Jurnalul lui Manon.

Mâine mă duc la doctor, să mă caute la tiroidă. M-am programat de vreo două luni, că altminteri m-aş furişa, niznai. Dacă îmi găseşte glanda defectă, doctorul o să-mi dea pastile ca să o aducă pe calea cea dreaptă. Ei, aici mi-e mie frică de mor, dacă mă cuminţesc de ajung ca ăia de care râd io, plictisitorii? Parcă mă văd, liniştită şi înţeleaptă, mişcându-mă-n relanti, de unde până acum eram un sfedeluş vibratil…doamne, feri!…

…Aş încerca o diversiune gen fugire peste graniţe, însă nu pot lăsa în ţară urticaria, singură, am şi eu un simţ de responsabilitate. Plus că noul tratament cu şaişpe anitibiotice simultan pentru ce-mi găsiră ăştia pitit în stomac, helicobacterul, cine îl face dacă eu nu mai sunt prin zonă?

Auzi, o fi vreun târg în care aş putea dona şi eu neşte afecţiuni cronice, dependenţa de fumat, amintirile horror cu titel, o scârbă de muiere care îmi infestează în fiecare zi mouse-ul sub pretextul curăţeniei şi vreo douăzeci de coafeze care mi-au marcat existenţa?

…Ete, că mi-adusei aminte…parcă mai spaimă mi-e de ciuful care-mi crescu iar în vârful capului, că trebuie să-l duc la tuns, decât de tiroidă, cu doctorul ei…A dracu femeie sucită!

**
update 29 martie:
patimile lui hristos in culise. …Pervers mic şi ateu, nu te satisface nimic…

Zăceam în staţie la 104, tremurând şi îmbrăcată, iar, de primăvară, când îmi dă un semn la cot Mihai, să mă uit. Prin faţa staţiei ieşise la promenadă centurista arsă-n cap.

Trei metri mai încolo opreşte un taxi.
Fetiţa ne fulgeră direct în pupilele dilatate curios, şi se îndreaptă spre maşina de taxi.
Acum e-acum, zice Mihai, să vedem dacă asta pe care-ai băgat-o-n blog e centuristă.
Mihai, dragule, zic eu, experta neantului, dacă stă prea mult de vorbă cu taximetristul, negociază, dacă întreabă ceva el fugitivo şi urcă, m-am înşelat.

Femeia stă la taxi, nici prea mult, nici prea puţin, insă urcă în maşină şi pleacă. Noi, bumbeni, fără răspuns.

Ne întoarcem la dârdâială şi aşteptăm autobuzul. După vreo două ore de tremurat ca frunza, ne uităm la ceas: trecuseră 7 minute.
Moment în care taxi-ul parchează în faţa staţiei şi din el coboară…centurista. O răscolim cu privirile, mai ales pe la gură, să vedem semnele clare ale dispariţiei rujului primordial, şi pe urmă ne imaginăm cum se duce ăla acasă, la nevastă, bea o ţuică şi se culcă departe de camera în care biata consoartă leagănă copiii plini de colici…

E frig afară. Iar pe Mihai Bravu s-au deşteptat centuristele, semn că unor ciuperci li se activează scurtul, la rece.

Urmăresc, cu vipera pe limbă, un reportaj la televizor, care se numeşte, mai mult decăt sugestiv: Eiffel, turnul românesc în capitala Franţei. Înţeleg pe parcurs că un inginer romăn a făcut câteva chestii pe acolo şi se mai spune ceva de forma piuliţelor şi a şuruburilor.

…Deci şi Turnul Eiffel e al nostru.
Slab.

Eu vreau piramidele şi am convingerea fermă că trebuie să fi existat vreun trac beat care să fi murit sub un bloc de piatră de pe acolo, lucru care ne-ar legitimiza definitiv butada: ce-i al meu, e al meu, ce-i al tău – e tot al meu.

