Prostul râde de ce-şi aduce aminte…Hai, să mori tu? Şi deşteptul, de ce râde? …De ceea ce va veni? 

Iată ce am adunat eu, cu urechea pâlnie, în ani, şi râd cu poftă atunci când îmi reamintesc, le-am ţinut minte şi le aştern aici…Cum să nu râd, ca proasta, mai ales că asociez în memorie şi mimica împricinaţilor, la comentarii?…

“Şi s-a băgat şi aia în discuţie, lac peste pupăză / M-a prins în tren fără autobuz / Am stat în această relaţie în virtutea inepţiei / S-a umplut baia de cadă / Să văd şi eu un lup mâncat de coaie / Am cumpărat o…aia de salam, nu ştiu cum să-i zic, rundă sau rulă? / Ei se rotesc diverşi şi se adună-n cerc, compacşi / Am eroare de bărbaţii beţivi / Femeia a sucumbat de durere / Vreau să-mi fac o rochie de gravidă, un gri exact ca maroul ăsta, şi să fie dreaptă-n cloş” (sic!)…

Number one, în topul meu, rămâne asta:
“-Cum dracu’ să nu ştii unde e Serviciul Paşapoarte, Nona, doar stai de atâta timp în Bucureşti, şi, vorba aia, a nimerit orbul găina…
– A nimerit orbul… găina, zici…Şi dă-i, şi dă-i!?…”

**
Lista rămâne deschisă, căci deocamdată “ajunge o măciucă la o scară mare”

Oamenii intră aici la citit, din varii motive: pentru că mă cunosc, pentru că au auzit de jurnal, pentru că au văzut link-ul pe alte bloguri, sau pur şi simplu din întâmplare- căci au căutat ceva anume pe google.

La rândul meu, în sfânta bântuială, îmi petrec uneori mai mult timp călătorind prin blogurile din listuţă (le recomand!)  şi stau călare şi pe traficul ăla afişat în dreapta paginii, jos, WTA, care îmi dezvăluie o maşinărie fascinantă cu ajutorul căreia pot vedea şi cine intră aici şi de unde şi ce pagini sunt accesate (felicitări, domnul şef!)…

Bref. Musafirii aterizaţi aici de pe google au cele mai diverse cuvinte de căutare, de la cum se scoate ceara de pe covor până la gândurile mă chinuiesc sau mă chinuie.
Însă în topul meu se află această frază: cum blestemi pe cineva cu lumânarea aprinsă invers.
…Că de aia am pus mesajul ăsta. Cum, măh, aprinsă invers?

Noua reclamă la şamponul de păr Herbal Essences mi-a pus fierea pe gânduri. O voce triluitoare spune, din off, la final: Pentru un păr delicios, plin de volum.
…Aşa, deci.
Avem două informaţii: unu, părul poate avea un gust delicios, plus că, doi, fiind plin de volum, el poate fi servit – nu ascuns în tocătura de la chiftea, ci ornat creţ sau drept în sus, pe un sendvici, la vedere.

Mai circulă pe ecrane, în acelaşi trend, o reclamă din care aflăm că şi un anumit şampon de corp este delicios. …Fair enough, îl turnăm şi pe ăsta peste îngheţată, ca topping.

…Am văzut o reclamă la  crema hidratantă care face pielea corpului delicioasă şi moalePână-aici!
Îmi înfrâng tentaţia de a aşeza acest spot în categoria de mai sus, căci pot accepta ideea de a înghiţi (accidental) un fir de păr, însă nu agreez invitaţiile la canibalism. Aşa că prefer să îmi imaginez, nu dinţi înfipţi, ci o limbă tandră peste acea piele delicioasă. Ca preludiu la sex, nu ca antreu pentru cină.

…Că tot vorbirăm de sex, aştept cu interes următoarea reclamă la uleiul Bio de la Petrom, un excelent lubrifiant, care nu te lasă la greu.
Aici, însă, aş avea ceva de adăugat: înţeleg de ce insişti să faci sex folosind maşina, ai acolo şi alt ajutor care nu te lasă la greu, şi anume oglinda retrovizoare, al cărei scop este afişat în manual: Atenţie, obiectele reflectate par mai mari decât în realitate.

