Jurnalul lui Manon.

În noaptea de Înviere am crezut că o să mor.

Stăteam moţ în vârful patului, la miezul nopţii, cu ochii în televizorul dat pe mute şi cu urechile la slujba împrăştiată de megafonul bisericii de peste drum. Mă durea înjunghietor stomacul, mă mânca pielea iar antibioticele reuşiseră o victorie în intestin cu ceva care se numeşte colită pseudo-membranoasă, pe numele lung, căci nu îl pot spune pe cel scurt, are şase litere şi mi-e lene să-l scriu, de ruşine…

Mă gândeam că până aici mi-a fost.
Am închis geamul, căci slujba începea să aibă, pentru mine, un iz de înmormântare prematură şi m-am îmbărbătat cu ideea că poate nu crăp, ci doar trec prin purgatoriu. La propriu.

Mi-a trecut prin cap că poate ar fi bine să merg şi eu la biserică, mai uit de mâncărime, iau şi aer în plex, aprind o lumânare…Însă mi-am adus aminte că sunt într-o situaţie care nu-mi permite deplasări lungi spre obiective înălţătoare spiritual care nu au în imediata vecinătate locuri de uşurare trupească.

Aşa că m-am potrivit mai bine în pat şi, pe la unu noaptea, mi-am urat tradiţional: Cristos a-nviat!, cu speranţa ascunsă că dimineaţa mă va găsi, prin simpatie, şi pe mine, vie.

Adevărat a-nviat!

**
update 7 aprilie:
cine taie motul la femei. Nimeni, până acum. Ştim doar cine le poate rupe gura.

**
update 6 aprilie:
asemanarea dintre un inginer si un caine replica. Amandoi stiu ce vor sa spuna dar nici unul nu stie sa se exprime

**
update 5 aprilie:
1. nici o fapta buna nu ramane nepedepsita, nici un ajutor nu ramane nepedepsit, nici un bine nu ramane nepedepsit. Măh, tu îţi cauţi motive să te faci infractor?

2. cum sa subjugi un barbat. Îi spui că fantezia ta ascunsă este să o faceţi în trei, şi că îşi poate alege el gagica numărul 2…

Dragii mei,

Vin, ete, mâine sau poimâine, Sărbătorile de Paşte. Am oroare de urări, căci nu am cum să vă zic ceva original, şi până la această oră aţi auzit, deja, de o sută de ori Paşte Fericit! (la care mă aliniez şi eu, în lipsă de inspiraţie, căci îmi trec prin minte numai glume, însă momentul e solemn).

V-aş ruga (trecând peste mica invidie şi salivare inocentă, deoarece sunt hămesită de foame), să nu daţi iama în bucate, căci altminteri ajungeţi ca mine: iată, de Paşte, profetic, voi mânca ierburi. Iar iepuraşul (că şi ăsta a devenit tradiţie, deşi mielul ar fi fost mai indicat) mie mi-a recomandat morcovi fierţi, să te ţii, distracţie!
V-aş ruga să aveţi grijă şi la licorile păcălitoare, căci nu putem să mai comentăm pe aici, după sărbători, dacă suntem ebrietaţi.

Vă mulţumesc pentru că poposiţi pe aici şi înţelegeţi că acest mulţumesc conţine îmbrăţişări şi pupicuri direct în frunte.

De azi până pe 10 aprilie, şcoala se sigilează (nu ştiu sigur de ce, probabil de la femeile de serviciu ni se trage, care nu vor liber pentru orele suplimentare, ci bani, iar bani are universitatea, ioc). …Deci şi netul e cu lacătul pe el.
Dacă mă strecor cumva săptămâna viitoare pe lângă portari, o să mai scriu. Dacă nu mă strecor, scriu pe laptop acasă şi updatez când avem liber să rupem sigiliul.

Voi nu mă părăsiţi, da? Că sunt singură şi îmi faceţi bine (aici ar urma, iar, un mulţumesc, să nu fiu penibilă şi patetică, însă ştiţi codul: mulţumesc=îmbrăţişări).

Vă doresc relaxare şi voioşie!

…Şi profit de ocazie să-l rog pe Cel de Sus să nu mai orienteze spre mine taximetriştii, cum era ăla de aseară care mai avea puţin şi mă cerea de nevastă, ca să aibă, după aia, ce înşela şi el… Că mi se activează urticaria.

Vă iubesc, dragii mei!

**
update 1 aprilie:
1. urari la 30 de ani. “Iubita mea, eşti o femeie balzaciană, sunt mândru că te am, la mulţi ani!”

2. spitalul militar bucuresti spaga. Nu diferă faţă de celelalte spitale: o injecţie, 5 lei, anestezistul, 200 lei, chirurgul, 500 lei.

Nicoleta are cancer. E colega mea.
Mignonă, frumoasă, creaţă ca o oiţă, empatică fără margini, mamă şi soţie.

