Jurnalul lui Manon.

Aseară, că nu pot să zic azi noapte, pe la 12, când m-am întors acasă zgribulită şi m-am împiedicat de preşul de la intrare să dau cu capul în uşă, de foame, remarc, pe pervaz, că ceva pâlpâie a mişcare.
M-am gândit că o fi gândăcelul de ieri, că nu v-am zis de el, eram ocupată cu depresia şi platonicul.

De câteva zile – multişoare- văd, pe gresia din baie, gândăcei. Câte unul la două zile. Nu sunt cocoroci de bucătărie, ci de ăia negri, care cresc mărişori. Nu mă sperie, pentru că sunt cu picioruşele în sus, şi am văzut eu la câini, când se pun pe spate, e semn de abandon şi de supunere. Deci nu mă muşcă, sigur.
Cred că îşi caută perechea întru înmulţirea de primăvară şi au nimerit în casa greşită, că dezinfectarea săptămânală a locuinţei îi otrăveşte, în lungul drum al ţevilor către pardoseală. …Sau îi năuceşte momentan.
Bref: eu îi adun pe o hârtiuţă, pe cei cărora le mişcă antenele, şi le fac vânt pe geam, neomorâţi, să se trezească de la aerul curat şi să îşi revină până ajung  jos, de la etajul 5.

Aşadar, ceva pâlpâie pe pervaz, fi-ţi-ar parantezele ale dracului…

E fluturele meu platonic.

…Pe care mă fac că nu-l văd, în timp ce inima-mi bate vizibil, prin geacă.

Am reuşit încă un record, azi: să fiu şi mai varză ca ieri, şi am tastat cuvintele astea cu frică…iar o să se ia geo de mine, că sunt smintită şi-l bag în confuzie. …Dacă mă pârăşte lui Costică şi nu-mi mai vin la eveniment?
Geo, ca să fiu eu prima la dat cu piatra, am scos limba la oglindă, dar să ştii, prieten drag, că nu mă vindec.
M-am născut defectă şi-mi alunecă sentimentele.

Stăteam, aseară, pe marginea patului meu imens, că nu ştiu de ce draqu mi-a trebuit pat mare, să vâslesc singură prin el? Că io dorm ca iepurii, pe o suprafaţă mică, scândurică… 
Eu, zic, stăteam pe o margine, iar El pe colţul opus, picior peste picior, ca demoazelele, cenuşiu şi cu o aripioară zdrenţuită.
Doi penibili, cu tensiunea pe mute.

– Ce dracu faci, mă, aici, ţi-am dat drumul ca să meditezi, în loc să zburzi?
– Păi ce să fac, nebuno, să zbor ca disperatu’, în neant, că ţi se puse ţie pata pe bărbatu’ imposibil?
M-am umplut de igrasie pe polen şi singura sursă de lumină din beci e becul ăla pe care scrie Eject, am dat cu capu’ în el până am ameţit…Am şi io o vârstă, nu mă poţi scoate la interval când ţi se năzare, ştii că m-au lăsat aptitudinile de planare peste abis…

…M-am întristat. Şi am un ghem de nelinişte în stomac.
Mi-a zis odată un scaiete că sunt rea. Nu cred că sunt, însă dacă te lasă baltă şi fluturii conlocuitori e semn că trebuie să declanşezi lupta cu abandonul.
Una din mine o va învinge, cumva, pe cealaltă.

Am deschis geamul. Fluturele e liber.
Poate, undeva, altcineva are mai multă nevoie de el acum. Mai multă nevoie şi mai multă bucurie de trăit.

Eu sunt puţin ocupată să îmi plâng de milă vreo două minute, şi să mă autoironizez până seara.
Aşa voi trăi ziua de azi, penibilă în ochii mei şi ruşinos de patetică în faţa voastră.

Dragii mei, ce program aveţi voi vineri, sâmbătă şi duminică (16,17, 18 aprilie)?
Ziceam şi eu, aşa, că dacă sunteţi în Bucureşti (şi dacă nu sunteţi, puteţi face un drum), vă aştept, zilele astea trei, la parter.
În UNATC.
Ca să vedeţi şi voi cum e la noi în bucătărie. Avem de toate: actorie, scrimă, coregrafie, spectacole, de dimineaţă până-n amurg.

Vineri proiectăm şi filmul “Eu, când vreau să fluier, fluier”. Deci ne asortăm.

Anul trecut a fost mişto. La fel va fi şi acum.

(Vă dau insigne de prietenie, ei, ce ziceţi?)

P.S. …Şi îmbrăţişările, în direct.

Uite aici un link la forumul pe care-l păstoresc, găsiţi mai multe detalii: FORUM UNATC

Iată una scurtă, care m-a ţinut trează noaptea trecută, scuzaţi limbajul: Manon este îndrăgostită lulea!

E frumos, deştept, spiritual, interzis.

Am experienţă cu platonicele, drept urmare, când m-a pocnit sentimentul am zbughit-o de sus, din turn, până jos, preţ de o sută de etaje, la subsol. Acolo unde evit să intru de vreo trei ani. E inundat cu lacrimi, decepţii, visuri înfrânte, complexe de inferioritate.

