearcă, absolut dezinvolt, să o recuperează de acolo cu mâinile voastre ale amândouă.

L-am visat, azi noapte, pe Adrian Pintea.

Se făcea că a intrat în fostul meu birou.
Mi-am ridicat ochii din monitor și i-am zâmbit.

Era frumos. Avea lumina aceea, pe care o degajă sufletele soare.
Avea lumina aceea, în anul în care s-a stins, ca ființă.

Adrian Pintea era un fenomen copleșitor.
Când mergea pe coridoare, studenții făceau culoar și se lipeau de perete. El zâmbea și saluta, iar noi vorbeam altfel, și ne venea să pășim pe vârfuri.
Am întâlnit oameni cărora le curge prin vene noblețea și respectul. …Simți să te înclini ca în fața regelui.

*

A intrat în birou, cu cafeluța în mână, s-a așezat pe scaun, ca de obicei, iar în vis eu nu știam că el nu mai este.
În virtutea unui absurd frumos pe care numai visele ți-l pot hrăni, i-am zis:
- Domnule profesor, vreți să dansați cu mine?

S-a ridicat, ca și cum i-aș fi cerut ceva normal, și biroul meu nu mai era birou, ci o sală mare.

Am dansat vals. Un vals perfect. Plutitor.
Iar cavalerul, desăvârșit.

Nu știu cum dansa Adrian Pintea. Știu cum vorbea, cum gândea, cum cânta, cum era pe scenă. Nu știu cum dansa vals, dar am aflat azi noapte. Perfect.

Ador să dansez vals.
N-am mai făcut-o de o eternitate.

Dansam vals cu Adrian Pintea, iar sentimentul era de nedescris.
Eram onorată.

Asta am simțit din clipa în care a intrat, acum mulți ani, în clasă, și asta mi-a rămas: sentimentul de respect profund și definitiv, și onoarea că o astfel de ființă, magnifică, îmi acordă atenție mie. Și altora. Celor mici.

*

Când ai sufletul bucăți, te invadează dorurile de dispăruții dragi și prețioși.
Oricât de mult doare – căci ai beregata sugrumată de lacrimi, zâmbești. Pentru că încă îi ai lângă tine.
În cufărul cu amintiri.

*

Azi noapte am dansat un vals perfect cu Adrian Pintea.
N-am apucat să-i spun “Vă mulțumesc”.
… De asta plâng acum.

Amice… Mă faci să zâmbesc tâmp.
…Dă-te doi pași în spate… Am nevoie de spațiu pentru a leșina.

Deci, ca să înțeleg.
Nu m-ai întâlnit niciodată, însă îmi explici pe mess: “Sunt convins că femeile ca tine sperie bărbații de la prima vedere pentru că ELE emană o răceală periculoasă

Bu hu hu…

Adicătelea, cum ar fi…
Domnule Titanic, faceți cunoștință cu Lady Iceberg. …Gen.

Și buf, coliziunea și scufundarea victimei.

Well.
E fals.

Dacă el ar fi Domnul Titanic, atunci eu mă declar Doamna Ocean.
Nu valurile mele duc la dezastru, ci direcția greșită. Plus ceața.

*

Nu-mi mai citi, rogu-te, jurnalul – pe diagonală.
… Iar dacă vrei să mă întâlnești, echipează-ți bărcuța cu un dram de creier.
Promit solemn că n-o să tamponezi nimic.

.

**************
P.S. Bărcuță, ți-a răspuns și Doru. Pun aici ce-ți zice, să nu faci scurtă la vâslă, dând click pe comentarii:

“Sunt convins că femeile ca tine sperie bărbații de la prima vedere pentru că ELE emană o răceală periculoasă”
…. Da, e un virus din tulpina gripei aviare care face rau la cocosei.
Asa ca stay out, nu intra in casa, E posibil sa se topeasca Lady Iceberg si sa mori inundat.
De ce sa-ti irosesti viata in acest fel, cand poti cauta niste ape mai calde si cu rechini prietenosi? Tine si tu ochii inchisi cand incepi sa simti o raceala periculoasa la prima vedere. Daca n-o mai vezi, nu se mai prinde de tine.

Gizas, mare-i gradina. Si multi ii mai sar gardu’.

Uite de ce-s bune icebergurile. Din cauza ca ele sunt, nu mai ajung toate Titanicurile cu muschi si motoare de ultima ora sa traverseze Oceanul. Le trebuie si ceva inteligenta la bord, o harta buna, sau cel putin o minte limpede care sa le duca in siguranta la destinatie. Thanks, God. Si iarta-i, ca nu stiu ce fac.

Călin mi-a spus, aseară, că sunt specială.

- Ești mișto și specială. Întotdeauna ai fost așa.
Mi-a repetat, ieri,  de atâtea ori cuvântul ăsta, până când conotația lui, în loc de “minunată” – a devenit, în mintea mea, “caz special“.

Călin. Iubirea mea adolescentină.
Eram sensibili.
Bolnavi de timiditate.
Îndrăgostiți.
Ne căutam prezența și nu făceam nimic, decât să vorbim.
Nu ne puteam apropia, fizic.
Nu ne puteam mărturisi.
Îmi bubuia inima, de emoție copleșitoare.
Ah. Ce agonie…
Și n-am uitat nimic.

*

- Călin, aș fi vrut, atunci, să mă iei în brațe și să mă pupi. De ce nu m-ai pupat?
- De bou. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Deși erai mișto, deosebită, specială.  Așa ai rămas.
- Trăiesc aceleași lucruri, pe repeat. De ce sunt tot singură?
- Pentru că îi sperii.
- Ca un monstru?
- Nu. Ei nu știu ce să facă, nu știu cum să se apropie de tine… Intimidezi.
- Când vii în țară, să mă pupi pe gură. Direct. Ai o datorie la mine, de mulți ani.
- Așa o să fac.

