Archive for May 5th, 2010


**
update 05 mai:

durere. Te cred.

Începusem să scriu postarea asta aseară, dar n-am mai apucat s-o termin, din raţiuni pe care nu le pot dezvălui aici, că mă citeşte nenea şi iar mă ceartă că-l pronunţ.

**
Parcă au trecut doar două zile, nu mai ştiu, că timpul este elastic pentru mine, dar sunt două zile de când cel mic m-a întrebat cum e Nona când iese dracul din ea.

Ete, ăl mic, afli acum…

Nu vă scutesc, evident, de baletul printre paranteze…

Înainte de a ieşi pe uşă, azi, patru mai, la unu ziua, că mai nou dorm de la şapte dimineaţa, la unşpe, m-am uitat în oglindă.

Eram îmbrăcată în alb, să ascund cocoaşa de pe suflet şi să par veselă la prima ochire. Din oglindă mă privea o femeie frumoasă.
Da. Unele femei sunt frumoase când suferă, altele când râd.
Eu, când sufăr, am privire melancolică şi umedă, taman atunci fac cuceriri pe stradă, când nu dau doi bani pe bărbaţi.
Când sunt veselă, sunt cel mai frumos greiere şoricel veveriţă cu faţă umană.

Revin.
Aşadar, eu la oglindă. Trag aer în piept, înjur, doamne iartă-mă, nişte chestii, şi mă gîndesc fulgerător că Geo are dreptate, stau închisă în casă deci o să expir (şi eu, dar şi aerul pe care-l uitasem în plex, perdută-n metafizic)…

Azi, mă mobilizez eu timid, îmi mişc, dreaq, sufletul, să scap de povară şi zâmbesc frumos, tuturor. Nu mă enervez deloc, nu pun la suflet nimic, nu vreau sa-l fac obez şi să nu mai pot respira.
Merg cu capul în pământ, să nu îmi sară în ochi vreo nelegiuire, ca să mă curăţ de angoase şi să fiu fresh precum portocalele cu nitraţi.

La prima trecere de pietoni ridicai ochii, să nu mă calce ceva pe roşu.
Lângă mine, două doamne. Una era îmbrăcată în negru şi avea, la piept, o chestie. O bandă neagră de doliu; iar peste ea una mică, albă. Prinse cu un bold.

Îmi vede privirea aţintită, nu voiam să ma holbez, însă rămăsesem ca gânditorul de la Hamangia, înţepenită şi întrebându-mă ce o fi banda aia albă…E o bandă de doliu, doamnă, îmi zice femeia, zâmbind.
Mă înroşesc, normal, şi bâlbâi: Da, ştiu, însă mai e una peste ea, albă…
Da, aşa se pune cînd persoana care moare este foarte tânără…

O secundă. Atât mi-a trebuit până să simt durerea în inimă şi să uit de instrucţiunile cu care m-am dopat acasă.

M-am târât spre şcoală cu picioare de plumb şi cu ochii plini de lacrimi care nu se dădeau duse nici înspre obraji, nici absorbite-n glob.

Dau o fugă la Rectorat să pun chestii în ordine, că pregătim Gala Absolvenţilor, decanul îmi zice ceva simpatic, eu mă agit dar mă şi temperez instant, caut să mă concentrez însă, în paralel, becul îmi semnalizează pericol, că mă cunosc, a murit cineva tânăr, undeva mama lui jeleşte şi eu discut aberaţii… N-am nicio legătură cu decedatul, dar am inima lovită, cum să mă mai ţin de glume…SSt, Manon, relax, că te rup cu bătaia…

Dau să ies mai repede, să mă pitesc în biroul meu, la adăpostul Irinei, bag zâmbetul fermecător şi scot pe gură un va fi bine, mă ocup eu…Fac exact doi paşi. Unu. Doi.

…Şi intră în birou personajul cel nou, profesor.
Are funcţie în şcoală şi un suflet minunat. Îl ador, dar are obiceiul să mă sâcâie. Nu-s în departamentul lui, dar cum îi vine o idee, nona, tre să facem asta.
Ştiu de ce. Pentru că are încredere că io le rezolv. Rapid, curat, fără durere. Mi s-a dus buhul că mut munţii şi acum mă cheamă toţi să le car mobila, să nu-şi obosească angajaţii bine plătiţi.
N-am chef, azi, sunt îndrăgostită şi în doliu dublu, mai bine mă retrag din peisaj.

