Archive for August, 2007


Azi sunt blue. Asta înseamnă că am privirea intensă şi umedă, sufletul greu şi limba ac.
Deci.
De ceva timp, Metrorex a introdus în circulaţie un nou tren, gen limbric, ca să încăpem noi, toţi fraierii. De la cap la kur e neîntrerupt, iar prin el defilează doi badiguarzi cu priviri de o agresivitate blazata. Şi ei, ca şi alţi romani, miros a usturoi cu bere.
Eu nu am un nas mic, însă nu mi-aş fi putut imagina vreodată că o să-mi doresc să îmi crească trompă de elefant. Ei bine, aş vrea să am o trompă lungă. Pentru că în trenul cel nou nu e aer, presiunea e de zece atmosfere, sauna este automată şi în condiţiile astea, toţi chiloţeii purtaţi timp de câteva săptămâni încep să dea semne de nelinişte…
Singura ventilaţie, anemică, vine din tavanul trenului, prin nişte găurele ca nişte nasturi.
Acolo mi-aş fixa trompa. Măcar aş simţi şi eu un strop de aer!…

…Chiar dacă vine din exteriorul trenului, cu miros discret de şobolani locatari şi de mucegai statornic, plin de candida albicans.

Freak

admin on August 29, 2007 in Oglinda No Comments »

Eu nu pot fi “călduţă”. Dacă iubesc, ador, când urăsc, detest. Al dracu’’ freak ce sunt…

În aşteptarea unor lucruri interesante în viaţa mea, încep o serie de crochiuri. Ale oamenilor care nu îmi sunt indiferenţi. Pentru cei interesaţi, fac şi la cerere…
Aşadar…
Din seria “Printre blocurile gri, e şi-al nostru. N6.

Nicu.
Nicu e vecinul meu de pe palier. Un bărbat frumos, de 30 de ani. Are ochi expresivi, mari, căprui cu ape verzi, iar genele sunt luungi, ca o umbră. Zâmbet ştrengăresc şi privire isteaţă. E viu şi inepuizabil. Gesticulează larg. Vorbeşte tare. Şi mai tare, când bea… Iar Nicu bea cam mult, să fim serioşi…
Fost infractor. Are prieteni mai mult sau mai puţin dubioşi, care îl vizitează periodic.
Tăiat pe mâini, cu lama.
Tatuat.
Înger şi demon.
Îl ador, uneori, îl detest câteodată. Mintea îi e la fel de ascuţită ca şi cuţitul pe care-l purta cu el.
Are multe gagici. Le atrage ca pe muşte, şi toate se îndrăgostesc iremediabil de el. Până când Nicu se plictiseşte. Şi le fixează cu privirea aceea. De sticlă. Parcă te curentează.
E plin de farmec. Cu această carismă ne-a atras şi pe noi, vecinii. Fără să ne dăm seama, cu toţii am devenit o familie. Ne întâlnim în fiecare seară şi povestim ce ni s-a mai întâmplat. Ne serbam zilele de naştere pe hol. Ne certăm ca disperaţii. Ne separăm. Şi iar ne împăcăm.
Iar Nicu nu e niciodată străin de ceea ce se întâmplă.
Pasional şi temperamental, orgolios până la extreme, se manifestă ca şi cum ar vrea să decoleze. Un singur lucru îl împiedica.
Nicu este ţintuit în căruciorul cu rotile.

Cristina.
Cristina sta la 3. E mignona şi casnică. Frumoasă, cu ochi albaştri ca apa de ocean în care se reflectă cerul. Mama de copil superb.
Nu vorbeşte mult. Ascultă, interiorizata. Nimic din ceea ce se întâmplă nu trece neobservat de ea, indiferent dacă e viaţa ei sau a altcuiva. Misterul ei atrage automat respectul. Nu poate plânge, pentru că a învăţat să strângă tot în suflet.
Când e tristă, doar o umbră îi alunecă, pe fată.
Când se enervează, ochii ei arunca săbii. Te intimidează instant, fără să scoată un sunet.
Întotdeauna dă sfatul perfect, revelând, fără a dezvălui, un trecut care a marcat-o. Şi care a învăţat-o să fie atentă la ceilalţi.
Îi spunem ghinda, pentru că e mică. Şi am votat-o şefa de clan.

