Jurnalul lui Manon.

Mă pregătesc să scriu, din nou. Este aproape un an de când am abandonat jurnalul, fiind prea preocupată să trăiesc o inedită experienţă: gaura de vierme. Ad litteram.

O să încerc, încet şi – sper – inteligent, să povestesc ultimul an.

Pentru asta, cine mă citeşte aici, trebuie să frunzărească jurnalul meu pe anul 2007, pentru a fi pus la curent cu evenimentele premergătoare dezastrului.

Voi reveni.

Am adus azi cu mine la şcoală, în două curse, doi saci plini de poveri. Îmi descarc sufletul aici, între două linii, nu îi mai iau acasă.
___________________
___(astea sunt liniile)___________
P.S., că m-am întors din drum. Mi se pare, sau am început să mă exprim şoferistic?

Mă îndrăgostesc, încet şi aproape sigur, de vecinul meu, şoferul… Maama, sunt varză, am un amalgam de sentimente, frigi, panica, bătăi de inimă, fiori…
…Ca să dau un exemplu care se leagă de profesia vecinului posesor de gropiţă în obraz: parcă sunt la volan pentru prima oară, absoluta’fuckin’mente terifiată şi am o sută la oră.
Pe ce dracu’ să apăs mai întâi?
Unde trebuie să mă uit?
Fac dreapta, sau stânga?
… Pot sări din mers?

Incredibil, cât de inventiv e romanul… Ieri mă opreşte un tânăr tuciuriu, pe stradă, şi îmi înmânează un fluturaş… Care mă invita duminică dimineaţa, la ora 10, în Pantelimon, la o biserică, am uitat cum se cheamă.
Asta era pe o parte.
Pe spatele fluturaşului, scria, sus: Acatist, după care urmau linii (ca să îl completam, evident).

Bun. Deci e clar. Eu scriu un acatist în format tip, merg la biserică, îl predau la popa şi îi dau şi nişte bani. Ingenios, nu?

Alo, părinte, cu Cel de Sus te-ai consultat când te-ai avansat mijlocitor?

La etajul unu, în facultate, acolo unde îşi fac veacul secretarele de la film, e un anunţ:
“Cine şi-a pierdut un cercel se afla la secretariat”.
…Boon, acum urmează să căutăm cercelul.

Mi se întâmplă chestii şi am dileme sexuale. Mă copleşeşte atenţia unui tip, şi s-a dus dracului duritatea mea masculină în momentul în care, aseară, am primit de la el un sms în care îmi spunea: “Somn uşor”.
Vă daţi seama cât de mult ne-am degradat, dacă ne înflăcărează şi ne pune la podea un lucru simplu care ar trebui să fie normal?
Ce se întâmplă cu lumea în care trăiesc eu? Ce se întâmplă cu mine?
Orice privire caldă mă supune instantaneu şi fiecare gest neînsemnat capătă proporţii maiestuoase… Ştiu de ce. Pentru că, de zece ani încoace, am uitat cum este firescul şi normalul, în iubire.
Şi mi-e atât de frică, încât îmi vine să mă ascund. Mi-e frică de ceea ce urmează…
…Şi prevăd derizoriul.

Mă tot foiesc, de câteva zile, să scriu ceva aici, însă nu ştiu cum să formulez, ca să fiu coerentă.
Bărbaţii, de la o anumită vârstă, încep să se usuce pe dinăuntru. Devin “bărbaţi”. Adică se feresc, printr-un “miraculos” proces instinctual de dulcegării, romantisme, lacrimi şi discuţii, în favoarea vocii groase, a adulterului şi a violenţei ce are că principala cauză vinovăţia (fi-vi-ar putorile ale dracului!).
Fizicul lor se coace frumos, făcându-i să devină din ce în ce mai interesanţi (spre deosebire de noi, femeile, care ne ofilim în afara). Însă, pe măsură ce masculii se apropie de andropauza şi implicit, de groapă, sufletul se usucă.
Dacă eşti sfedeluş, sclipitoare, amuzantă şi inventiva, deci vie, au reacţii de retragere. Obosesc repede. Bărbaţii, pe măsură ce îmbătrânesc, devin, prin proces lent şi sigur, ingineri. Concreţi şi preocupaţi. Blazaţi. Cu ochi de peşte.

Am terminat cu introducerea şi intru direct în concluzie.
Nu îmi plac bărbaţii de vârsta mea.
Nu îmi plac nici cei mai bătrâni decât mine, în respiraţia cărora prevăd iminenta putrefacţie.
Îmi plac bărbaţii tineri.
Nu cei mai tineri decât mine, ci bărbaţii tineri ca mine.

