Jurnalul lui Manon.

Am o prietenă îndrăgostită de un bărbat îndrăgostit de ea. Da, se poate şi aşa.
Consiliez oameni de o viaţă; mărturisesc, aşa ceva n-am mai întâlnit: un bărbat care face, regulamentar, tot ce trebuie, pentru a-şi convinge femeia că o adoră şi că e sufletul lui pereche; poet, atent, impecabil, de parcă ar respecta ad litteram un ghid nescris.
Felul în care îşi exprimă dragostea este atât de apropiat de perfecţiune, încât naşte în femeie, spontan şi pervers, îndoiala metodică. Aceasta, la rândul ei declanşează o mişcare de domino prin faptul că impune o analiză care va conduce, tragic, la îndepărtarea galopantă de subiectivismul fluturilor din stomac şi, fatalmente, la proptirea bruscă a oiştei hormonale în gardul lucidităţii… Cu consecinţe grave, şi pentru cuplul susmenţionat, şi pentru partenerii cuplului- victime colaterale, care nu au altă vină decât că mâncau seminţe absolut liniştiţi în momentul coliziunii.

Prognosticul situaţiei bate spre rezervat.

Aseară, butonându-mi telecomanda cea nouă, îmi căzu privirea pe otv.

Distribuiţi regulamentar în marele studio, discutau simultan, la masa cu formă nedefinită, diaconescu, palid şi lent, vreo şase muieri marcă înregistrată “Pitzi”, şi o tanti creatoare de modă – fostă guristă.

Futil. Strident.
Asta în timp ce prin restul hăului din platou se prelingeau discret nişte manechine distruse la corp nu numai de cârnaţii festivi haliţi la Crăciun, dar şi de rochiile penibil mulate- gen sirenă, anacronice şi ţipătoare – creaţii ale guristei.

O blondă din categoria “Câţi ani ai? /20/… Da’ i-ai trăit, nu glumă…”, cade în plasa versatului diaconescu, şi se dă cu personalitate, scrijelind cuvinte piţigăiate în bietu-mi timpan: “Am bani, mă întreţin singură şi sunt dependentă de shopping”.

Trei minute mai târziu, diaconescu:
“Uite ce îmi scrie un spectator, că, dacă aveţi bani, nu aţi dori să întreţineţi dumneavoastră bărbatul?”

…Şi blonda arsă de solar scoate perla, me-mo-ra-bil, obligându-mă astfel să o ţintuiesc aici în jurnal:
“Eu mă întreţin singură. Mă întreţin părinţii singură”.

Genial.

O introspecţie prealabilă mi-a relevat faptul că nu am niciun mood de sărbătoare, că nu-mi vine, practic, să aprind nicio pocnitoare.
Astfel, formolizată într-o lipsă totală de zbatere, fluturi şi dorinţe, am decis că sărbătorile de iarnă mi le voi petrece aşternută în pat, fără brăduţ (titele, chitra draq, nu-mi dai înapoi globurile de la mama??), cu ochii la televizor – deci în rând cu alţi mioritici necuplaţi. Şi de Crăciun, şi de Revelion.
Fără iluzii, fără festivităţi. Şi fără angoase metafizice.

Şi a fost OK.

Mi-am petrecut Crăciunul eludându-l, iar Revelionul, privind postul B1TV.
Să mă explic, vouă, chefuitorilor, pentru care am nutrit, în acea perioadă, o cvasi-invidie fleşcăită, mascată perfect de indiferenţă: BiTV nu a avut program festiv, ci doar o cameră, montată pe Intercontinental, care transmitea, live, circulaţia de la Universitate.

Priveam cum roiesc maşinile, în rând cuminte, cu ochi aprinşi în ceafă, şi îmi imaginam persoanele din interior, pătrunse de acea generozitate molcomă, conformă cu evenimentul, asortată la strassuri şi paiete, barbă dată cu after shave, susurări, glumiţe şi bucle inţepenite cu fixativ.
Sute de faruri respectau, politicos ca niciodată, traficul aglomerat, şi majoritatea se îndreptau spre Romană (v-aţi dat toţi întâlnire la aceeaşi familie?).

Ca să nu-mi fie rău de la friptură, mi-am propus un alt scop: urmăream în paralel televizorul şi ceasul bătut în cui pe şifonier, pentru a vedea, curioasă, dacă la 12 fix mai mişună ceva pe stradă. Deci aveam ceva treabă…

Şi la 12 fix strada era tot plină.