E o emisiune la televizor în care ţi se schimbă faţa, ţi se aspiră slana şi se pun silicoane sub fleici. Frumuseţe pe muchie de cuţit se numeşte şi am să vă redau şocul meu, alături de clopoţeii de alarmă… 

Cazul x. O familie de amărăşteni. Asortaţi la înfăţişare, cu venituri spre zero.
Nevasta a fost intervievată pentru emisiune iar argumentul ei suprem pentru ajustare a fost acesta: le e ruşine copiilor cu mine.
Femeia are riduri, faţa căzută, toţi dinţii lipsă, buzele lipite direct de gingii, nas acvilin îndreptat periculos spre gură. Vârsta pare matusalemică.
Cazul a fost acceptat. 

Am stat lipită de televizor, să văd şi eu schimbarea finală, după toate operaţiile de ajustare. …Căci credeam că e vorba de ajustare.

Am remarcat că, la apariţia femeii transformate, şocul meu a fost la fel de mare ca cel al familiei acesteia. În faţa noastră era, machiată profesionist şi coafată, o altă femeie. …Nu avea nicio legătură cu cea dinainte, şi când spun asta, mă refer nu la perioada ultimă din viaţa ei, ci la pozele de acum 5 ani. Nasul a fost tăiat şi cârnuit, ridurile au fost întinse, gura avea placă şi sus, şi jos, pomeţii, implant, buzele au fost redesenate iar sprâncenele, răscroite. Mai nasoală decât înainte, dar pe coordonate scary.
Membrilor familiei, filmaţi în gros plan, le-a ieşit de pe buze, speriat unanim: Nu seamănă deloc cu mama noastră! 
Femeia nu mai avea nicio legătură cu ceea ce fusese odinioară, dar nu se mai asorta nici cu familia ei…

…Aş dori să punctez, dezamăgită profund de această goană după senzaţional, că medicul estetician nu trebuie să devină demiurgul care, peste noapte, făureşte o altă fiinţă căci, schimbând forma până când aceasta nu mai are legătură cu originalul, alterezi fondul persoanei în cauză la modul distructiv.

Timp de două săptămâni, membrii femeii modificate la modul drastic vor sta cuminţi în admiraţie pentru necunoscuta din casă, la fel şi vecinii care vor trece în vizită, ca la muzeu. Femeia va mai pluti o perioadă pe covorul imaginar, roşu.
După care, modul de viaţă cotidian  al acelor oameni le va da lovitura, din nou, căci acest experiment îmi întăreşte convingerea următoare: când, ca femeie, ajungi să nu ai absolut nicio grijă de înfăţişarea ta, e semn că tu însăţi trebuie să umbli la cauză, nu la efect.

Aş încerca o mică bucurie, pentru că afară e primăvară, însă la norocul meu, dacă-mi dau drumul la gură, poate ninge iar la noapte… Mai aştept câteva zile, pitind sentimentul, să nu-l consum.

Azi am făcut o plimbare per pedes, cu ochii la lume. Terasele, pline ochi de tineri blazaţi. Maşini mai puţine.
Aţi mers vreodată pe jos, de la Muncii la Piaţa Alba Iulia? Aţi văzut băncile alea noi (nu bcr-ul, ci alea de şezut pe ele) şi noile coşuri de gunoi? Vă rog să remarcaţi din ce lemn  nemaipomenit de minunat sunt confecţionate. Nu e plastic (l-aş încerca în dinţi, dar mă duc ăştia la secţie), pare mahon. Arivederci, băncuţa cu scândurica aia veche care îţi lăsa ţepuşe în pantalon şi era dată cu vopsea verde…
Coşurile de gunoi, la fel: sunt înconjurate de stinghii din acelaşi material…Şi lucrătura fierului…Parcă sunt la un salon de mobilă…
Frumoase bănci. Însă nu prea stă lumea pe ele, căci sunt pline de urme de tălpi şi cufurei de porumbel…
Le-au proptit acolo, nu le mai curăţă nimeni. Însă le plătim noi, din taxe.
Dac-ar fi să-mi dau cu presupusu’, aş zice că o bancă de asta costă mai mult decât toată mobila pe care o am eu în casă…Suntem în criză, ne-or fi sponsorizat nişte străini pentru amenajare? S-o fi gândit primăria că aşa se va justifica sacrificarea ultimelor fire de iarbă de pe lângă bulevard?
…Dar cui îi pasă de iarbă?