A făcut operaţia şi acum trăieşte fiecare zi cu teamă. Îi citesc în ochi cum îi fug gândurile, şi o deturnez, făcând-o să râdă. E tânără şi va fi bine. Trebuie să fie bine!

…Insă de curând Nicoleta a aflat că şi soţul ei are cancer. Mă omoară ochii plini de lacrimi cu nod în gât şi mărturisesc sincer că în ziua aia am hulit, cu deznădejde, cu amar, în nimicnicia mea…

…De aia scriu acum aici.

Doamne, se apropie Sărbătorile, pun în jurnal şi rugăciunea asta: iartă-mă şi te rog eu, din tot sufletul, mai dă o şansă la viaţă celor care cred că se vor stinge, nu-i lăsa să moară, ia-le durerea şi boala şi îngroapă-le în nisipul deşertului, căci oamenii ăştia sunt din cei buni, cinstiţi, care nu fac rău…

 Dragi prieteni, scumpi colegi şi bă Costică,

Sunt vie, mişcătoare şi mişcată de întânirea cu medicul, de azi, care s-a desfăşurat pe coordonate care nu ţin de cotidian şi de ceea ce se întâmplă, ca regulă, când intri în cabinetul unui medic.

Mai întâi, paranteza de rigoare: M-am trezit cu buza umflată. La propriu. Azi dimineaţă. Aia de sus.
Aveam un botuţ de iepure şi, ca să îmi treacă frica (pentru că dacă urticaria îţi umflă gura, e o chestiune de timp până îţi jugulează glota) mi-am spus că mi-ar sta bine cu inserţie de colagen, numai dacă mi se înfige, strategic, încă o injecţie simetrică, în buza de jos. Astfel, guriţa mea de format sârmuliţă ar arăta ca cea a marinelei niţu.

Am înghiţit cu chiu, cu vai, pumnul de antibiotice şi m-am pregătit – în iminenţa şocului anafilactic provocat, la alegere, ori de urticarie, ori de medicamente – de vizita la medicul endocrinolog.

Am ajuns acolo şi m-am aşternut în aşteptare, cu o senzaţie de rău şi cu fluturi la inimă. Aştept de două luni această întâlnire, deci am stat cuminte încă o jumătate de ceas, de când trecuse ora programării. Respiram controlat, pentru a nu leşina, şi mă gândeam cu ruşine că o să cad lată la intrarea în cabinet, căci, cu siguranţă mă va răpune ceva acolo. Remarcam, privindu-mi niznai unghiile, că sunt într-o depresie profundă care-mi activează la momentul inoportun dorurile de cei morţi, acatistul spre titel şi fluturii de îndrăgostire, leşinaţi de aşteptări inutile.

Aşa am intrat în cabinetul doctoriţei. Şi de acolo începe neverosimilul.

După salutul regulamentar şi remarca în gând ce tânără e doctoriţa asta şi ce privire caldă are, am deschis gura: Doamna doctor, aştept să vă cunosc de două luni, dar azi, venind aici, am realizat că ar fi trebuit să mă programez, ori la psiholog, ori la alergolog, căci nu am energie să aflu că am tiroida defectă. Sunt complet deprimată şi mi s-a umflat buza de la alergie deci o să mor.

Din secunda în care am tăcut, această femeie necunoscută, care stă în consultaţii zilnic, de dimineaţa până seara, şi pe care nu ştiu dacă o s-o mai întâlnesc vreodată, mi-a adunat de pe jos, cu infinită grijă, toată energia mea depresivă şi a modificat-o, modelat-o până când am redevenit om, din epavă. Mi-e greu să vă descriu ce s-a întâmplat. E unic şi irepetabil. Am vorbit mult. Doctoriţa nota şi mă întreba, mi-a citit analizele, m-a consultat.
Dincolo de acest medic, un om, în fond, era energia. Pe care o simţeam şi când mă privea, tăcând, şi când mă palpa. Dincolo de persoană, era vibraţia, dincolo de mâini, căldura.
După ce a constatat că tiroida mea este ok, m-a întrebat despre alergie. Fiecare subiect era tratat cu delicateţe şi grijă maternă…

M-am simţit OM.

Azi am întâlnit o fiinţă empatică, fermecătoare, profesionistă, aşa cum nu credeam că există, doar speram în surdină…

…Corina Neamţu, medic român.

**
update 31 martie:
ce inseamna cand calci pe o oglinda si o spargi. Înseamnă că trebuie să aplici unguente şi să pansezi până nu sângerezi şi mori. Deci e de rău.

**
update 30 martie:
1. mitul mielului cum se mai numeste. Se numeşte Iepuraşul de Paşte.

2. lupa de citit in ochi. Un ochelarist care se priveşte în oglindă..