Mi-am schimbat uşor poziţia în pat, căci e greu când înţepeneşti aşa, ca pensionarul, şi mi-am imaginat ce pot vorbi oamenii surprinşi în trafic, de Revelion, când bate miezul nopţii.
Nimic deosebit.
Doar reacţiile evidente în asemenea situaţii, de genul:
“Fi-ţi-ar rochia a dracu’, că iar am întârziat din cauză că trebuie să te aranjezi tu zece ore, ne prinse miezu’ nopţii în maşină, ca anu’ trecut!”;
“Ioane, să mă bată Dumnezeu, nu eşti bun de nimic, te mişti ca mortu’, că ţi-am zis să-l dai încolo de fular, ce, crapi de frig în maşină, ca la naşa tot în cămaşa stai, nu în palton!?!”;
“Acum, să înţeleg că tu taci ca să mă scoţi pe mine din sărite, de parcă eu mi-am tăiat, singur, cauciucu’…”;
…Şi evident, absolut neverosimilul: “E 12 fix, nu mai ajungem la mama, dar suntem împreună, doar noi doi…La mulţi ani, su-fle-tul meu!”…

… După care a început războiul petardelor, artificiilor, şuierătoarelor, pocnitorilor… apăsând asurzitor derizoriul peste viaţa noastră prinsă-ntr-o criză absolut de rahat, în care doar zgomotul de orice fel ne mai activează.

Am închis geamul şi mi-am sunat tatăl, pentru a mă da ca sunt exuberanto – optimistă şi în toiul unei petreceri crâncene. “La mulţi Ani, tată, să trăieşti!”, i-am zis cu inima caldă…

…Şi intrai în noul an, fără bani în buzunarul de pijama – pentru noroc, fără dorinţa tradiţională de la miezul nopţii, liniştită ca un mort.

Uneori arăt drăguţ. Nu ştiu ce se întâmplă peste noapte, nu am descoperit misterul, însă dimineaţa am o lumină – pe care o pun în valoare cu ajutorul sfântului fard, şi aşa plec la drum.
Văd privirile bărbaţilor, admirative. Pe care le susţin, din vârful genelor mele rimelate. E un mod bun de a-ţi începe ziua.
Iată, de exemplu, azi: înfruntam nămeţii de pe trotuar, când, în faţa ochilor, apare un echipaj alcătuit din trei maşini mari, cu plug, care curăţau strada. Copleşită, de parcă defilau tancurile, mă opresc şi scot pe gură un “uau!”. Primul şofer, cu o vagă alură de titel (dar parcă uşor mai dop) mă vede, simte admiraţia şi execută un salut la şapcă, fudul.

Iată cum, ziua de azi, a făcut doi oameni fericiţi: eu mă simt sexoasă, el, erou.

Primul Gong!
Ca orice cetăţean bugetar, intelectual, apolitic, cu un rahat de salariu şi cu zile forţate de concediu neplătit, m-am aşezat cuminte în faţa televizorului, pentru a-mi putea alege preşedintele cum trebuie. Spre deosebire de mulţi “combatanţi” specialişti în politică şi fotbal, buletinul meu are pe spate toate ştampilele de vot, dovada că sunt un cetăţean pe care nu îl doare în cur de ţara lui, deci nici de tine, cititorule.

Era noiembrie, şi ceea ce vedeam la televizor nu îmi mirosea cum trebuie… Aşa că m-am aşezat şi mai bine în scaun, ciulită la maxim.

Primul tur: Crin, Geoana, Băsescu – astea sunt opţiunile demne de votat, lăsăm anume deoparte latrinele becali plus vadim (ceilalţi, săracii, nu au nicio şansă).

Crin
Cvasiobiectivă, decid aşa: nu îl votez pe Crin, nu are ce-i trebuie. Menţionez, off topic, cu genele date pe spate, că l-aş lua de bărbat, dar a apucat să îi pună verigheta doamna aceea plinuţă.
Ca politician, cu antecedente de chiul şi de somn prelungit, mă lasă rece. Plus că am senzaţia că e şi uşor moale. Nu vândut, dar moale. Cu valenţe de oportunism. Pas.

Geoană
Nu mă convinge discursul lui nici să mă împuşti, dar, mai ales, mă terifiază oamenii care îi ţin spatele. Cine mi-a citit jurnalul, îşi aduce aminte de 2004, când făceam spume numai la tastarea numelui “Năstase”. Insolenţa cu care invita poporul, la ştiţi voi ce, mi-a rămas pe creier mult timp, şi, mărturisesc, am rămas cu reflexul de a pune mâna pe patent, pentru a-i număra ouăle, când se desfăşoară, din ce în ce mai lat, pe ecranul televizorului.