*

Acum două zile, a bubuit Irina. Iar Irina este întotdeauna calmă.
- Unde dracu îi găsești??!!!???
- Mă găsesc ei pe mine.
- Nu pot înțelege! Nu pot înțelege ce e în capul lor!!! Să întâlnești o femeie minunată și să nu întinzi mâna să o iei și să o ții lângă tine…

*
- POC!!! …Zice Fericirea, neexplodând.
- Mă sperii…
- Fericirea nu face “poc!”, Nona. …Zice Fericirea. Ci arde, prin combustie spontană.
- Și după aia?

- După aia… Renaște. Tot din foc.

*
Azi nu m-am dus la școală. Uneori, când zâmbești, ți se adună apă în ochi. Atunci e mai bine să stai acasă, cuminte.

Toată viața am fost cuminte.

I-auzi, Irina, Călin zice că intimidez.

Auzi, Călin, Irina zice că el trebuie doar să întindă mâna, ca să mă ia.

Fericire, ar cam trebui să suflu, ca să aprind focul ăla, nu-i așa?

Manon, freakul universului, ți-ai cuprins la piept, strâns, sentimentele, ca maimuțica – puiul.
Și, din nou, vrei să nu te mai doară nimeni.

Atâta ne place să filosofăăăm… Și să susținem că am descoperit acum, aici - adevărul cel de-fi-ni-tiv
Și după aia să remarcăm că, de fapt, nimic nu este etern
Și că, dacă tot nu e etern, e zadarnic…

Etape.

Între filosofări, viața. Crudă. Nudă. Frustă. Lungă.

Oamenii nu au în dotare buton de comutare a sentimentelor de pe ON pe OFF.
…Cei care pretind că-l au, ei bine… tocmai au descoperit un adevărde-fi-ni-tiv.
După aia urmează nimicul cel etern-zadarnic.

Are capul mare.
Creierul atrofiat.
Gură de buldozer. Cu ea sapă în tainele celorlalţi, cu ea scuipă înspre alţii confesiunile bieţilor nefericiţi care au crezut că omului respectiv îi poţi încredinţa o taină.

Are ochii acoperiţi de jaluzele şi urechi de prădător nocturn.
Sare de la o stare la alta ca luminile unui girofar.
Te unge ca alifia, uneori, ți se vâră în ochi ca sarea – alteori.
Are limba ca un mosor fără ață – dar cu intenție de fitil, și întunecă orizontul chiar dacă afară e lumină.

Când specimenul de mai sus este femel, doza de otravă este maximă şi paralizatoare.

M-am întâlnit cu ea, săptămâna trecută.
Eu, toată un zâmbet.
Ea, cu flăcările iadului stângaci acoperite de jaluzeaua privirii.
Nu ştiam de ce.
Am vrut să aflu.

- Ce ai? Eşti supărată?
Ea mi-a scrâşnit, printre vocabule incoerente, doi saci de nisip.
– Normal că sunt!!
- “Normal”? …Adică… pe mine?
- …Nu ştiu. Încă fac… cercetări.

Iată provocarea. În momentul cel mai nepotrivit.

Mi-a murit zâmbetul, instant.
Eu nu fac mahala.
Evit loazele greşit informate.
… Dar nu admit ca acestea să-mi fută ziua.

Am mitraliat-o, scurt.

Și iată surpriza. Într-o secundă – printr-un procedeu pe care eu nu îl înţeleg şi nici nu vreau să – faţa de buldozer s-a transformat în privire de câine supus.
- Hai, mă, că am glumit…

- Ai “glumit” cu mutrele fioroase și cu “cercetările”?… Hai să îţi spun eu ceva…

*

Am părăsit locul faptei numai după ce am avut grijă ca inculpata să simtă senzaţia aia… unică
… Pe care o experimentează cei care au curiozitatea de a fotografia un glonţ din faţă.

Simt, pentru prima oară de când scriu – că noianul de gânduri nu vrea să își aleagă literele de pe tastatură, pentru a le așterne, în pagina de jurnal, ca idee.
Așa că… Așa că nimic.

Am trecutul în urmă.
Stau pe marginea unei prăpăstii.

În față, viitorul meu.

O punte suspendată mă poate duce spre el.

Trebuie să fac pași mici, căci scândurile sunt putrede, pe alocuri.
Iar jos, abisul.

Ne e frică de ceea ce nu cunoaștem, și evităm puntea aia suspendată, terifiați că ne înghite necunoscutul.

Facem atâția pași greșiți, în viață, când ne învârtim sau rămânem pe lângă răul pe care îl știm, dar care este suportabil pentru că nu are mistere…
Când vine vremea să lăsăm negurile în urmă și să privim în față, paralizăm de frică. …Să nu facem pași greșiți.

Am să respir.
Am să mă prind de balustrada fragilă.
Și am să merg înainte.

Se poate să cad din nou. Foarte probabil că da.

O să parcurg drumul ăsta suspendat, încet, tremurând din toată ființa, cu îndoieli, cu regrete și cu toată pleiada de gânduri parazite care mi s-au agățat în sistem după ultima relație maladivă.

Trebuie să mă gândesc, simplu, că la capătul celălalt e viitorul meu.

Al meu.
Pentru mine.

Și-mi vor tremura picioarele.
Și-mi va bubui inima.

Pas cu pas, scândură cu scândură; cu alunecări, redresări, iar privirea – direct în față.

Drumul spre mine nu poate dura mai mult decât veșnicia pe care am trăit-o așteptând.