A venit sezonul cel nou, deci măturătorilor li s-a dat găleata-n mână, la vopsit -cu bidineaua- pomii.
Nu se mai foloseşte var, trăim în secolul vitezei şi am uitat că aspectul estetic al scoarţei vopsite cu alb era, pe vremuri, secundar. Pomii se vopseau, primăvara, cu var, pentru a se combate dăunătorii.
…Azi se foloseşte lavabilă, că ţine mai mult.
…Cui îi pasă de pomi?

Se spoiesc, în sfânta tradiţie, şi bordurile. Ca să se facă economie, se vopseşte astfel: una, da, patru -ioc. …Restul de material lavabil presupun că ajunge în casele lucrătorilor, pentru împrospătarea sezonieră a tencuielii.
Ei, dar cu bordurile e altă istorie. Prima dată, au fost scoase bordurile cele vechi, alea trainice, şi le-au înlocuit cu astea de unică folosinţă, inventate de videanu, care se perimează sub ochii noştri ca miezul de pâine picurat de ţuţuroi.
De ce or vopsi ei bordurile cu var, ca să nu mai parchezi pe trotuar, sau ca să aibă ce stropi maşinile când se înfundă canalizarea de la ploile/ninsorile care ne prind veşnic nepregătiţi?
Cum? Pentru estetic? Da, are sens. Cei trei oameni care sunt pedestraşi, ca şi mine, au ce admira, căci ne-am obişnuit să mergem cu capul în pământ.
…Şi, oricum, cui îi pasă de anotimpuri, că se încaieră între ele?

Uite că, pe măsură de înaintez spre Obor nu mai văd bănci scumpe, ci doar, din loc în loc, rămăşiţele acelora care purtau culoarea verde. Pe una dintre ele, rămasă ştirbă de trei scânduri, stă un cuplu. În timp ce îl depăşesc, aud:
Nu mai ţipa la mine!
Ţip, zice fata, pentru că mă provoci…
Dar nu poţi ţipa mai încet?

…Chiar aşa, cui îi pasă de celălalt?
…
Mă întreb de ce se spune că omul este fiinţă superioară. …Superioară, cui?
Noi, oamenii, suntem ca viruşii. Punem stăpânire pe un loc, îi consumăm resursele şi după ce îl pustiim, ne extindem.
Sufocăm, nimicim.
Halim tot şi eliberăm toxine.

…Dar vopsim gardul, pe dinafară.

Zi-mi şi mie de ce rasa umană este superioară, în condiţiile în care nu facem nimic altceva decât să luptăm pentru a-i da lovitura de graţie mamei Terra…
Dar înainte de asta, trage în piept o gură de aer poluat şi spune-mi: când ai văzut ultima dată o rândunică?

**
update 26 martie:
formular tipizat acatiste. Am scris şi eu despre această nouă găselniţă a popilor, deci există. În viitorul apropiat, el va putea fi completat online. Însă rămâne aceeaşi întrebare: andrisantul, aka Dumnezeu, ce zice de idee? Întrebaţi-l asta, la secţiunea Comentarii.
…Sau rugaţi-vă direct, gratis.