E o enigmă pentru mine faptul că nimeni din PSD nu l-a aruncat în faţă pe Ponta. I-ar fi fost un adversar bun lui Băsescu, însă poate că nu e, încă, timpul. Ponta mă sperie, deşi are şi creier, şi mijloace. Poate revoluţiona PSD-ul, însă e un om de muchie, puterea îl poate transforma într-o fiară avidă de putere, periculoasă pentru toţi, fără mamă, fără tată.

…Am uitat de Geoană. Mai bine.

Băsescu
Un om controversat, cu gafe adânc imprimate în memoria noastră afectivă, însă puternic şi luptător. Cred în el, pentru că am aici, la serviciu, un exemplu cu care îl compar. Şeful cel mare. Aşa cum Băsescu ţine la imaginea ţării, şeful nostru ţine la imaginea instituţiei, şi, oricât de futil ar părea, acest lucru pune în mişcare o întreagă maşinărie obişnuită să dormiteze, torcând, pe banii statului.

Plus. Ca şi Băsescu, şeful nostru ştie că românii sunt cam leneşi şi au nevoie de o mână forte.

Minus. Tot ca şi Preşedintele, are un grup de oameni fideli de care are grijă, grup la care jinduim cu toţii să accedem.

Nota bene, ochiul deloc adormit al şefului nostru apreciază competenţa şi acordă şanse celor care nu se încadrează, ba chiar, sparg, tiparul indolenţei (ce caracterizează o bună parte a salariaţilor bugetari).

Menţionez fudulă, în treacăt, că eu fac parte din grupul competenţilor care aşteaptă să le crească, dracu’, salariul.

 Deci, primul tur, votez Băsescu. 

Turul II: Rămân în competiţie, printr-o ciudată întorsătură, Băsescu şi Geoană. Suspectez mânării, căci mulţi oameni au votat cu Crin…
Preconizam, pentru turul II, o luptă Băsescu – Crin (cu mari şanse pentru Crin).

 Campania “cu orice preţ”
Urmează două săptămâni de campanie electorală, iar ceea ce mi se părea suspect înainte de primul tur, la televizor, mi se confirmă: ceva pute, dar, de data asta, lucrurile sunt pe şleau.

E o senzaţie nouă: putoarea care te traumatizează.

Începe lupta, inegală că forţe: un Băsescu încrezător în popor, susţinut doar de PD-L, versus un Geoană cretinoid susţinut de toate celelalte partide, de oameni influenţi, de 90% din media şi de maşinăria bine pusă la punct a PSD-ului, care ştie, prin practica asiduă, cum să cumpere voturi şi cum să fraudeze.

Campania dusă de noua alianţă Crin + Geoană,  cea a “bunului simţ”, a fost pe toate planurile, mi-ze-ra-bi-lă.

Televiziunile (antenele şi realitatea tv, iar cu vagi genuflexiuni servile înspre psd, tvr-ul) au făcut jocuri murdare.
24 de ore din 24, ţelul a fost injectarea cu otrava urii a opiniei publice, printr-o campanie de denigrare, incorectă şi nedreaptă, a lui Traian Băsescu, forţând poporul să empatizeze cu victima.

Reporterii au uitat de imparţialitate, şi au devenit câini turbaţi.
Miza era enormă, ne-au forţat să o vedem.
Băsescu a rămas singur, împotriva tuturor.

 Şi de aici începe adevărata infecţie, care a dus la vorbe grele, certuri în familie, prietenii rupte şi multe, multe jigniri şi insulte.
Asta m-a determinat să scriu despre aceste alegeri. Lupta a coborât, de pe ecranele infestate cu virusul urii, în familiile noastre. În relaţiile de prietenie şi respect, construite metodic zeci de ani. Totul s-a prăbuşit ca un castel de nisip, în câteva zile.

 Ura prin polenizare
Poporul a început să se zvârcolească, şi tot ce zăcea mocnit, a pocnit. Şi m-a agăţat şi pe mine în vârtej.
Masele de potenţiali votanţi s-au împărţit în tabere: anti-băsescu, anti-geoană, şi, o mică şi muta parte, pro-băsescu.

Neliniştea aceasta, şi frământarea, care m-au atins razant direct în plex, mi-au trezit memoria afectivă, aducându-mi aminte de primele zile ale revoluţiei, de spaima că nu s-a terminat infernul, de groaza  paralizantă că ceauşescu o să facă ceva şi îi va împuşca pe oamenii din stradă.

Ca şi atunci, un resort bine pus la punct declanşează stigmatul urii, grosolan, sistematic, şi simt că nu mă pot proteja.

Încerc să discut cu oamenii, pentru a înţelege fenomenul, sociologic, însă sunt stupefiată de atitudinea celor pe care credeam că-i cunosc.

