Jurnalul lui Manon.

Azi dimineaţă mă uitam la ştiri, cu ochii somnolenţi şi cafeaua opărită.
Şi în prim plan apare Puţin, care declară (nu-mi amintesc frazele exacte), cu privirea înşurubată într-o cameră de luat vederi: “Preşedintelui Băsescu să-i spuneţi că am o ofertă pe care n-o poate refuza: îi ofer gaze fără intermediari, la un preţ bun. Mai mult, dacă doreşte, poate să vândă, la rândul lui, gaze, Ucrainei. Să-i spuneţi, asta, preşedintelui Băsescu…”

Puţin avea o privire de Corleone, gen mitralieră, care mi-a răcit, instantaneu, cafeaua.
… Cuvintele lui spuneau una, şi privirea mirosea a şantaj.

Mi-a trecut prin minte, perpendicular, ideea că ţara are nevoie de noi, şi că a venit momentul să mă transform, dintr-un om responsabil, într-un patriot luptător. …În secunda următoare, sub pretextul duşului, m-am pitit în baie.

În momente de criză majoră personală, mă rog la Dumnezeu. E o bisericuţă pe lângă care treceam, şi îi adresam celui de sus o rugăminte fierbinte. Şi, să vezi chestie, rugămintea îmi era ascultată. Ca o minune.

Mi-e frică să mai trec pe acolo şi să mă rog, căci la ultima rugăciune Dumnezeu mi-a dat exact ceea ce am cerut, şi m-a nenorocit.
Să mă explic, am zis ceva de genul:”Doamne, dă-mi, te rog, un bărbat care să mă iubească nespus, să fie înalt şi drăguţ”.
…Şi mi l-a dat. Înalt, drăguţ, gras, impotent şi prost bocnă.

… Acum îmi dau seama, că am uitat esenţialul, trebuia să îi spun că îl vreau în stare de funcţionare, cu cordonul ombilical dezlipit de mă-sa.

De aia zic, o perioadă o să ocolesc biserica, până îmi pun la punct acatistul, complet. Plus că trebuie să aştept şi disperarea aia, care îmi deschide calea către cer… Care disperare refuză să vină, căci experienţa cu familia de idioţi mi-a mătuit sentimentele, oblomovian.
Aştept să revin la zbuciumarea care mă caracteriza. …Mi-o fi murit tiroida?

Deci, un nou an, care începe bine. Criza financiară globală, care începe să-şi facă un culcuş şi pe la noi, ruşii au tăiat gazele… hmm… miroase a război, la orizont, sau e un nou joc de glezne, că s-au plictisit magnaţii?
Din adolescenţă am tot prins tranziţii, şi cred că tot în tranziţie o să mor. Mioritic resemnată.

**
Anul trecut, am fost la vot. Decisă pentru votul alb, de protest.
Până la urmă, am zis să votez totuşi partidul, oricum nu cunoşteam loazele reprezentative, că sunt sentimentală şi încă îmi place Băsescu; bottom line, voiam să nu iasă pesediştii.
A fost meci egal, şi s-au pupat pe gură, sub ochii noşti, ai fraierilor care au votat un partid pentru a nu ieşi învingător celălalt.
Se numeşte cumva asta, dar nu folosesc cuvinte tari din primul mesaj. Muie.

Împărţeala ministerelor ne-a lăsat, iar, mască. Negocierile au fost făcute transparent, cât să ne îndoaie ficatul din nou. Ochii roşii, dornici de îmbogăţire, ai politicienilor, şi balele, tot transparente, ne-au fost oferite în prime time, la TV. A răsărit şi Voiculescu în peisaj, această pasăre Phoenix care nu se dă moartă neam, şi pe lângă el, toţi cârnaţii nesătui.

Va fi un an bun. Tot pentru ei.

