În momente de criză majoră personală, mă rog la Dumnezeu. E o bisericuţă pe lângă care treceam, şi îi adresam celui de sus o rugăminte fierbinte. Şi, să vezi chestie, rugămintea îmi era ascultată. Ca o minune.
Mi-e frică să mai trec pe acolo şi să mă rog, căci la ultima rugăciune Dumnezeu mi-a dat exact ceea ce am cerut, şi m-a nenorocit.
Să mă explic, am zis ceva de genul:”Doamne, dă-mi, te rog, un bărbat care să mă iubească nespus, să fie înalt şi drăguţ”.
…Şi mi l-a dat. Înalt, drăguţ, gras, impotent şi prost bocnă.
… Acum îmi dau seama, că am uitat esenţialul, trebuia să îi spun că îl vreau în stare de funcţionare, cu cordonul ombilical dezlipit de mă-sa.
De aia zic, o perioadă o să ocolesc biserica, până îmi pun la punct acatistul, complet. Plus că trebuie să aştept şi disperarea aia, care îmi deschide calea către cer… Care disperare refuză să vină, căci experienţa cu familia de idioţi mi-a mătuit sentimentele, oblomovian.
Aştept să revin la zbuciumarea care mă caracteriza. …Mi-o fi murit tiroida?
