Archive for September, 2004


Damnare

admin on September 29, 2004 in Moţul No Comments »

Am încheiat parantezele cu dezastre. Continuăm în stilul casei.

Aşadar: În viaţa sunt nenorociri permanente şi nenorociri nepermanente.
La capitolul nepermanente aş trece teroarea lunară, care mă încearcă în momentul în care se apropie ziua de mers la coafor. Pentru că trebuie să-mi pregătesc zâmbetul prietenos. Să-mi tonific psihicul. Şi să-mi pregătesc căciuliţa, pentru cazul în care freza mea va suferi, iarăşi, schimbări dramatice de genul look de vânzătoare…

Disperată de faptul ca tradiţia şcolii “Igiena” scoate pe banda coafeze oarbe în imaginaţie şi amorfe în creaţie, luna trecută mi-am luat portofelul în dinţi şi m-am programat la o stilistă ce şedea într-un coafor amenajat chic… După o jumătate de oră de psihanalizare, chipurile, să se acomodeze cu personalitatea clientei, pentru ca, după, să taie firul de păr asortat cu aceasta; după altă oră, de ales vopseaua şi nuanţa pentru şuviţe (voiam un chatain natural, cu două-trei pete de lumină), s-a aşternut la lucru, harnică şi simpatică…
Eu? – Plină de speranţă.
M-a tuns, m-a vopsit, m-a decolorat.
La final m-am uitat în oglindă.
… Unde am văzut un fel de lup năpârlit, cu ochi bulbucaţi de stupoare… Culoarea pe care o voiam “naturală” era un fel de noroi spre negru (dezastru pentru tenul meu bronzat), iar “petele de lumină” erau nişte meşe galbene-galbene, genul “m-am decolorat acasă şi am greşit compoziţia”.
Tunsoarea pe care o pregătise teoretic îndelung, aprobată de mine cu chicote şi mici aplauze, s-a transformat, practic, într-un fel de dovlecel turtit, cu două-trei răţuşte ridicate de pe ceafă. Din faţa, semănam cu o năşică pregătită de botez şi surprinsă de un baston în cap. Din profil, semănam cu bunicul meu, pe moarte…La spate mi-a fost frică să mă uit… aşa că am ieşit pe uşă, mută, şi până acasă am căutat insistent ceva pe jos, cu privirea… Îmi pusesem atâtea speranţe… Iarăşi…

Acum se apropie timpul să mă tund. Am, deja, simptomele cunoscute: inima îmi bate repede când trec pe lângă un coafor, am început să îmi exersez zâmbetul prietenos, ca să par pozitivă şi încrezătoare…

…În ultimul an, vajnicele coafeze au reuşit performanţa de a mă transformă, dintr-o simplă foarfecă, în piţigoi plouat, dreptunghi, vânzătoare de flori, păpuşa ciuki, lup şi, cum ziceam, bunicul…Mă întreb cu groază unde să mai merg, şi mă pregătesc cu tremurătoare spaima de noua formă de păr. Cum dracu să-mi manifest eu spiritul de femeie fermecătoare, când în cap mi se lăfăie te miri ce snop cu individualitate proprie?
…Aş încerca o chelie…

Am avut o revelaţie drăcoasă: caracterul bărbatului care, cică, mi-a fost alături vreo patru ani, are absolut aceeaşi mărime ca şi penisul din dotare. Fantastic!
Îi doresc, în continuare, aceeaşi dimensiune de fericire şi bunăstare.
**
E uimitor cât de perfect nefericit este cel părăsit, şi cât de perfect prietenos cel care părăseşte… Armonia perfectă!
E şi mai uimitor cât de repede uita durerea cel părăsit când este căutat din nou, şi cât de umil e părăsitorul, întors în genunchi, demn… Penibilul perfect!
**
Voi reveni, dragă jurnalule, dar aştept să îmi treacă ura ce mă macină. Urăsc să nu înţeleg lucruri. Urăsc laşitatea şi fuga. Şi îmi urăsc milă şi jena pe care o am când o persoană nemernica se umileşte un faţa mea. “Milogului îi porţi traista”, îmi zicea înţeleapta mea mamă… Aşa este… Încerci să faci din defectele unui om, calităţi, cu ajutor discret şi cu încurajări, şi el, dintr-o dată, se leapădă de tine ca de o infecţie. Nu pot accepta aşa ceva. Nu pot să stau în banca mea şi să-mi rod unghiile, umilita şi părăsită fără o discuţie calmă şi lămuritoare!… Ei, nu pot…La urma urmei, ce explicaţii îmi mai trebuie, când comportamentul persoanei arata clar un ciucure de caracter, îndoit şi abrupt întrerupt din dezvoltare…!? Ei, şi ce dacă mă doare? O să-mi treacă.
**
Pustiul pe care îl laşi în urmă, fugind, te întâmpină la sosire, la fel de gol.