 Părerea lor, cu forţa
Din secunda în care spun că eu nu îl urăsc pe Băsescu, ci chiar cred în el, sunt insultată.
Vorbele, parcă ştanţate în masă pe creierele unora, sunt aceleaşi:” malefic”, “tiran”, “numai proştii votează cu Băsescu”, “din cauza voastră ţara merge prost”, “Băsescu TREBUIE să dispară!”…Şi, peste vorbe, atitudinea. Şi peste atitudine, imaginea: Iliescu, Năstase, Hrebenciuc, Ponta, Patriciu, Vântu, reporterii “moderatori” înspumaţi.

Oameni pe care îi credeam echilibraţi tremura, plini de spume şi de ură frenetică, încercând să mă convingă agresându-mă, insultându-mă, amuţindu-mă cu argumentul sentenţios: “Băsescu este malefic!”.

Mă paralizează pe moment, căci nu înţeleg de ce eu, cel mai empatic om pe care îl cunosc, simt altfel?

Părerea mea, în gând
O analiză în gând, succintă dar pe îndelete, a persoanelor cu care am încercat să discut, mă linişteşte pentru moment, şi îmi încerc, pamfletar, amarul.
Unul dintre ei obişnuia, în copilărie, să tortureze animale, pe care le punea într-o pungă şi le izbea până la moarte de bara de covoare, dacă nu le dădea foc mai întâi. Mă întreb cum trăieşte cu aceste amintiri.…
Altul a migrat prin partide politice, are o funcţie bănoasă, nu vine la serviciu decât când vrea burta lui şi are faima de a iniţia, la intervale regulate de timp, câte un proiect magistral care sucombă prematur, în faşă.
Un altul, artist genial de roluri secundare, nu a avut coaie niciodată în viaţa lui, se gudură pe lângă şef şi are senzaţia că posedă personalitate. Fals.
Cât despre biata tanti pe care a iertat-o dumnezeu- deşi nu se încadrează în vârstă expirării hormonale, contestată sistematic pe la colţuri de către copiii pe care îi are în grijă, s-o ocolim, că-i mărişoară. Nu-i funcţionează pancreasul, iar bila dă semne de nelinişte. Dacă se muşcă de limbă, cade otrăvită.

Încă nu înţeleg mecanismul
Iar eu nu înţeleg de ce trebuie, musai, ca toţi să gândim şi să simţim la fel? Nu înţeleg de ce nu putem să respectăm opinia celuilalt fără a încerca să îi demonstrăm că, dacă nu gândeşte ca noi, dă semne de imbecilitate?

 Nu înţeleg de ce Traian Băsescu este înfierat ca un criminal de război, malefic, distructiv şi rău intenţionat.

Nu înţeleg de ce eu îl percep altfel pe Geoana, şi de ce, la întrebarea mea legitimă: “Geoana e o alternativă?”, se evită răspunsul.
Nu toţi privim la aceleaşi ştiri? Nu am văzut cu toţii cu ce se ocupa PSD-ul? Nu ştim cine e Voiculescu? Părinţii noştri nu au pus bani la FNI în contul lui Vântu?

Nu sunt ciudate mesajele lui Vadim, când “ordona” să votăm Geoană?

Nu e suspectă aceasta conjugare de forţe împotriva unui singur om?

 Ne obligaţi să ne sculăm
Simt că e prea mult.
Încep prin a mă devirusa. Mă deconectez de la otravă: scot din grila de programe antenele şi realitatea tv.
Şi, cu frica (!?!) în suflet, traumatizata deja, vorbesc cu oameni, îi sfătuiesc să se informeze şi din alte surse, pentru a vota fără ură.
Fac campanie pentru Băsescu, căci acum cred şi mai mult în el, adresându-mă celor care nu îl urăsc, dar sunt nehotărâţi.
Şi conving mulţi oameni să meargă la vot, indiferent de opţiune, pentru a vedea, la final, cine suntem noi, ca popor. Nu putem sta deoparte.
Am senzaţia că aceste alegeri vor spune ceva.
…Şi, în tot acest timp, presimt că Geoană va ieşi preşedinte. 

Însă, mai important…În toată vria, încerc să văd dacă mai sunt şi alţii care gândesc la fel ca mine.
Şi sunt. Au acelaşi sentiment că le este insultata inteligenta, privind campania de la televizor.
Sunt mâhniţi.
Nu înrăiţi.
Vorbesc cu oamenii, live.
Şi pe net.
Îmi pun la avatar o poză cu “NU Geoană”. Şi mesajul:” Prefer să monitorizez, cinci ani, decât să stau liniştită în timp ce ei fură”.
Replicile nu întârzie. Cei care gândesc ca mine, prind curaj să îmi scrie, căci şi-au pierdut încrederea în ceilalţi, striviţi de tăvălugul urii antibăsesciene.