În decembrie, graţie unor oameni care nu mă uită, am făcut animaţie, costumată în pinguin.
Nu înţelegeam de ce încă mă cramponez de faptul că dacă fac reclame sau telenovele, mă prostituez, în condiţiile în care prietenii îmi spun în cască discret, ca şi animaţia, tot aia e…
… Ei bine, ador să mă joc cu copiii, să îi fac pe oamenii mari să zâmbească de sărbători, să dansez şi să împart fluturaşi pe stradă, de Crăciun.
Protejată de costumul adorabil, pot fi EU, deşi, paradoxal, sunt un personaj…
Şi am înţeles.
Costumul nu este o deghizare pentru mine, ci un mijloc prin care cei care mă văd se dezinhibă. În era comunicării virtuale, întâlnirea cu o mascotă pinguin are acelaşi efect: relaxare şi voioşie, căci nu există pericol.
O dată costumul dat jos, ochii mei vioi întâlnesc aceleaşi priviri cenuşii, în care întrezăresc tristeţea noastră profundă.

Am trei fraţi, unul după mama, altul după tată, şi altul la comun.
În octombrie, am fost la nunta fratelui meu după tată, Dan.
Nu l-am putut suferi niciodată.
Pentru două lucruri: îmi spusese mama cum l-a prins odată că mă înghesuise după uşă, să mă sugrume, plus că, ani mai târziu, când ne-am nimerit împreună la ţară la bunici, s-a crezut Winnetou şi a aruncat cu un topor după mine, tăindu-mă discret la picior.
Războiul, o dată declarat, s-a manifestat prin ignorare reciprocă.
Peste mulţi ani, viaţa ne-a adus, într-un mod misterios, aproape, în Bucureşti. M-a cărat, de câteva ori, cu maşina lui, în provincie, la tata, timp în care l-am studiat îndelung, pentru că bărbatul de acum nu avea nicio legătură cu amintirile mele.
Reticentă la început, m-am înmuiat progresiv, fără să înţeleg de ce nu l-am putut suferi, ce drac de freak sunt eu, şi cum de comunicăm acum… Oscilam între vină, stupoare şi pândă, având sentimentul din ce în ce mai clar că viaţa mi-a tras o palmă, acum, în pragul bătrâneţii, ca să nu mai emit judecaţi de valoare fundamentate pe tâmpenii.

Am fost, cum spuneam, la nunta lui. Ochiul meu de vultur a remarcat o dată în plus spiritul de organizare impecabil, bunul gust desăvârşit.
De la primirea oaspeţilor la intrare, până la plecarea acestora acasă la spartul petrecerii, Dan a stat numai în picioare, glisând pe la mese, jucând adorabil hore şi comportându-se ca o gazdă perfectă pentru trei sute de oameni.

“Micul războinic”, întâlnit după mulţi ani, s-a transformat într-un bărbat adevărat, inteligent, cultivat, politicos şi conciliant.
…Şi în tot timpul ăsta a fost singur, fără familia de care eu m-am bucurat.
Nu cred că este prea târziu să spun că am inima caldă, căci Dumnezeu ne-a dat o şansă pentru a ne descoperi.
Patetică, am ochii umezi pentru un lucru simplu şi definitiv, care îmi inundă sufletul: sunt sora lui!