 Am crescut împreună cu doi fraţi. N-am să uit niciodată atenţia pe care ne-o acorda mama (mie mai mult cu palma, căci trebuia să fiu premiantă).
N-am să obosesc în a admira grija cu care, tot mama, îl vâna pe fratele meu mai mic, începând de la intrarea în casă (ca să nu umple camera cu ciorapi aruncaţi anapoda şi cu ghiozdan proptit pe sub pat), până la masa de zi cu zi.
Îi atrăgea atenţia să-şi ridice farfuria şi să o depună în chiuvetă, să o spele, şi să-şi strângă firimiturile de pe masă.
De fiecare dată argumentul era:”Într-o zi o să te însori şi o să te înjure aia de mamă, că nu te-a educat!” 

Dragii mei, a folosit. Am un frate extraordinar. Ne-am bătut toată viaţa copilăriei noastre, însă îl iubesc şi îl admir pentru că are grijă. Are grijă să nu fie nesimţit. Deci se poate. 

Întâmplarea face să fi avut şi eu, în decursul vieţii mele, vreo doi bărbaţi în bătătură, pe post de concubini. Şi am realizat că, în ambele triste cazuri, am ajuns să le afurisesc mamele, cu diverse ocazii…

Nu pot înţelege această suficienţă a unor mame, lipsa lor de preocupare pentru educaţia băiatului.
Să laşi în lume un om care, dacă se apropie de aragaz – varsă uleiul pe el, dacă duce furculiţa la gură o loveşte metodic şi consecvent de dinţi pe nervii femeii de lângă, dacă se dezbracă, bietele veşminte rămân pe duşumea, aruncate… Cum poţi să nu vezi cum creşte băiatul tău? Cum îl poţi lăsa aşa în lume?… Cum să nu te gândeşti, măcar pentru o clipă, ce impresie va lăsa el altor femei? 

… Poate că nu aş fi ştiut ce este normal şi ce nu, însă, cum am spus, am avut o mamă care ne-a învăţat.
De aceea am spulberat şi voi spulbera orice urmă de cinism al bărbatului când, la o observaţie pertinentă, de genul:”Suntem, totuşi, de doi ani împreună, nu crezi că ar fi timpul să arunci şosetele în coşul de rufe, nu sub pat!?”, îmi răspunde cu:”Aşa fac toţi bărbaţii, dragă!”
Nu, dragă, nu aşa fac toţi bărbaţii. Fătălăii, da. Oamenii cu deficienţe, da. Însă nu cei care au învăţat, în anii de acasă sau prin autoeducaţie că însemnul masculinităţii nu este nesimţirea, prin exces de comoditate, râgâială culă sau scărpinat în kur metodic…
…Că nu dau doi bani pe deşteptăciunea ta, dacă-i asezonată cu pârţuri de comportament.
Eei…

Inimă strânsă

admin on September 28, 2004 in Cicatricea 1 Comment »

Da. Breaza e pe moarte. La transplantare, se pare că şi-a lăsat în găletuşa niscai rădăcini. Am dus-o la doctor, o ud în fiecare zi pe aripi cu puf de apă, îi vorbesc… Dacă va muri, voi fi şi mai nefericită decât sunt.

Dragă jurnalule, nu te-am răsfoit de multă vreme. Pentru că mi s-a întâmplat un lucru extraordinar de grotesc: pentru prima oară în viaţa mea, cineva mi-a făcut rău voit.
… Astfel că, pustiita, mâhnită şi cu gânduri negre în cap, nu am mai poposit pe aci, să fac mişto. Că nu-mi mai da mâna. Singura persoană de care aş râde în hohote, dacă nu mi-ar fi aşa de greu, sunt eu. Păi cum să nu râd de mine, în condiţiile în care îl primesc pe nemernicul părăsitor înapoi, înmuiata de târâşul lui, pentru că, după câteva luni, să mi-o tragă, la fel, din nou: “Vreau alte femei!! Plec. Nu te iubesc!”????