Postez mai jos unul dintre mesajele pe care le-am primit pe mes, vreau să rămână aici, căci e puternic.
E o opinie.

Cristi c. wrote:
Pe cine să mobilizez Nona când C. este de o înverşunare nemaipomenită în a-l vota pe NEMERNICUL MIZER de geoană? Când sora ei la fel…
Eu şi ai mei votăm cu băsescu şi pun tot felul de strigări pe netlog…şi am văzut că sunt destul de mulţi
Petre Tutea spunea: am făcut puşcărie pt o ţară de idioţi!
E trist să văd procentaje aproape egale… tot timpul am fost aşa…şi după ce am trecut prin ce am trecut.. după ce minerii au călcat în picioare tot la bucureşti cu ajutorul scârbei de iliescu..
Încă sunt care îl votează..
Avem gigi becali în parl europ.
Avem primar analfabet…
Avem nepotisme…
Avem, încă, baroni locali
Încă 100 de ani şi nu cred că ajung..
Eu încerc…
Eu merg cu inimă deschisă…
Şi pun VOT pe BĂSESCU
Aşa a fost şi Isus… când a incercat să ne arate IUBIREA l-am omorât ca pe vierme…
Noi romanii… neam de doi lei…
Mă simt mândru să te cunosc şi mă simt mândru să mă cunosc
De la a arunca hârtii pe stradă şi până la a-l vota pe infecţia de comunist împuţit… constat că distanţa nu e lungă
Mulţumesc pentru că nu votezi cu geoană..şi îmi mulţumesc şi mie pt asta

 Final
A câştigat Băsescu. Aceleaşi limbi şuierătoare mă întreabă, cu ochi înecati de ură (încă!?), ironic, dacă sunt fericită.
Le spun adevărul: nu sunt fericită, ci tristă. Am nevoie de timp să mă curăţ de mizeria cu care m-au împroşcat oameni care-mi erau dragi odinioară.
Mizeria se curăţa greu, sufletul pătat cu ură, niciodată.

 Paradoxal, deşi aproape întotdeauna intuiesc ce se ascunde într-un om, este pentru prima dată în viaţa mea când cei din jurul meu au uitat de aparenţe şi au confirmat.

Păstrez în suflet revelaţiile plăcute, şi trec la “necunoscuţi” restul.

 Încerc să mă recompun, remarcând că în jurul meu a fost întotdeauna mai mult gol, decât viu.

Ultimul Gong
Respect opiniile celorlalţi, chiar dacă mi-au fost furnizate, în dorinţa de a mi se bloca filtrul propriu, cu bocancul în gură.
Poate că Băsescu este anticristul, vom vedea. …Însă niciun om care mă cunoaşte nu poate afirma că eu sunt de partea răului. Aici e paradoxul.

Am văzut-o pe Monica Columbeanu la “Dansez pentru tine”. …Avea graţia unui stâlp de telegraf, legănat de cutremur.

Tot acolo, şi Andreea Mantea. Fata asta a fost, săraca, plimbată pe la multe televiziuni, şi aici, în sfârşit, a demonstrat: nu are absolut niciun talent.

Fotografii (le găsiţi între paranteze) cu:

Ruşinoasa recidivă. (De anul trecut, de când m-a speriat Maia Morgestern cu făcătura aia de prezentare, am jurat că nu mă mai uit la Festivalul Mamaia. N-am rezistat, pentru că episodul cu autopsia, de pe Discovery, era în reluare. Aşadar, maarele eveniment se deschide, şi apar concurenţii…)
Concurenţi. (Selecţia lor pare făcută într-un anume fel, toţi trebuie să fie, ba deşelaţi, ba rotunzi, ba prea lungi, cu veleităţi antimiscare. Li s-o fi dat de jurat să nu transmită nimic prin interpretare, ferească sfântul să încropească vreun pui de sentiment pe melodie, darmite să-l mai şi arunce spre public…)
Public. (Parcă ales cu forţa brută; proptit incomod în scaune, amorf şi filmat – parcă în ciudă – mai ales în momentele în care pare mort. Adică tot timpul… Chiar dacă, aparent, da din mâini mimând aplauze, la implorarea vagă a prezentatorilor.)
Prezentatori. [Aia brunetă, de la meteo, nasoală pe cameră dar de admirat pentru nonşalanţa cu care debitează banalităţi şi câte-o poantă (am zis poantă? – e un eufemism).
Masculul co-prezentator, ivit din neant, unde se va şi întoarce curând, este rotunjor în talie, cu toate defectele de dicţie posibile, şi limbă scurtă. Un cepeleag, probabil pila cuiva din juriu.]
Juriu. (Câţiva dinozauri de sex incert, vreo două slujitoare ale Thaliei de Constanţa şi un Madalin Voicu nedumerit de propria-i prezenţă acolo. Pare uşor jenat de efuziunea Corinei Chiriac care îşi bălăngăne, periculos de aproape, braţele – ale căror piei au abandonat de multă vreme lupta cu gravitaţia. Bezelele pe care le trimite obsesiv artista, publicului, sunt exagerate faţă de numărul modest de palme care se întâlnesc la mijloc, moale.)
Moale. [Creaţia vestimentară a “designerilor”, unitară, pe principiul dacă-i mic, să-l îngropăm, dacă-i grasă, s-o umflăm. Bate toate recordurile de aşa nu. Ţinutele vestimentare sunt  în perfectă neconcordanţă cu melodiile (am văzut şi nişte chiloţi albi, oferindu-se la pozat dintr-un cearceaf ce se voia o rochie drapată pe şolduri, cu aspect de cortină în faţă, care se deschidea generos la intervale regulate de timp).]
Voalate. (Mamaia 2009 – o zonă crepusculară care l-a înghiţit până şi pe micul moga.
Poate s-or fi terminat melodiile de furat, însă bănuiesc mai degrabă un complot.
La secţiunea Creaţie au fost selectate numai melodiile de aruncat. Combinate cu prestaţiile – lamentabile – la care vocea trebuia să fie, ori seacă şi sub ton, ori urlată fără trăire.
Evident, bomboana de pe colivă este melodia compusă de moga. Un cânticel lent, firav şi uşor sinistru, cu durată scurtă de viaţă, al cărui unic scop este acela de a nu trezi audienţii.)
Requiem. (Acum cântă Nicola un playback. Cerşeşte publicului atitudine.
Publicul, inert.
Nicola face instrucţie.
Publicul, niznai.
Carul de televiziune îşi regăseşte dramul de perversitate şi filmează audienţa pe la spate.
Peste sală picură jocuri de lumini zglobii, care induc senzaţia de viu…
Publicul e învins de atâtea melodii cântate nani pe genunchi.
Nicola, dovedită, remarcă: “Aţi obosit?”)

…Eu, da!
Mă întorc pe Discovery, ca să închei seara aşa cum am început-o: vizionând fiinţe neînsufleţite.

Moartea lui Michael m-a readus la viaţă.

Vegetez, de aproape doi ani, fără să am nicio legătură cu mândreţea de fată care eram odată. Parcarea lui Titel în viaţa mea m-a fleşcăit complet (la noi în oraş se spune “m-a flecit”). Fără aspiraţii, şi, atenţie, fără frământările sufleteşti care mă făceau să fiu zbanghie şi să scriu la jurnal ca şi cum aş proiecta un film, m-am scufundat în munca de la facultate, făcând lucruri minunate dar fără să simt că mă năpădeşte bucuria sufocându-mă, ca altă dată. Dădeam vina pe cei patruzeci de anişori pe care tocmai i-am împlinit.

Şi într-o dimineaţă, am văzut la ştiri:”Michael Jackson a murit“.

În clipa aceea am înviat. De durere. Toate sentimentele, aspiraţiile, tainic încătuşate şi acoperite de un bocanc autoimpus, s-au inflamat, şi de atunci, de o săptămână, picur, prin toţi porii, tot ceea ce am strâns pe parcurs. De ce? De ce m-am activat acum?

Pentru că, simplu, Michael Jackson este una dintre cheile care îmi poate deschide sufletul. Adolescenţa mea, trăită în cea mai grea perioadă a dictaturii, avea două guri de aer: cărţile şi dansul. M-am construit bazându-mă pe două principii: e important când deschizi gura, ce spui, şi când te mişti, ce transmiţi. Aşa m-am judecat, şi, de atunci, aşa îi judec şi pe alţii. Şi, înarmată cu asta, nu m-am înşelat niciodată, când am vrut să aflu mai multe despre un om.

E vorba despre armonie.

Michael m-a învăţat să dansez. Nu ca el, căci este unic. M-a învăţat să simt muzica, să o exprim, să punctez mişcările, să “joc” accentele muzicale, să stau, fără să mă mişc, pe melodie. Să dansez viu, nu să ilustrez. Michael s-a lipit pe vecie de acea perioadă din viaţa mea, o epocă în care tinerii nu urmăreau futăriseala, ci devenirea.

Michael Jackson este adolescentul curat din fiecare dintre noi.