Când am început să scriu jurnalul pe 2008 (ca Păcală, l-am început în septembrie) promiteam să povestesc anul lipsa.
Dacă aş face acest lucru dând amănunte, atunci ar trebui să târăsc alături de mine, în istoria zilnică, câţiva şobolani profitori, anoşti şi imbecili, care au încercat, în suficienţa lor involuntară, să mă aducă pe calea lor. Ştiu, sună ca o sectă, însă cine decretează că sectele au doar mesaje religioase?
Iată familia lui:
… Oameni care au cult pentru mizerie. Trebuie să duci muncă de lămurire pentru spălarea zilnică pe dinţi, corp şi cap;
… Oameni care venerează prostul gust şi îşi achiziţionează obiecte multe, kitsch;
… Oameni care sunt decedaţi intelectual, şi mănâncă ciorba cu “porţia”, în amintirea foamei eterne.
… O mamă care, sub pretextul că are grijă de “copilul” ei ce a trăit până acum 38 de primăveri flasce, îl ţine sub control, şantajându-l emoţional şi refuzându-i dreptul la o viaţă independentă. În adâncuri, biata cretină, căreia îi doresc multă căldură (ca să nu zic arza-o-ar focul!) nu a uitat niciodată de viaţa mizerabilă pe care a avut cu tatăl băiatului, şi, inconştient, se răzbună, sistematic şi definitiv pe fiu – copia fidelă, fizic, a tatălui;
… Rude de gradul întâi care fac trafic de droguri şi multe alte mizerii ce includ nudităţi, în străinătate;
… Un tată de-al doilea, care nu are putere să schimbe nimic în clan, deşi el este singurul decent, informat şi… fără putere de decizie;
…Şi… “bărbatul”de 130 de kile, fără pic de testosteron, impotent, care îşi neagă problemele şi trece prin viaţa nedorind nimic, flasc şi umflat de berea zilnică. Avântul lui de sentiment se rezumă la murmurarea unui “Te iubesc mult”, urmat de coma imediată a spiritului şi începerea urmăririi meciului la televizor.
… Iar eu, în acest peisaj sordid… sedusă, la început, de ideea unei familii, de o nouă mamă, de a deveni chiar eu, mamă, ignorându-mi instinctul care îmi spunea că nu e nicio diferenţă între acest bărbat, care pare de-al casei, şi praful, care se aşterne oriunde şi nu se curăţă singur…
Şi am început să alunec… Făceam integrame, mii, căci nu aveam cu cine să vorbesc, cumpăram cadouri la toată familia, şi eram considerată chiriaşă, innoiam garsoniera vrăjitoarei, deşi nu rata nicio ocazie să spună că tot pe numele ei o păstrează, de parcă idealul meu era să devin proprietară…
Spărgeam tot ce îmi pica în mână, pentru a nu muri încet, uitasem să trăiesc intens şi să miros anotimpurile, şi, pe măsură ce mă cuprindea amorţeala, păstram, din ce în ce mai vagă, speranţa distructivă că mâine va fi mai bine…
… Mi-am adus aminte, cu ochii inimii închişi şi resemnaţi, chiar înainte de a mă scufunda în căsniceală, de felul în care m-a şlefuit mama mea – peste care creşte iarba în cimitir…şi respectul pentru memoria ei a învins inerţia găurii de vierme.

Mi-am luat bagajele şi am plecat, departe de infecţie.

… Încă mai primesc mesaje cu “Te iubesc”, însă, pentru Dumnezeu, chiar aşa, cui îi pasă de şoferul de camion?
… Poate doar camionului.

Ai înţeles, Titel? E simplu: mai suspini o dată, şi te culci beat pulă.

Acest deget mijlociu ridicat se adresează unei reclame proaspăt apărute pe piaţă, în beneficiul Napolact.
Menţionez în treacăt, cu briciul, ca produsele Napolact (favoritele mele odinioară), de când au luat avânt, s-au fleşcăit de tot.
Aşadar, în reclamă, un individ menţionează că gustul bucatelor ţine de o oarecare oală a mamei, cu smalţul sărit, care făcea minuni în afumarea mâncării.
Îmi ţin fierea în frâu, căci, de cum începe reclama, are tendinţa de a-mi călări ficatul, îmi ridic privirea tristă din farfurie, şi îmi amintesc de oalele mamei mele, o gospodină de excepţie: erau impecabile.
Gândul mă poartă şi mai adânc în amintiri, şi ies la iveală anumite admonestări pe care mama le administra, preventiv: “Manon, oala este oglinda bucătarului, trebuie să fie curată, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.”… După care mă privea sugestiv, pe deasupra ochelarilor, şi adăuga:”Mai ales pe fund, acolo unde se afumă…”

Nu ştiu dacă şi alţii gândesc ca mine, sau au crescut cu smalţul afumat, însă pentru toate gospodinele adevărate, mesajul reclamei este clar: produsele Napolact sunt proaste, adăugaţi şi voi, pentru gust, nişte rugină şi oarecare afumare. Yaiks!