**
Îmi bate inima foarte tare. Nu mi-a trecut, sunt tot îndrăgostită.

Azi a fost deschiderea anului universitar. Sala era plină de boboci. Toţi frumoşi şi emoţionaţi. Pe fond se aude, tare, Gaudeamus igitur. Ochii noştri se umplu de lacrimi, este foarte emoţionant.

Nicu Alifantis este student la noi, secţia teatrologie. Când este strigat catalogul, toţi cei din sala îl aplaudă îndelung, semn de recunoaştere şi de drag. Rectorul – actorul şi profesorul Florin Zamfirescu- lauda audienţă pentru aşa primire caldă ce i se face cantautorului – viitor teatrolog.

Toţi cei care vorbesc sunt ascultaţi cu urechile pâlnie de ăştia micii. Sunt prezentaţi profesorii, pe rând.

La un moment dat, decanul spune: “Aş vrea să vă mai prezint o persoană, foarte importantă pentru şcoala noastră. Este secretara de la facultatea de teatru, Corina”…Şi inima mi se strânge, violent, nu ştie el, decanul, ca 80% dintre cei care sunt în şcoală, prima dată au vorbit cu mine, pe forumul UNATC, eu i-am îndrumat, i-am consolat, i-am certat când erau prea nărăvaşi, le-am spulberat fricile şi le-am dat curaj, de patru ani, încoace… Mi se pare nedrept să ridici în slăvi meritele unui om care face o treabă, fiind plătit pentru asta, fără să ţii cont şi de altul, care munceşte voluntar. Aş fi avut aceeaşi reacţie internă, şi dacă nu ar fi fost vorba despre mine. Mulţi profesori nu au aflat, din lipsă de timp, ce important este forumul UNATC, şi numai trei dintre ei mă încurajează să nu-i abandonez pe cei mici şi singuri… Aş fi foarte fericită dacă lumea ar realiza că, înainte de a fi studenţi, tinerii sunt candidaţi, şi că de ei se ocupă tot un om din facultate, persoana neimportanta, deh, nu secretară, ci o amărâtă de actriţă care nu-şi permite nici concediu, ca să nu fie ştirbită onoarea şcolii…

Dar să revin la festivitatea de deschidere. Vorbesc profesorii, pe rând.
… Iar atmosfera se strică puţin când simte nevoia să ia cuvântul, ca să nu moară anonim, directorul administrativ. E aşa de antipatic, încât începe foiala, ce vrei, artiştii simt când vine iz de inginer imbecil şi suficient…

Acum e linişte pe coridoare, copiii au plecat în clase, să se împrietenească şi să-şi cunoască antrenorii – cum spunea regretatul Adrian Pintea. Liniştea asta plină e atât de bună şi de caldă…
… Din păcate nu mă pot bucura de ea, că au reînceput aia, afară, lucrările cu târnăcopul…

Azi am venit la şcoală cu tramvaiul, să nu mă mai asfixiez în metrou şi să mai dau o pauză claustrofobiei.
La mijlocul distanţei, tramvaiul a pocnit în fund o maşină roşie, condusă de o femeie rotundă şi purie, machiată mult.
Vatmanul a coborât să constate paguba, şi a rămas acolo, să se împrietenească cu madam.

Saună. Uşile blocate, nu puteam cobori.
Toată lumea murmura în barbă, cu grijă să nu audă vecinul protestul flasc.

Îmi fac loc în tramvaiul plin, până ajung în coadă, şi îmi împing pe geamul minuscul vocea: “Scuzaţi-mă, dacă tot rămâneţi acolo, deschideţi-ne şi nouă uşile, vă rog!”.
…Ca şi cum ar fi primit un semn invizibil, tot poporul din tramvai începe revolta, protestând împotriva nesimţitului care îşi bate joc de cetăţeni, lăsându-i să se sufoce fără să înţeleagă că ei au treabă, nu au timp de prostii, să-l ia dracu’ de dobitoc, dacă nu se uita pe unde merge, cine e de vină, şi vaca aia, aşa e cu femeile la volan, se proptise pe şina de tramvai etc.

Vatmanul părăseşte femeia, după ce mai sta trei minute, strategic, şi se întoarce în tramvai.

Toată lumea tace melc.

Eu cobor la prima staţie, ca să am timp să mă usuc de transpiraţie şi să îmi revin din iminenta lipotimie.

… Ocazie cu care am înţeles, în sfârşit, cum e cu revoluţiile.