Mă doare, zguduindu-mă, toată inima, care mi se inflamează din piept până în creier.
Aşa simţi când îţi moare cineva din familie.
Şi e prea devreme să mă consolez cu faptul că Michael este nemuritor.

Mă consolează doar ideea că nu trec singură prin asta. Suntem o familie de milioane de oameni. Marcaţi pe viaţă de fenomenul Michael Jackson.

Sunt unul dintre oamenii cărora le lipseşte, acum, o bucăţică de suflet, căci ea merge cu Michael în mormânt.

Înlăcrimată şi cu un nod dureros în gât, am totuşi puterea să ridic degetul mijlociu în aer, şi să i-l arăt monstrului care a traumatizat un copil nevinovat şi care, nici acum, la final, nu arată pic de consideraţie pentru fiul care l-a făcut celebru: tatăl lui Michael. I-a refuzat copilăria, şi acum îi refuză şi ultima dorinţă: aceea de a se întoarce acasă, în Neverland.

Privindu-l cum râde, dând interviuri, cu gura de pirahna care băleşte după orice câştig în loc să fie devastat de durere căci el, hoitul, trăieşte, iar fiul e mort, îmi aduc aminte de o vorbă din bătrâni care spune că părinţii nu trebuie să-şi îngroape copiii, ci invers.

Trist şi încremenitor, Michael ne demonstrează şi acum, de dincolo, că tot ceea ce a povestit despre copilăria tristă este adevărat. Printr-o ciudată întâmplare, parcă îl împinge în faţă pe tatăl monstruos, să-l cunoaştem şi noi.

Şi reuşeşte.

Rânjetul bătrânului spune tot. …Dar mai ales, macabru, asta:
Aşa intră în istorie, pe lângă o stea, şi gunoiul, luminat de strălucirea ei.

În perioadele în care bioritmul nostru are cote care se îndreaptă, din punct de vedere emoţional, fizic şi intelectual, spre zero, suntem aerieni şi cam amorfi. E de înţeles.
Însă, recent, am realizat că o pană de curent, combinată cu lipsa de responsabilitate a bietului trup, poate avea consecinţe neprevăzute.

Ieri am ajuns acasă mai târziu. Am pus în maşina de făcut pâine ingredientele, şi i-am dat startul, gândindu-mă cu groază că procesul se va termina abia peste trei ore, dar consolându-mă cu ideea că voi mânca pâine caldă. Făcută de mine.

Peste o oră aluatul era amestecat, şi urma etapa cu dospirea. Am închis geamul de la bucătărie, să fie călduţ pentru cocă, şi m-am aruncat, voioasă, în duş.

… S-a întâmplat că în filme. Când eram săpunită până în ochi, s-a oprit curentul.

M-am clătit în beznă, ca orbetele, claustrofobă.

Genunchii mei n-au ratat, în drumul spre bucătărie, nimic din ceea ce putea fi evitat: pat, scaun, masa de televizor, cablul de la radiator şi mânerul frigiderului.
Spaima mea era legată de biata pâine, însă nutream speranţa ascunsă că maşina, inteligentă, îşi va continua programul, când va veni lumina binecuvântată.

Am găsit o lumânare, din aia parfumată, care se pune la căpătâi dacă vrei să fii romantică şi ai şi cu cine, am aprins-o, şi la strălucirea dată de micul muc am început să cotrobăi după alte lumânări.
Evident că nu le-am găsit… Iar pentru a mă proteja de propria persoană, am lăsat lucrurile vraişte, gândind că le voi aranja la loc, cu ajutorul lui dumnezeu, pe lumină.

Am descoperit, încântată, o lanternă cu dinam, ce avea un mic mâner pe care trebuia să apeşi obsedant pentru a obţine o scânteie anemică. Nervoasă şi transpirată, dând la manivelă pe un fond sonor de criptă, am găsit punga salvatoare cu lumânările de mort, şi casa, dintr-o dată, a început să arate ca o poveste, cu umbre suspecte pe la colţuri.
(Am uitat să menţionez, fac parte din categoria oamenilor care se tem de Bau-Bau, deşi nu s-a descoperit ce înseamnă acest lucru).

Primul lucru, în decorul semiobscur, a fost să răsfoiesc manualul de instrucţiuni al maşinii de făcut pâine, unde am descoperit aşa: Dacă se produce o pană de curent care durează mai puţin de cinci minute, maşina îşi continuă programul normal. Dacă durează mai mult, procesul trebuie luat de la capăt.
… Pana de curent tocmai împlinise două ore…

Am suspinat discret, şi m-am aşezat pe pat, cu gând să rezolv o integramă. Aplecându-mă, cu lumânarea în mână, să descifrez puricii de pe hârtie, o mare de ceară s-a revărsat peste cuvertură, şi de acolo, pe covorul din faţa patului.
… Moment în care casa s-a luminat iar maşina de pâine a înviat, trist, cu un piu.