Cu ochii sclipind, am mers ca prin miere prin toate acestea, până la cutia cu fluturi.

Mai e unul acolo, aşa că i-am dat drumul, l-am lăsat să zboare liber, ca să ştiu că sunt, încă, vie şi neexpirată.

Sunt absolut îndrăgostită. Platonic.

Sper să îmi încarce bateriile energetice, fluturele, şi să nu moară prea curând.

**
update 10 aprilie:
mancare pt urticarie. A, deci vrei să o întreţii… Nu-i dai nimic din ce-i place, ţii regim cu orez fiert, morcovi fierţi şi făinoase. Cu puţin noroc, scapi de ea şi dai în diabet, de la atăta pâine goală.

M-am enervat. Deci acum mă doare şi stomacul. De frica durerii, m-am calmat şi am recitit e-mail-ul.
Şi-ţi răspund aici, anonimule. Punctual.

Iar dacă vrei să combaţi, evită mailul, scrie la comentarii.

Am găsit întâmplător Jurnalul tău, că nu îl pot numi blog, şi aş vrea să-ţi fac nişte observaţii de bun simţ, ca să nu rămâi la stadiul ăsta, că ar fi păcat, şi nu scriu pe blog, să nu mă cenzurezi.
1. Ai articole prea lungi, nouă ne e lene să le parcurgem şi nu avem timp, fă-le mai scurte.
2. Ce-i cu lista aia de bloguri prietene? Tu ai fost pe blogurile alea, să vezi ce pui în listă? Selectează-le, că te asociază lumea cu ele şi cine se aseamănă…
3. Optează de cine râzi, de tine, sau de alţii, că e varză pe aici, şi nu mai înţelegem nimic. Eu sunt fan Badea, ziceai că nu ştii bloguri, du-te pe la el, sunt sigur că te va inspira ceva de acolo, nu are întotdeauna hazul ăla al lui, însă are, clar, o direcţie.
4. Sper să nu te superi, nu m-aş fi deranjat să îţi scriu, dar cred că ai potenţă.

Aşa zici…

1. Eu scriu pentru oameni care au exerciţiul cititului, nu plămădesc haiku-uri. Dacă mă voi reprofila, voi pune frame-uri în loc de text, ca să redau tot filme de lung metraj.
Dacă nu ai timp să-mi citeşti articolul până la final, pierzi poanta. La noi acasă prăjitura se servea la final, nu ca antreu.

2. Mi-a mai zis cineva că lista de bloguri trebuie făcută cu simţ de responsabilitate. Aşa şi este făcută. În acea listă sunt bloguri, iar dincolo de ele, oameni care au ceva de spus. Oameni care m-au primit în lista lor fără să mă “selecteze”, pe vremea când Jurnalul meu avea trei zile de viaţă. Fiecare blogger are cititorii săi, iar eu nu voi face “selecţii” niciodată în lista mea. E o chestie de bun simţ, chiar şi în lumea asta virtuală.
Dacă Jurnalul meu va deveni cunoscut, cu atât mai bine pentru mine. Blogurile din listă vor rămâne la locul lor şi voi acorda şi eu şanse altor începători. E loc pentru toţi, în eter.

3. Pe aici e “varză”, zici. Aşa va rămâne, căci exemplul cu badea a fost edificator. Rămân în tabăra versus.

4. Interesante observaţii, sper că ţi-am răspuns scurt.
Nici eu nu m-aş fi deranjat să-ţi scriu, dar m-ai rupt în două cu “ai potenţă”…

…Mulţumesc. Tocmai ţi-ai câştigat locul în jurnal.

**
update 9 aprilie:
1. Ubuntu. Habar n-am ce înseamnă, însă ceea ce mă intrigă este: cum dracu de a nimerit în jurnalul meu?

2. mi se zbate la ficat. E vena cavă, nu e de glumit. Urgent, la medic!

**
update 8 aprilie:
Am pierdut un sentiment dar am regasit regret. …Adânc! Declară tot ce pierzi, nul, şi nu avea aşteptări.

Pe timpuri de criză primim, prin televizor, în scris şi vocal -să nu ratăm mesajul, sfaturi părinteşti despre ce nu trebuie să consumăm.
Iar mesajul este întotdeauna rotund, ca o verigă de lanţ.

Sunt, în jurul nostru, o groază de dăunători, de care trebuie să ne ferim: alcoolul, tutunul, sarea, grăsimile.
Toate acestea dăunează grav sănătăţii dacă sunt consumate în exces.
Mergând pe firul logicii, vor urma, legându-se în lanţ, Respiraţi aerul cu măsură şi, evident, sloganul pe care unii dintre noi îl cunosc până-n măduva ficatului: Nicio masă fără peşte. Din conservă.