Al meu

admin on September 28, 2004 in Crochiu No Comments »

În tinereţe, se consideră nemuritor.
Înspre senectute, îşi doreşte disperat să nu moară infirm sau neputincios.
Devine agresiv când e vinovat.
Orice avans sau clipire de geană feminină îl transformă în melasă.
Se maturizează după 35 de ani.
…Bărbatul.

Doamna Reli este vecina de la şapte. 70 de ani. Fosta asistenta şi iubitoare de tot ce-i viu. Crescătoare de boxeri, măritată cu un idiot. Mama de fată. Slabă ţâr, palidă, vopsita la păr negru abanos, rujata cu roşu, de zici, la prima vedere, până grăieşte, că e o arătare nebună. Nu e nebună, e mişto, dar vede slab, aşa că, la dozarea culorii…să trecem delicat peste aspect. Este preferata mea, dintre vecine.
Acum două luni doamna Reli a avut ceva la plămâni, destul de grav. A slăbit ca săracii ăia din lagărele de concentrare. De-abia îşi mai strunea boxerul din lesă.
Ei, şi mă opreşte pe scară, cu privirea fierbinte:
“-Donşoara Nona, eu ştiu că iubiţi florile…Am o floare acasă, şi aş vrea să v-o dau. A crescut mare în ghiveci, înaltă…
- Doamna Reli, de ce vreţi să mi-o daţi acum?”…În priviri i se citea fatalitatea, adânc întipărita idee că va muri. Voia să lase floarea cuiva care are grijă de ea. Îşi făcuse testamentul.
M-a rupt în două.
“- Ştiţi ceva, doamna Reli, vă mulţumesc. Însă acest cadou inopinat sună a ultima dorinţa. Drept urmare, fă-te matale bine, pune-te pe picioare, şi după ăia vin să iau floarea.”
Zâmbeşte timid-ruşinată că am prins ideea.
“-Ştii că te ador, doamna Reli?
- Ştiu.” Şi pleacă, zâmbind.
Au trecut, cum ziceam, câteva luni. S-a înzdrăvenit.
Floarea, un crotonel trufaş, e acum la mine în birou… Dăruită cu zâmbet şi speranţa, nu cu limbă de moarte. I-am cumpărat vas mare, pământ proaspăt. Nărăvaşa, nu se dădea dusă din găletuşa ei înghesuită, nu şi nu.
Am convins-o, şi acum stă lăbărţata şi fudulă la înălţime. Bărbatul a numit-o Breaza.
E superbă, şi o iubesc de două ori.

Strategie

admin on September 14, 2004 in Oglinda No Comments »

Ce înseamnă şi chitreala* asta… Ţin io de bănuţi, cu dinţii, ca să-i strâng acolo, în căldura portofelului…Şi, dintr-o dată, poc!, s-au dus toţi cei 250 de mii agonisiţi…
Intru într-o florărie, să-mi pârăsc floarea de pe birou, că s-a împaduchiat din senin, şi tanti vânzătoarea îmi pune în braţe un spray. S-au dus 135.000 (bah, nici deodorantul meu nu costă atât!). Ajung la birou, şi aflu că mai am de dat restul, plus 20000, ca să-i facem o surpriză cuiva…

…Şi strângeam la ei de ceva timp… Nici măcar nu apucasem să-i planific pe căprarii…

Aşa mi se întâmplă de fiecare dată când mă chitresc. Să-mi fie învăţătură de minte! De acum încolo, o să îi ţin aşa, la mişto, în portofelul deschis, ca şi cum nu mi-ar păsa. O să mă prefac că vreau să cumpăr ceva, apoi o să mă răzgândesc subit… O să-i scot la aerisit, când cutreier piaţa, o să-i scap din greşeală pe jos, o să-i mut de pe masa din cameră, pe aragazul din bucătărie (da, stins!) etc…Şi, în felul ăsta, poate o să păcălesc bănuţii, şi ei nu vor mai pleca din portofel. Astfel, cu ajutorul aceluiaşi bun dumnezeu care veghează asupra mea, în vreo douăzeci de ani, voi strânge şi io bani de o excursie, sau, de ce nu?, la norocul meu, poate că îmi cumpăr chiar cuptor cu microunde…