Aseară, la televizor, într-o emisiune, intră în direct prin telefon Adrian Păunescu. Cu vocea sfâşiată, părea pe moarte. Am crezut că l-a călcat jeep-ul lui nevastă-sa, care mai are la activ trei morţi şi a scăpat basma curată, ba, chiar, am avut senzaţia că vorbeşte direct de sub maşina care l-a trosnit…Vorbele-i curgeau ca râul de lacrimi şi din mesaj am înţeles iniţial că vremea şi vremurile sunt dezastruoase.
Mă aşez mai bine în scaun, căci presimt că urmează şi plângerea oficială. Care, iată, nu întârzie să apară. El, Poetul, a fost marginalizat în psd-ul pentru care a luptat ca o fiară, nu i s-a încredinţat nicio funcţie importantă, se simte inutil şi e nedrept, conducerea actuală este nemernică, ţara merge prost, se simte al nimănui căci a format talente, a dat şanse tinerilor artişti, a luptat cu mentalităţile ceauşiste, iar acum nimeni nu îl mai vrea…

Eu, în faţa televizorului, ascultam cu ochi sticloşi…

**
…Eram adolescentă, şi am cunoscut o tânără cu un caracter frumos, cu un corp perfect. Avea o faţă interesantă, exotică. Un păr roşu ca focul. O voce cu timbru special, care te înfiora.
Cânta la chitară, cântece folk, absolut excepţional.
A fost sfătuită să se ducă la Păunescu, pentru că, în mod sigur, Cenaclul Flacăra urma să fie pentru această fată deosebită o pistă de lansare în cariera muzicală.

Avea date de vedetă autentică.

Şi s-a dus la Păunescu.

…S-a întors de acolo alt om.
Păunescu a măsurat-o din priviri şi i-a spus, cu ochii mijiţi sugestiv, textual: “Eşti foarte bună. Însă îţi lipseşte un singur lucru: calciu. …Pe faţă” (în traducere liberă, un oral cu finalizare pe ten). Tânăra a ieşit de la el cu coloana vertebrală dreaptă, iar când a ajuns acasă, artistul promiţător s-a frînt. …Nu știu dacă a mai urcat niciodată pe vreo scenă.
…De când am cunoscut-o pe ea, am întâlnit foarte rar artişti veritabili, necârpe, cu talent şi coloană vertebrală care nu se îndoaie spre compromis. Îi port artistului care putea să devină o stea, o amintire caldă.

**
Păunescu a scris mult/enorm/cât cuprinde/l-a întrecut pe Cicerone Teodorescu. Câteva texte ne-au rămas şi nouă la suflet, pentru că erau puse pe muzică.
Îi sugerez poetului marginalizat să revină la vocaţia iniţială şi să scrie în continuare tone de material, din care timpul va selecta, iar, câteva trei versuri.
Să nu mai suspine după funcţii, căci menirea artiştilor este cu totul alta, pe pământ.

Lacrimile lui de crocodil, în direct la teve, nu mă impresionează decât în măsura în care ele reprezintă o palidă plată pentru toate tinerele cărora a apucat să le dea cu calciu pe faţă pentru a le face vedete.

**
update 25 martie:
1. cum se scoate argintul viu din corp. Scoţi de pe mână toate inelele de aur şi le înmânezi vrăjitoarei. Mai departe ştie ea cum să-ţi ia şi casa.

2. diagnostic proptit. Parafrazând principiul binecunoscut “noţiunea de câine, nu muşcă”, precizăm că diagnosticul nu poate fi proptit, ci doar greşit. Medicul care s-a oferit să vă proptească un diagnostic se referea la un organ anume.

M-a trezit de la 5 dimineaţa, gâdilându-mă în talpă, urticaria. Cu corpul flasc dar părul băţ, mi-am luat pumnul de pastile, am băut sucul cel sănătos din fructe stoarse, m-am duşat şi m-am proptit la televizor, ca să nu ajung la şcoală prea devreme şi să mă întreţin cu câinii din curte, de singurătate.