…
Sunt uşor intrigată, totuşi, că printre aceste mesaje se strecoară uşor nefiresc şi îndemnul Consumaţi doi litri de apă pe zi.
…

Mă bucură să văd atâta grijă faţă de popor. Mă înviorează gândul că e-urile sunt benefice, pentru că de ele nu se zice nimic în mesajele astea heirupiste, dar cel mai mult îmi place că, iată, acum, de Paşte, nu ne mai plictiseşte nimeni cu reclame la produse culinare sau la restaurante. 
Acum, de Paşte, acelaşi televizor prezintă reclame, cu iepuri şi ouă roşii, la medicamente minune care garantează că te vei simţi bine şi sănătos indiferent de ceea ce consumi în exces.

Aha. Acum pricep.
…De aceea e nevoie de doi litri de apă pe zi: să bei cu ea medicamentele după ce te-ai otrăvit cu dăunătorii.
Rotund. Lanţul e complet.

Am stat în celulă o săptămână întreagă, nu am ieşit la aer deloc.

Se terminaseră proviziile alcătuite dintr-un pachet anemic cu piept de pui, care şi-a dat sfârşitul pe grătar, brânzica de veci şi sucul oribil din mere şi morcovi, şi am trecut la prepararea ciorbei sănătoase alcătuită numai din legume, din care urma să sorb, cu ficatul în gât, vreo două zile, cu promisiunea că voi ocoli acest fel de mâncare în următorii doi ani.
Aveam alternativele: ori muream de foame, ori muream de greaţă, când, salutar, mi-am adus aminte că e, totuşi, Paştele şi că mi-e poftă de ouă fierte, care n-au cum să-mi facă rau.

Mi-am culcat părul, mi-am aplicat strategic două palme pe obraji să înroşesc puţin paloarea gălbuie, şi am fugit la non-stop, salivând la gândul că voi mânca ouă.

…Am cumpărat zece şi le-am pus la fiert, măcinată de o poftă care ascundea foamea cea mai aprigă şi iminenţa unei hepatite. Am scurs apa şi le-am lăsat în oală, să se răcească. Am aşteptat două minute dar leşinul de foame m-a dovedit şi m-a repezit direct în bucătărie, să decojesc şi să mă înfrupt.
Din oala cu ouă se auzea un sunet, ca un clic repetat la intervale neregulate. Am aplecat urechea, da, direcţia era bună, insă nu ştiam ce naiba se întâmplă.

Şi în secunda următoare am înţepenit. …Zgomotul era familiar,  îmi amintea de anii copilăriei, când furam temporar oul de sub cloşcă şi ascultam cum bătea cu ciocul, în coajă, puiul ce urma să eclozeze…

O fracţiune de secundă mi-a funcţionat logica, era imposibil ca oul fiert vreo şapte minute să aibă înăuntru un pui viu, care ciocăne coaja…Dar zgomotul era constant, iar panica mea, în creştere, mi-a anihilat gândirea.

…
Mintea noastră ne joacă feste în cele mai ciudate momente. Mi-aduc aminte că, o dată, am avut certitudinea că bărbatul îmi zice, din senin, te iubesc. Puteam băga mâna în foc pentru asta. Auzisem clar: Te iubesc!
Înainte de a-i răspunde la fel, am avut prezenţa de spirit să mă uit la el (mi-a scăpat o privire de câine) şi să îl rog să repete. Iar el, conformându-se: …Am zis că mă duc la sală, azi.

…
Mă holbam de ceva timp la ouăle din oală, îmi uitasem pofta, îmi murise foamea. Rămăsese pe baricade, singură şi panicată, curiozitatea.
Aşa că am trecut la acţiune. Cu mîna tremurândă şi beştelindu-mă în gând, ironic, luam câte un ou, îl duceam la ureche cu teamă şi îl puneam uşurată în farfurie. Verificasem cinci ouă, nu bătea nimic înauntrul lor, şi voiam să îl iau pe al şaselea, când m-a năpădit o frică nebună, absolut iraţională. Parcă eram în filmul ăla de groază şi parcă din bietul ou ar fi trebuit să iasă un ditamai şopârloiul, nu mai aveam curaj să pun mâna pe el.

Cu ochii la setul de cuţite, aplec urechea spre oală, traversată de ideea că m-o fi tâmpit foamea şi… aud iar, clar: clic, cli-clic, clic…
Apuc, într-un puseu leşinat de curaj, oul inculpat în mână şi îl duc la ureche cu precauţie…Bingo! De sub coaja lui se aude, distinct, clicul acela.
Încremenesc cu el în mână şi nu ştiu ce să fac, să îl lovesc uşor de marginea oalei?…Dacă omor vietatea?
Să îl arunc pe geam?…Dar astfel nu voi ştii niciodată ce era acolo!

Frica cea mai penibilă pune stăpânire pe mine şi, după ce mă poziţionez în aşa fel încât să fug eu prima pe uşă la cel mai mic semn de pericol, trântesc oul în chiuvetă, cu toată forţa, în timp ce imaginaţia mea brodează o fotogramă cu un cadavru de embrion lăţit în chiuveta de inox şi cu mine, criminala în serie, care trânteşte ce nu poate omorî prin fierbere…

Coaja este spartă. Cu mişcări de parkinson o dau la o parte, şi sub ea…Albuşul. Fiert.
Nici urmă de supravieţuitor.

Asta a fost povestea mea adevărată, dragii mei, cu două personaje principale: oul şi găina.