*Chitreală- zgârcenie, hagitudorism, strângere de pungă; vine de la chitra=adică un fel de lămâie verde

Răzleţe

admin on September 13, 2004 in Oglinda No Comments »

Remarc la mine, cu plictisită surpriză, o stare de sictir. Aş crede că mi se trage de la colăcelul bronzat de pe burtica, dacă nu aş fi sigură că, de fapt, cauza este lipsă de activitate sentimentală, cu tot soborul ei: gimnastică simţirii, îmbujoreala complimentarii, alergatul prin casă, prinsul şi smotocitul, iluminarea ochilor, şoaptă obrăznicita, dânsul din buric şi căderea de pe role.
**
A venit momentul să îmi fac prieteni noi. Sunt cu ochii în jur că pe butelie. Când încep ăştia micii, studenţii, şcoala, o să-i car la lăptărie să bem bere şi să ne uităm la filme. Dacă nu vine iarna.
**
Iar nu mă mai uit la televizor. Mi se încleştează voinţa şi uite-aşa pierd evenimentele arzânde. Nu-i bai. Dacă voi deschide televizorul după alegeri, tot ăia va fi…
**
Aş vrea să fac şi eu şcoala de şoferi, ca să nu mai merg, oarbă în orientare, pe străzi. Numai ca preşedintă blocului m-a atenţionat în colţul urechii să îmi pun contoare la apă, ca “vin vremuri grele”…Cât de grele, mă întreb eu!?… Mai grele ca acum, când voi înlocui carnetul de şofer cu patru robineţi, la baie şi bucătărie? Tot ceapă aia sfânta ne rămâne, indiferent de cât de multă şuncă acumulează pe caracter viitorul preşedinte, năstasele…
**
Citesc Dostoievski. Fenomenal, ce rol terapeutic!…

Imagine

admin on September 11, 2004 in Ruşini mondene No Comments »

Azi este 11 septembrie… E bine să nu uităm…
**
E sâmbătă dimineaţa. Ca orice femeie iubita şi respectată din lumea asta, sâmbăta mi-o petrec, evident, singura în pat, cu mâna pe telecomandă. Astfel, am nimerit din greşeală pe tvr2, unde, la vestitul Măruţa (ăla care dă cu pumnu’ în monitor şi cade de pe scaun, pipăind invitatele) era invitată marea vedeta Anna Lesko.
Nu m-am dat în vânt niciodată după ea, şi nu am înţeles niciodată pe ce criterii este considerată o femeie frumoasă şi cu voce bună. Mi se pare masculinizata, colţuroasa şi cu o voce uite-atâta de mică. Beah, nu asta e motivul pentru care m-am repezit, în plină sâmbătă, pe laptop, să scriu, pentru că fată până la urmă e simpatică… motivul este altul: măh, fata asta se droghează?… Dumnezeule, are o privire pierdută, capul greu şi faţa schimonosită ca după o beţie grea… Trăsăturile sunt asprite, limba umblă peste buze des, gura vorbeşte ce-i trece prin cap, cum ar fi, de exemplu, faptul că ne pârăşte, nouă, telespectatorilor pe individul de Măruţa, ca o cotrobăia pe organism în pauză publicitară…În replică, Măruţa ne pârăşte nouă că, în pauză publicitara, Marian Ionescu, de la Direcţia 5 a intrat pe platou şi i-a spus Annei cum să răspundă la întrebări şi cum să se comporte în emisiune…
…Nu e treaba nimănui cine l-a înlocuit, în alcov, pe Irinel, însă cineva ar trebui să o ajute pe biata vedeta să se prezinte altfel în faţa publicului.
N-or fi oameni în jurul ei care să o iubească?
Starea ei de acum este departe de a fi naturală. Nu pot spune exact ce abur îi pluteşte prin cap, însă strălucirea suspecta din ochi îmi aminteşte de privirea tatălui meu care venea acasă seara, uneori, obosit de la muncă, cu aroma de alcool în voce… Numai că la ea mă tem că nu e alcool, căci dilatarea asta de pupila… mi-l aminteşte pe Al Pacino în “Panică în Needle Park”, if you know what i mean…