OK. Iar au dat liber la reclame stupide.
1. În primul rând, protestez, pentru că ursul de la Milka pare în continuare ţinut în sclavie de o hoardă marmotica. Ce dobitoc! Rostul urşilor este să se reproducă, nu să zgândăre vârful de brad…De ce nu demisionează şi nu pleacă să-şi caute şi el perechea? …Nu-i găsesc nicio scuză.
Iată, eu cunosc un urs care e strâns la beregată de mă-sa, şi se zvârcoleşte, bietul, în ritmul ei, privind dezarmat cum pleacă de lângă el toţi apropiaţii, înspăimântaţi. … Măcar asta are trista justificare că e impotent.

2. Am ceva de comentat la reclămioara aia pentru ciocolata destinată copiilor. Se zice, la un moment dat, că aşa şi-ar dori copiii ciocolata, şi ne arată o bucăţică minusculă, în valuri.
Greşit, copiii nu-şi doresc flinticuri, ci tablete de ciocolată cât mai mari! Aşa, ca să o lămurim. Ştiu sigur asta, pentru că un bărbat cu care m-am relaţionat accidental, avea organele principale – format mini, şi o poftă de ciocolată – format MAXI.

Punctul trei. Aici am vrut, de fapt, să ajung: reclama obsesivă la aspiratorul minune.
Să ne lămurim: dacă am nevoie de un obiect pe care să-l dau de pereţi, să fac stop pe capul lui şi să-l şutez, îmi adjudec, ori un şofer de camion, ori o minge de fotbal, şi îi ţin pe tuşă patru ani, garantat. Reclama cea nouă la aspiratorul minune – pe care îl harţuiesc vreo doi chelioşi – mă agită.
Rostul unui aspirator nu este acela de a avea carcasa dură şi rezistentă, ci altul: să tragă bine şi să lase impresia de curat… Categorii la care, logic, nu se încadrează nici şoferul, nici mingea de fotbal.

Înghesuiala din autobuz.

Mirosurile de dimineaţă, păstrate la fezandat, cu sfinţenie, de trupurile inculpaţilor, din vremuri care depăşesc trei zile.

Lipsa de oxigen, şi economia de aer condiţionat. În plus, o normalitate care a devenit paradox: la fiecare staţie, unii oameni vor să coboare; asta înseamnă că cei striviţi în uşi trebuie să se dea jos, ca să facă loc… Şi aici îmi vine în minte muierea consistentă de azi dimineaţă, care cu greu s-a lăsat deplasată, coborând, totuşi, după câteva vociferări, şi rămânând stană de piatră în dreptul uşilor.
… Blocând total accesul muritorilor la mijlocul de transport în comun.

Mă uit la faţa ei, şi simt imperios nevoia să i-o transform în treaptă, căci numai peste ea am putea face paşi.

“Vă rog să îmi faceţi loc să cobor” zic, “ăsta este ţelul meu, nu să ne privim în ochi, sau doriţi să vă survolez?”
“Eşti nebună”, îmi zice.
“Se poate, însă mă obligi să mă cred  AVION.”

În aproape un an, de când nu am mai scris, s-au întâmplat multe lucruri cu mine. Capitale şi, unele, ireversibile. Cel mai greu moment s-a transformat într-o susţinută durere, temeinic ţinută sub cheie.
A murit Pupa. S-a stins discret, aşa cum a trăit.
… Lăsându-mi inima vraişte şi convingerea că e adevărat: cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii.

Ca o paradoxală compensaţie, am avut  un timp nişte pui de gerbili, proaspăt cumpăraţi, care i-au înlocuit pe Nuk şi Pepi, şi care au început să se înmulţească, lunar, ameţitor.
Colivia adăpostea, la un moment dat, trei generaţii.
…Nu mai am nici gerbilii. I-am donat. Şi sufletul mă apasă greu, pentru că simt că i-am abandonat.

Tot la capitolul animale de companie intra şi Titi. Şoferul de camion, care s-a îndrăgostit de mine şi cu care, până la urmă, am avut o… să-i zic… relaţie.
…Nu mai e nici Titi în peisaj,pentru a se putea odihni în pace, l-am părăsit .

Nici gaşca de la bloc.
… Pentru că m-am mutat de acolo.

Sunt singură.
Atât pentru azi, căci mă inundă lacrimile.