Archive for May 13th, 2010


Ziua 13, Bucureşti, România

Du-te acasă, că iar incremenişi la birou, şi e 8 seara, îmi zice înţeleapta voce a conştiinţei…

Eu, neah…

Pe la zece sting lumina, împinsă de la spate de somn, ies din şcoală şi prind în direct cel mai bubuitor tunet ever.
La câteva minute, vine şi ploaia, ca o domnişoară timidă, cu stropi discreţi şi vânt călduţ…

Nu grăbesc pasul, strada e liberă, afară, primăvară, iar eu am atâtea gânduri de povestit, e bine…

…Preţ de două minute, până când se dezlănţuie nebunia. Vântul, grăbit, începe să scuture copacii din rădăcină de parcă şi-ar fi pierdut portofelul, iar fulgerele orbitoare care-i dau o mână de ajutor îmi anunţă un început de disconfort, căci sunt uşor cam prea dese pentru a mă bucura în taină de romantismul stropilor călduţi care, mână-n mănă cu inamicul, îşi schimbă consistenţa, par să fie mai deşi, mai mărişori…

Grăbesc pasul, precaută, dar păstrându-mi prestanţa de doamnă…şi într-un minut trăiesc pe viu experienţa Anei, în drumul ei către Manole…

Norii aruncă pe pământ o ploaie cum n-am mai văzut decât în filmele cu furtuni pe mare, în care clăbucii valurilor se amestecă nervos cu rafalele torenţiale…

Din domnişoara timidă şi inofensivă, ploaia devine o vrăjitoare sardonică, ce-şi face dansul nebun de la miezul nopţii aruncând cu stropi mari şi reci din toate direcţiile, învăluitor, de mă şi întreb absolut idiot ce m-aş face dacă aş fi acum un ştergător de parbriz?
Miroase a baltă, de parcă o gură de sus a supt un lac întreg şi i-a dat drumul printre dinţi, fără simţ de responsabilitate, în capul bietei capitale europene…

Până să ajung în staţie, umbrela este dovedită şi se declară dată peste cap.

Apa cade din cer cu o bucurie care încă mi-ar da fiori plăcuţi, dacă fulgerele, în crescendo violent, nu m-ar speria atât de tare.
Mă gândesc, preventiv, ca să nu zic că nu mi-am spus-o, oare ăsta mi-o fi sfârşitul, prin carbonizare? …Dar n-apuc să îmi răspund, căci picioarele mele demarează o fugă sănătoasă şi nu-şi stopează trapul de căluţ până când nu urcă în autobuzul venit, iată, da, deci se poate, la fix!

Afară e urgie. Taifun.

Fiecare stop pe care-l face şoferul, în staţii, culege oameni muraţi instantaneu, suntem fleaşcă toţi, până la piele, însă, paradoxal, într-o complicitate aproape unică în viaţă, toţi călătorii sunt veseli şi schimbă priviri prietenoase, căci inamicul este comun şi a terfelit tot ce-a prins, fără deosebire…

Cobor încet din autobuz, aş lua-o la goană dar mi-e frică de trăznet, aşa că oftez timid şi vâslesc pe trotuar prin apa care ajunge la glezne…

Ajung acasă cu trei kilograme în plus.
Mă dezbrac pe repede înainte şi mă arunc în duş, infrigurată.

…Moment în care realizez că veselia cu care natura se joacă dezastruos, ciufulind copacii, a scos din minţi şi biata apă menajeră, care, într-un moment de beatitudine, a părăsit ţevile, pentru a merge afară, la marea întâlnire, lăsându-mi, la deschiderea robineţilor, mesajul: “fffsst…” al aerului gol.

…Afară, evident, furtuna s-a potolit.


**
update 13 mai   © GEO
1.
Nu pune mâna că te rup x-(. Ok! Noi ne uităm şi, uneori, comentăm, sincer, cu mâna pe inimă. Scăpăm?

2. Apă de gură cu listerină. Prevederea este mama înţelepciunii, tatăl şi arborele genealogic nu mai contează. Nu cred că trebuie reţetă, doar tare-n gură. Se foloseşte numai pentru gargară, dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului (stomatolog) sau farmacistului.

Rapel

on May 13, 2010 in Retorice 32 Comments »

Stau întinsă pe pat, atârnată de sfori înăuntrul meu ca alpiniştii utilitari, eu, care am frică de înălţime…

Am ceva ce-mi flutură dureros în plex, ştim senzaţia, dar mă apucase scormoneala.

Închid ochii şi cobor încet, tăcut, să înţeleg, să prind misterul biluţei care îmi înghesuie inima.

Aşa făceam când mă devastau (eufemism) colicile renale.
Durerile sunt gradate pe intensităţi.
Colica renală este o durere care, la scurt timp de la declanşare, are o intensitate de 10, pe o scală de la 1 la 10.
Nu scade.
Secundele devin eternităţi agonizante.
După zece minute cedezi, nu mai ai speranţe, ştii că vei muri.
Cu timpul, am învăţat să cobor în mine. Să stau acolo, respirând într-un anume tempo, pentru a preîntâmpina protestul prin simpatie al stomacului, care rejecta calmantele, şi să vizualizez rinichiul chinuit în lupta corp la corp cu o biată pietricică. …Încercând cu disperare să nu vomez, să nu mă panichez, să aştept, să rezist, să nu cedez, căci trebuie să treacă.
…Eram doar un copil, era prea devreme şi pentru asta.

Stau întinsă pe spate, atârnată de sfori imaginare, înăuntru, dorind să înţeleg pentru a combate.
În plex, se spune, este sufletul. El pare să devină material uneori, căci îl simţi ca pe un organ inflamat, şi ziua, şi noaptea. …Mai ales când te trezeşti, dimineaţa.

Îl simt. Nu doare violent, muşcând din trup, dar te supără ca o mâhnire de gradul 7. Fluctuantă. Frământătoare. Cu irizări solare, calde. Cu fiori. Contracţii bruşte şi convulsive ale diafragmei, sughiţat intern, dar nu se mişcă nimic. Un efect fără cauză materială care îţi acutizează toate simţurile şi te ţine în gardă. Cu predispoziţie spre lăcrimare inopinată şi senzaţie de zbucium.
O explozie orbitoare de artificii care îţi pârjoleşte inima.

Sunt învinsă de ne-palpabil şi de ne-concret şi mă târăsc ruşinată în sus, spre aer…

Nu pot să înţeleg ce se întâmplă, pentru că neştiind ce e, nu am metode de investigare. Dacă îţi pui o leucocită în palmă, ea nu va şti că e din tine, nu are organ sau simţ cu care să te perceapă.

Am ceva inflamat în piept, suficient de mare încât să-l detectez, dar nu am ochi, să îl văd.

E durere pe alte coordonate, şi nu ţine de lupte somatice, ţine de legătura cu un alt om.

De mii de ani, se numeşte dor.

Nu se poate explica logic. Nu se poate combate.

Este singurul  lucru care te face să conştientizezi  dureros că eşti viu…
…Şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, cu smerenie, pentru această durere.