Gabriela.
Gabi are 39 de ani, însă pare sora fiicei sale. Are doi copii, băiat şi fata. Ambii superbi.
Gabi s-a născut războinică. La nervi foloseşte înjurături sofisticate.
Are ochi mari de căluţ, din care îi pescuieşti toate gândurile şi sentimentele.
Energică, fumătoare şi cafegioaica.
Vulnerabilitatea îi ţâşneşte din toţi porii ei de luptătoare.
Visează la o fermă cu cai.
E greu de smintit din gândurile fixe, şi se contrazice până în pânzele albe.
Nu poate trăi izolată, se sufocă.
E cuminte. Statornica. Iubeşte, de douăzeci de ani, acelaşi bărbat.
Se enervează spontan, şi criză de nervi pare că duce la apoplexie. Se calmează tot spontan.
O iubesc pentru lumina din ochi, pentru sensibilitate şi pentru că îi acord diploma de mama eroina.

Observaţii

admin on August 24, 2007 in Oglinda No Comments »

Au început să mişune ăştia micii, candidaţii, prin şcoală, la înscriere. Par mai puţini anul acesta. Am emoţii discrete pentru ei, şi remarc, din nou, cât de sfielnici şi plini de respect sunt.
Dragii de ei…
**
După o vară petrecută mai mult aici, în birou, în absolută singurătate, a început să mi se mai deschidă şi mie uşa. Nu de la curent, ci pentru că, plini de dor, îmi vin studenţii în vizită.
Camera capătă culoare şi viaţă de la poveştile lor, îmbrăţişările sunt din alea, ferme, ca în familie, ca vrăbiile îmi susura, plini de energie, poveştile lor de vară. Toţi sunt şocaţi şi încântaţi de faptul că sunt şi mai slabă de cum m-au lăsat, mă admiră şi îmi zic că sunt frumoasă, de-mi fac rimelul praf. Călătoresc cu ei pe unde au fost plecaţi, trăiesc poveştile noi de iubire, le sorb ochii plini de sclipire, îi pup mult şi fumăm în draci.
… Până când discuţia ajunge la Adrian Pintea, care are poze peste tot, în biroul meu. Umbra neagră a regretului şi neputinţei ne îngheaţă bucuria, şi încercăm, melancolici, să refacem atmosfera sparta.
**
Acum câteva luni, multe, îmi tot dădea târcoale un tip. Mă întâlneam cu el întâmplător – credeam eu -  şi îmi aruncă priviri pline de promisiuni sexuale. Discuţiile banale alunecau, prin grija lui, tot la anumite performanţe, eu zâmbeam, replicând acidulat şi amuzându-mă de bietul ameţit, care habar nu avea cu cine stă de vorbă. Delicateţea mea era, poate, interpretată ca acceptare mută, şi pe măsură ce discutăm, el se tot încingea.
Bomboană pe coliva a fost fraza pe care mi-a adresat-o prin ym (căci faţă în faţă nu avea curaj): “Într-o zi tot o să fii a mea”.
… După care a dispărut din peisaj, şi nu ne-am mai întâlnit.
Acum, vă rog să mă iertaţi că râd în hohote şi stric poanta, însă m-o fi lăsat la fezandat până vine “ziua aia”?

Mă amuză trist situaţiile în care văd cum oamenii se zbat pentru a câştiga mici bătălii de orgoliu. Câtă suficientă! Şi câtă amărăciune, după ce pierd războiul…
Urmăresc cu interes o poveste de semi-amor care se petrece pe lângă mine, şi nimic nu îmi este necunoscut: veşnicele întrebări “oare chiar mă place/de ce îmi dă semnale, dacă nu mă vrea/mă vrea?”, fluturii din stomac, lupta de orgolii, aşteptarea, fixaţia, declinul, resemnarea… Obosesc doar privind, şi ştiu că nu pot da sfaturi.
Pentru că deşi mă ţin demnă, şi eu aştept un semn. Fie de la Dumnezeu, fie de la bărbatul pe care îl aştept să se trezească.