În lumina crudă a becului, garsoniera părea vandalizată de nişte hoţi nehotărâţi.

Am încins fierul de călcat, pentru a scoate ceara de pe pat şi covor; lucru care s-a dovedit salutar – în cazul patului, şi cu cruce – în cazul covorului.
Punând – în semn de pedeapsă pentru integrama ilizibilă – ziarul pe covor, am apăsat cu fierul încins, pentru a imprima ceara în hârtie, lucru care s-a şi întâmplat.
… După care nu am mai putut dezlipi ziarul de pe covor.
După care am luat un creion ascuţit şi am încercat să-l răzuiesc.
… Care creion, a colorat în cenuşiu covorul.
Locul dezastrului arăta ca şi cum cineva ar fi făcut caca la mijloc, iar pe margini ar fi ars cu lampa de benzină.

Vinovată, m-am dus, trist, spre bucătărie, să scot cadavrul de pâine, şi să îl arunc la coş… Ce să vezi? În maşină trona o frumuseţe de aluat crescut…
Am activat programul de coacere şi, o oră mai târziu, aveam pâine rumenă.
… Caldă consolare pentru faptul că am supravieţuit, fără niciun instinct de conservare, unei banale pene de curent.

Aseară butonam telecomanda la care am alergie; dezintegrarea repetată- prin aruncarea ei în pereţi de prea multe ori, i-a dat personalitate şi conştiinţă, drept urmare merge greu când vreau să schimb programul repede, şi uşor, când nu am nicio grabă… Uneori, spre deplina mea spaimă, îşi aprinde singură televizorul, cu sonorul la maxim.

Bref: Am nimerit, în miez de noapte, pe otv, la diaconescu.

În timp ce apăsam febrilă butonul next, să nu văd ce e pe acolo dar remarcând discret titlul “A dispărut Magda Ciumac”- cine dracu’ o mai fi şi asta, telecomanda a considerat că este momentul prielnic pentru a se înţepeni.
Drept urmare, ceea ce se întâmpla în studioul acela de apartament, mi-a atras atenţia.
Diaconescu era gâfâit şi agitat, lucru care mi-a teleportat automat privirea în tavan, să văd dacă e cutremur şi se mişcă lustra. Însă în tavan e lipită o biată plafonieră.

Mă uit din nou la televizor, să văd dacă se dărâmă ceva acolo în direct, ca să dau iama pe scări în pijama, şi… remarc ieşirea pe uşa studioului a unui uriaş, cu pălărie şi haină de piele, un fel de Freddy Krueger…
Diaconescu, smirna în scaun, terifiat şi sanchi-degajat.

…Am stins televizorul cu mâna, în semn de protest.

Azi dimineaţă m-am dumirit că nu era vorba de cutremur, când am văzut pe net filmul cu întâmplarea… Malacul, pe numele lui, Tolea (evident) a cărat în studioul de emisie al lui ddd, un tomberon. După care a încercat să-l înghesuie acolo pe diaconescu.…Am râs cu lacrimi, mai ales că bietul realizator de emisiuni infecte nu se lăsa băgat la gunoi, înţepenindu-şi picioarele ca o pisică la baie, arcuindu-şi scheletica statură cvasi artistic, şi desenând, cu picioarele, tendinţe se şpagat.
Am înţeles: încerca să se facă mai mare, pentru a nu intra în gaură.

Dar cel mai amuzant mi s-a părut uriaşul ăla care, şi în momentele în care îl îndesa graţios pe diaconescu în ladă, şi când a decis să plece, a fost de o politeţe şi de un calm, desăvârşite.
Faza, beton!

Update: am uitat să precizez ceva foarte important. Diaconescu a declarat-o pierdută pe Magda Ciumac (nu râdeţi, e şi ăsta un nume), şi deci, probabil de frica “marii televiziuni otv”, la apartamentul presupusei dispărute s-au deplasat, aseară, ca vântul: trei maşini de pompieri, o ambulanţă, o dacie cu număr MAI şi două maşini de poliţie.

Concluzia, după toată tevatura, a fost că organele nu pot sparge uşa omului, pentru o presupunere.

… Realizaţi că această desfăşurare de forţe este plătită de noi, că n-o să-şi vândă diaconescu colecţia de maşini, elicopterul şi avionul, pentru un fleac…
(… Acum mă scuzaţi, vreau să mai văd o dată înregistrarea cu tomberonul)