…Deci rămân cuminte pe loc, ascult, aprob şi-mi scapă, în proces, un nu e treaba mea asta. N-o premeditasem.

Personajul era şi el în doliu, bag seamă. Aşa că începe să ţipe la mine.
Înţeleg, omul mă cumpărase gratis din târg şi io fac fiţe acum.
Are voce, are plămâni, are alură de stăpân, o, da!!
Iar eu, în loc să evit, s-o cotesc, să leşin, să inventez ceva, ca mă dau deşteapta puştii mele pe coridoare în jurnal, să…orice, să dau în bâlbâială sau tremor, să mă fac că fug la baie, orice, orice, te pui cu ăsta, care are funcţia aproape de cea mai mare din şcoală…
Bubui. Având în ochi un catafalc.
– Vă rog să nu mă trataţi ca pe o menajeră!!!!!!!!

Replica asta, pe care o împing inconştient din gură, cu ochi fierbinţi dar îndoielnici, declanşează în bărbatul din faţa mea uri ancestrale, de pe vremea când, în altă viaţă, paj fiind, primise palme de la regină pentru că zâmbise la o înmormântare, că rămăsese mortul înţepenit cu o mână în sus şi lui i s-a părut funny…
Deci ţipătul lui se transformă instantaneu în urlet amestecat cu bucăţi de cuvinte din care se disting, clar, menajeră, faci o treabă, eu, acum.
Bref, fulgeră apoteotic pe voce de cap, nonsensul: Tu trebuie să faci ce spun eu, cum adică mă comport cu tine ca şi cum eşti menajeră?

Împietresc şi mi se deschide săculeţul cu negurele.
Timpul se opreşte.
…Şi, albă la faţă, absolut calmă peste furtuna din suflet, răspund muşcând vorbele, sub tonul lui: Uitaţi-vă cum urlaţi la mine. Eu sunt femeie. …Iar dumneavoastră… sunteţi bărbat.

A îngheţat instantaneu. S-a blocat. A vrut să zică ceva şi nu i se deschidea gura. A vrut să dea din mână. …Mâna, ca a mortului, ţeapănă.
Este anihilat.

…Dar în ochii lui albaştri văd durere şi o mâhnire atât de mare, că paralizez, la rândul meu.
Stăm încremeniţi o veşnicie ochi în ochi şi plecăm, în acelaşi moment, din birou, muţi.
Urcăm treptele, pocniţi de tăcere, eu în faţă, el în urmă…
Simt nevoia să fac ceva, să dreg, nu-mi ies din minte ochii ăia de copil lovit, ştiu cum dau eu cu vorba, spulber…

Mă întorc spre el şi-i spun, cu gura moale: ştiţi că vă iubesc, nu?
El aprobă ca un adolescent, cu capul în pământ, eu vreau să mă îngrop în gresie…
Ajung la etaj, el face dreapta, eu dau să fac la stânga, într-o fracţiune de secundă realizez că am sufletul spart, ochii plini de lacrimi, criminala dracului, cum să lovesc, eu, un om, aşa de rău, că nu-s la prima abatere, fac pe tragica pulii mele şi uite unde stă dracul ascuns…

Mă întorc. Îl prind de mânecă. Se întoarce. Mă uit în ochii lui albaştri, plini de umbre şi şoptesc, că nu am voce: Sunt în derivă. …Iartă-mă.
Nu schiţează nimic, doar pupila îi tresare a înţelegere.

Intru în biroul meu şi plâng. De toate. De mama. De pupa. De radu. De azi. De ratare. De rochia de mireasă. De maternitate. De tot.

Manon, da, are draci. Şi când îi scoate, uită de dumnezeu şi de întoarcerea obrazului…

Să nu ne îmbătăm cu apă rece, în Jurnal scriu despre cum mă lovesc alţii, nu despre cât de tare dau şi eu.
…Poftim, cel mic, acum ai idee…