**
Îi mulţumesc, pe această cale, cu toporul, unui prieten care mi-a înşurubat în computer un program prin care văd cine din lista mea de messenger stă pe invisible.
M-ai nenorocit, bădie!
Eu sunt pe invisible numai pentru două persoane, ambele ciudate. Prima e o tipă care bate la tobe şi cu care nu am nici o legătură, a doua persoană e un badigard pe care l-am cunoscut la un eveniment, asta iarna. El ne proteja pe noi artiştii, şi din greşeală a pus ochii pe mine. Părea prea periculos ca să îl refuz când mi-a cerut id-ul, şi nu îi pot da ignore, de teamă că poate ne mai întâlnim. La cât de masiv este, se poate împiedica accidental peste mine, şi m-a făcut tablou.
Deci, prin deducţie logică, rezulta că cei pe care-i am în listă şi “par” offline, se feresc, de fapt, de mine. Motiv pentru care sunt foarte tristă.
… Are cineva un brici, că am o venă în plus…

Sinteza lunii

admin on August 21, 2007 in Oglinda No Comments »

Urăsc să fiu ignorată de persoanele pe care le iubesc. Mă consolează doar ideea că atunci când le ignor eu, suferă întreit.

**
Băieţi şi fete, vă rog să urmăriţi cu atenţie un clip ce se difuzează în draci: un Alex cântă despre dragoste la prima vedere, suferinţa, despărţiri. El dansează în ploaie, pe bancă, mă rog, pe unde apucă. Cred că sunt trei ani de când nu am mai stat încremenită în faţa televizorului, ca acum, cu ochii scurşi, adânc implantaţi în zecile de pătrăţele pe care Alex le are pe abdomen. Privirea mea aluneca alene şi pervers pe mâinile lui, pe guriţa aia a dracu’’ de sexy… Mă uit fascinată la acest animăluţ absolut şi definitiv senzual…ba chiar am o fixaţie pentru el. Bravo, Alex, eşti bestial, o bucurie pentru ochii bătrâni şi inima tânără! Cine zicea că viaţa e de kkt?
La antipod, altceva. Urmăresc până dimineaţă, pe Cosmos TV (cum adică ce e ăla?) o emisiune în care sunt difuzate clipuri muzicale, ori refuzate de piaţă, ori procurate de la duşmanii respectivilor artişti… Râd singură, cu lacrimi, în noaptea adâncă… Clipuri făcute la repezeală, femei cu cvasi-veleitati de guriste, urâte ca dracu’, împopoţonate, expirate. Melodii vraişte. Mă miră că s-a rătăcit pe acolo şi o formaţie (cu mare priză la domnişoare) la care ţin, pentru că îl cunosc pe unul dintre interpreţi…
Vă recomand călduros cosmos TV noaptea, când nu aveţi somn şi vreţi să zâmbiţi cu hohot. Cosmos TV este casa inepţiei. Reclamă mai proastă nu există… Decât, poate, aia cu fata de la pagina 5 din libertatea prost înţeleasă.

**
Chiar, că mi-am mai amintit ceva. Am o vecină în bloc, tânără. M-a uimit cu faptul că, deşi sta aici de doi ani, niciodată nu saluta pe nimeni. Nici nu îmi răspundea la salut. A fost însărcinată şi când a născut, i-am zis ceva de genul să vă trăiască. M-a ignorat, demnă, de parcă o înjurasem de mama. De la un timp, însă, a început să salute vecinii, pe mine, în special. I-am răspuns la salut de fiecare dată, deşi îmi devenise absolut antipatică.
Într-o zi, mă acostează: “Dumneavoastră sunteţi actriţă?”. “Da.” “Am lucrat la o firmă cu o fostă colega de-a dumneavoastră de facultate, ea mi-a zis că are o prietenă aici în bloc, când îi spusesem eu unde stau”.
…Deci femeia a început să considere că merit să fiu salutata numai în momentul în care a aflat că sunt actriţă. Că vecină, nu merităm.
Acum caută, de fiecare dată când mă întâlneşte, să vorbim, cu aceeaşi deferenţă cu care înainte mă ignora.
Trist.