La teve prind două matinale, cel de pe tv1 şi cel de pe b1. Îmi lipsesc Răzvan şi Dani, căci diferenţa dintre cum sunt băieţii ăştia şi restul, este majoră.
La tvr sunt doi purisani, o ea şi-un el, parcă aduşi cu forţa la serviciu. Mă deprimă. Nici ei nu ştiu dacă sunt acri sau prea serioşi că aşa au primit instrucţiuni. Ea are părul aranjat ca frizeriţele din saloanele Igiena, iar el are o morgă de cioclu. Sunt complet lipsiţi de sclipire, de parcă vin la emisiune direct de la locul accidentului. Au câţiva telespectatori care sună şi vorbesc servil, doar pentru nişte premii cu care sunt ademeniţi. Ca target, aceşti prezentatori se sprijină în pensionari, care nu mai au, oricum, aspiraţii şi prind şi ei în direct scurtul moment de glorie.
…Menţionez, în treacăt, cu briciul, că abonamentul la tvr este obligatoriu.

La b1tv, tot o combinaţie letală, mascul şi damă. Ea, bănuiesc eu, e tânără, însă are faţa aia de bătrânică perenă din fragedă pruncie. El tot spune că e actor şi face glume indecente ca să ne ruşineze pe noi, ceilalţi actori, care ne-am păstrat demnitatea în orice condiţii.
Cei doi citesc împreună ziarele de cancan şi iau în tărbacă tot ce e pe-acolo. Alţi funcţionari, şi ăştia, fazi.

Ştirile mă copleşesc din ce în ce mai mult, nu ştiam, sanchi, că se moare atât de mult şi, mai ales, în accidente rutiere descrise în amănunt, la prima oră a dimineţii. Cui, dracu, îi mai trebuie cafeaua de trezire sau micul dejun?
La protv e un umflat nesuferit în scaun, care are o faţă de nefutut şi atitudine superioară -faţă de colegii busu şi ăla mic de la sport, de parcă i-ar fi cumpărat din târg pe bieţii oameni.

Ştirile conţin multă politică. Nu-i înţeleg pe oamenii care se mai înscriu, în ziua de azi, într-un partid, eu n-aş face-o niciodată, toţi fură şi mint, iar lichelismul este departe de felul meu de a fi.
Dar să revin la ştiri. Nu mai ştiu ce infecţii se emană pe antene şi pe realitatea lor, însă bănuiesc că au demonstrat, sau lucrează la asta, că Băsescu concepe o extincţie în masă.
ProTV-ul încearcă să relateze obiectiv. Aşa aflu eu de ordinele pe care le dă Ponta în partid, şi ce anume încearca, lucru care îl creşte în ochii mei. El va fi noul preşedinte al României, am eu, aşa, un hunch.
Tot aşa aflu despre oamenii nemulţumiţi de salarii, eu necunoscând problema, căci sunt miliardară, şi tot acolo ni se explică faptul că liderii sindicali se pregătesc de acţiuni ample de protest. …Stop, că trebuie să explic ceva.

Am să încep cu psd-ul. Se presupune că acest partid apără cetăţeanul de rând, că e un partid pentru popor, căci de aia are în titulatură cuvântul social. A guvernat singur, a guvernat majoritar; funcţionează, de 20 de ani, sub nume diferite, dar cu acelaşi scop declarat: lupta continuă pentru bunăstarea românului de rând.
Ei bine, dragii mei, după atâta amar de tranziţie pe tinereţile noastre pierdute, a reuşit un sigur lucru: liderii PSD, reprezentanţii maselor, sunt putrezi / indecent de bogaţi, iar poporul căruia ar trebui să-i reprezinte interesele, crâncen de sărac. Nici nu mai pot face o clasificare socială, căci nu mai sunt trepte pentru delimitare. Ei sunt în cer, noi, în groapă.
Oamenii nu se mai înscriu de mult în psd datorită idealurilor si principiilor, ci pentru a-şi face o pilă. E o haită mare, în care masculii alfa devorează arătându-şi colţii, iar ceilalţi membri stau cu burta în sus, jigodiţi, în semn se supunere oarbă.

…Imagine care mă readuce la protestele Liderilor sindicali. Nu mai fac pomelnice aici, mă uit, doar, în ochii voştri, de amărâţi ca şi mine, şi vă intreb: Aveţi idee ce averi au toţi liderii sindicali din România?
De unde le-au strâns, dragilor?