Veşti noi. Am fost cerută în căsătorie. E pentru prima dată când mi se întâmplă, şi s-a petrecut chestia pe trotuar, în faţa blocului meu, direct. E un lucru drăguţ, şi m-a mişunat prin suflet niţică flatare.
Acum să trec la partea concretă a problemei.
M-a cerut în căsătorie Titi (ştiu că e un nume de imbecil, însă lui i se pare că dacă îl strig Constantin, e şi mai rău).
Şi de aici vă rog să începeţi să râdeţi (păstrând limitele, din respect pentru mine) de situaţia care se prezintă după cum urmează: Titi e un vecin care mă filează într-un mod nu tocmai discret, de vreo câteva luni.
Are 37 de ani.
Înalt şi masiv.
Foarte drăguţ la faţă, cu o gropiţă adorabilă în obraz.
Rac.
Fost rugbist.
Actualmente şofer pe TIR cu burtă.
Solo, divorţat.
Lipseşte de acasă toată săptămâna, că are curse. Vine numai în uikend, şi stă la bere cu alţi vecini, pe trotuar.
Gospodar.
Eu voiam să îi fac lipeala cu o tipă de la noi din bloc, pe care mai bine o sari decât să o ocoleşti, solo şi ea, şi tot gospodină, care îl plăcea discret.
Sâmbătă merg la magazin să îi iau de mâncare Pupei. Titi îmi sare în faţă, neaşteptat de agil pentru masivitatea lui, zâmbind galeş din gropiţă, cu ochii calzi, de câine.
Îl întreb ca nuca în perete, uşor jenată de manifestarea lui nonverbală, dacă s-a mai gândit să o ia pe Tanţa, la care el îmi răspunde direct şi fermecător:
“Nu o vreau.”
Pauză mică.
“Eu pe tine te vreau.”
“Titi, tu mă ceri de nevastă?”
“DA! Vrei să te măriţi cu mine?”
“Nu!”
“De ce, nu?”
“Pentru că eu sunt altfel”, zic, “sunt artist, şi nu ne potrivim, deci nu vreau.”
…La care îmi răspunde plecând, cu un zâmbet uite-atâta pe faţă: “Eee, parcă e după tine…”
Eu rămân tablou.
Anumite persoane old-e din bloc m-au sfătuit să îl iau, să nu mai aleg.
“E şofer pe TIR” zic, ” pentru Dumnezeu, e mai rău că inginerii”.
“Ei, şi tu acuma, dacă e om de casă e bun, şi faci şi tu copilul ăla pe care ţi-l doreşti de atâta timp…”
Gaşca de la bloc tine cu mine. “Nu îl lua, dă-l dracu’.” Toată liota de vecini, cu care îmi împart amarul zilnic, pe coridoare, are o tensiune, o gelozie, o teamă că m-ar putea lua cineva de lângă ei… Ceea ce mă flatează mai mult decât cererea lui Titi.
Aşa. Aseară îl văd pe Titi ca bântuie prin faţa blocului. Şi cobor la scară, cu alaiul de cerberi. Trece pe lângă noi, salută cu bun simţ, şi pleacă în casă. Noi facem consideraţii discrete asupra bunei lui creşteri. “O să coboare, iar, zic”. Şi stăm.
După ceva vreme, o prietenă iese din scara şi îmi zice: ” 6! Vine Titi. E înconjurat de un nor de parfum”.
Titi coboară vorbind la telefon cu un prieten, despre fotbal şi Becali (normal, nu!?) se duce să îşi cumpere o bere şi vine la noi. Stă şi el pe scară, având grijă să sufle praful, mai întâi.
Atmosfera devine, brusc, de gheaţă. Toţi sunt tensionaţi şi conversaţia înţepeneşte o clipă deasupra capetelor noastre, ca un ţurţure ameninţător.
O să scriu doar esenţialul din discuţiile de aseară:
“Titi, am spus la toată lumea că m-ai cerut de nevastă.”
“N-am vrut să te supăr.”
Privirile găştii se plimba de la unul la altul ca la tenis.
“Nu m-ai supărat, mi s-a părut că eşti adorabil, îmi eşti foarte drag.”
Pauză. Toţi scormonesc, nu ştiu de ce, cu privirea în pământ.
Titi rupe tăcerea: “Şi vrei?”
“Păi, uite, eu zic să îţi răspundă ei. Sunt ca şi familia mea. Dacă ei zic da, voi zice şi eu la fel.”
Toată lumea tace şi mai adânc, asurzitor.
Titi se îndreaptă spre cea mai mică din grup:” Spune-i să zică da”.
“Nu vreau, de ce să zică da?”
Titi renunţă să întrebe mai departe, căci simte o mârâială ascunsă.
“Cum să mă mărit eu cu tine, nici nu te cunosc?”
Vocea lui Titi e defectată profesional, când vorbeşte, parcă bagă într-a cincea. “Păi ce să cunoşti? Nu mai suntem tineri, şi apoi mie nu îmi place chestia cu sa ieşim la suc, la film, să ne plimbam, nu am timp de aşa ceva. O duci pe femeie acasă, cumperi o pizza, bere, şi gata.”
… Părul meu de pe ceafă începe să se ridice ameninţător, ochii mi se fac de sticlă şi şuier duios: “Titi dragule, adică tu iei femeia, îi dai o bucată în gură de pizza şi o bere şi după aceea o arunci în pat şi o iei de nevastă, gata, aşa e?”
“Da.”
Brusc, toată lumea se destinde şi fiecare dintre noi îşi aduce aminte că trebuie să meargă, ba la masă, ba la culcare. Titi îşi mai ia două doze de bere de la magazin, la pachet pentru acasă, şi pleacă şi el.
Asta a fost povestea cu cererea mea în căsătorie. Cum fuse se şi duse.
În inimă, adânc, am un dor de cineva… Evident, de altcineva. Nu pot scrie aici despre el, însă simt că mă doare dorul. Vreau să îl văd şi să îl ţin în braţe, să îi dau lui povara asta care îmi face inima să îmi bată apăsat. Este, evident, şi el, un alt cretin, căruia îi e teamă de mine şi mă vrea, în acelaşi timp…
Aşa fu povestea cu Titi. Amândoi ardem în focurile iubirii. El pentru mine şi eu pentru altul. Suntem, în fond, noi bieţi nefericiţi care îşi canalizează sentimentele absolut greşit.
Amandoi învinşi.
De propria noastră orbeală.
De faptul că unul ţinteşte prea sus, altul prea jos.
Atât pentru azi.
A., ai legătura!

admin on August 19, 2007 in Oglinda No Comments »

Regizorul prieten mi-a spus că a scris scenariul gândindu-se că eu trebuie să joc. E bine. Nu îmi fac iluzii, ca să nu am deziluzii. Se pare că filmăm în noiembrie. E un scurt-metraj, însă ar trebui să iasă bestial. Ajută-ne, Doamne!

admin on August 8, 2007 in Oglinda No Comments »

Port în sistem, iar, gustul inutilităţii…

**
Un vechi prieten, regizor de film, care, în loc să facă filme, pentru că este genial, lucrează la televiziune, mi-a trimis un scenariu, să îl citesc. E bestial. Şi sper, în surdină, să mă ia şi pe mine la filmări. Mi-e dor.

Pentru a mi se confirma again and again că un purice de ghinion mă urmăreşte constant, mulatrul s-a mutat din blocul meu. Şi statul la scara blocului a devenit, brusc, mai uscat. Toţi suntem un pic mai mohorâţi, căci dacă eu sunt apatică, toată lumea e în doliu.
Acum înţeleg şi tristeţea lui… omul era somat să plece, nu îndrăgostit lulea… Ne-a dat id-ul lui de mes, însă bag mâna în foc că nu sta pe net, nu e genul.
Noroc cu nişte prieteni că m-au târât la mare în uikend, că altfel boceam pe la bloc dispariţia iubitului platonic…

**
Deci am fost la mare. Un cuplu de prieteni mi-a zis că posedă o casă la Agigea, şi merg în fiecare uikend acolo, nu vreau să merg şi io? Ba da. În maşină, am fost prelucrata că nu exista decât apă rece. E OK, îmi ziceam, imaginându-mi un butoi suspendat la soare.
…”Doar că îmi este mai greu dacă WC-ul e în curte… însă mă adaptez”, am suspinat discret…
“E în curte”, zice bărbatul prietenei.
“Nu e în curte”, zice prietenă, “e în casă”.
Eu tac chitic, cu gândul ascuns ca unul dintre ei face mişto de mine, însă nu ştiu care.
“Avem sura de paie”, zice el, cu ochii sugestiv împinşi în oglindă retrovizoare.
“E foarte tare”, zic, “mi-am petrecut copilăria la ţară”, numai de văduvă negra să nu dau, continui în gând. Sunt o persoană fără fiţe, şi mă aşez mai bine în scaun, cu gândul la grădini, sure şi aer de mare.
Când ajungem, intrăm pe o stradă nepavată, pe lângă care se aliniază numai căsoaie. Când prietenul opreşte maşina, să fac infarct. “Căsuţa rustica” pe care mi-o imaginam e un ditamai viloiul pe două niveluri, cu spaţiu imens pe lângă ea, garduri din brăduţ tăiate la mustaţa, iar interiorul, pe măsură exteriorului. Casa de oameni bogaţi.
…Am petrecut de minune, două zile.
… Iar soţul prietenei mele încă mă mai tachinează cu “sura de paie”…