Spălam un păhărel în bucătărie, aşa că n-am văzut reclama, am auzit-o. Şi am pândit-o până a apărut iar: Unele femei te cuceresc. Altele te cuceresc pentru totdeauna. Parfumul Eternul Magic, de la Avon
Mi-a sărit inima.
Tocmai îmi perdusem speranţa că voi mai cuceri ceva vreodată şi mă gândeam să mă apuc inofensiv de dat în bobi, când, iată, soluţia cuceririi pentru totdeauna este la îndemână.
N-am înţeles clar cine trebuie să folosească parfumul, bărbaţii sau femeile. În ambele cazuri, însă, mi se desfăşoară o ditamai win-win situation.
Cazul I: mă parfumez şi cuceresc masculii, după care mă apuc de triere; sau Cazul II – îi atac, pe la spate, cu un puf, maxim două, în mijlocul străzii, şi ei cad ca muştele, îmbătaţi de feromoni.  (…Si iată, prin înlănţuire, Cazul III: dacă mă consideră nebună şi mă depun la secţia de poliţie, tot e bine, acolo îl voi întâlni, poate, pe poliţistul gras care scrie chitanţe; îmi aduce aminte de titel, deci o să-l rup în două!).

Pe la spate

on March 6, 2010 in Retorice | No Comments »

Uşor neliniştită de nişte zvonuri (cum că s-ar scinda publicaţia), plasez aici o întrebare, pe la spate, prietenului meu de la Caţavencu: Bă, tu rămâi cu pietrele, sau te duci cu apa?

Safe Way

on March 6, 2010 in Ridendo, Sub lupă | 4 Comments »

Am remarcat, de  câteva seri, apariţia fetiţelor, pe bulevard. Au schimbat şoseaua de centură, venind mai la vedere, pe Mihai Bravu. Şi s-au postat, ironic, în faţa magazinului SAFE WAY.

…Sau poate că ele sunt de mai multă vreme acolo, eu am apărut de curând în peisaj târându-mă, la ceas târziu de seară, către casă (logica mea, iniţial, părea bună, stau pe net cât am nevoie la şcoală şi păstrez cuibul pentru nani. Am reuşit, astfel, să încremenesc la birou până la ore târzii, la care mai pun şi timpul pentru deplasarea spre domiciliu, deci mă culc la trei noaptea. O dau dracu’ de logică şi luna asta îmi pun net, măcar să adorm cu el în mână.)

Revin. Fetiţele sunt două, cu look-ul acela, inconfundabil. Una albă, alta neagră.
Au părul cânepă, ars şi tuns în trendul năpârlirea (bunica mea ar fi folosit expresia ca la curu’ căţelii). Cizme lungi şi fuste mini-peste pantaloni, poşete mari, picioare scurte, fese în picătură, burţi umflate şi geci cu glugă. …Iar la faţă, leopardul.
Puţin mai în spate, ascuns de boschet, veghează patern peştele. E slab ca un ţâr şi verzui ca icterul, poartă trening de firmă şi pantofi negri cu şosetă albă tip Michael Jackson. Sudează ţigările cu ochi scăpărători şi se scarpină des pe faţa descompusă de la marfa proastă.

Protejate dublu, de firma cu nume de prezervativ şi de firfiriul ascuns în tufiş, centuristele se dau nonşalante. Nu stau pe trotuar, oricum acolo sunt parcate maşini, ci direct în bătaia felinarului, pe strada circulată de tot ce înseamnă vehicul cu de la patru roţi în sus – mai puţin cele inscripţionate cu numele care asigură liniştea şi ordinea. Asta da, criză, să nu mai vezi nicio patrulă de organ pe bulevard…

Dar iată o schimbare. Acum două seri, lângă centuriste era parcată o maşină de Poliţie, cu geamurile închise. Înăuntru, doi poliţişti: unul prea gras şi altul prea slab.
Imagine de ansamblu: în stânga, boschetul era părăsit, cu o ţigară aprinsă şi aruncată în grabă, lângă rădăcină; în dreapta, centuristele smerit aliniate, dârdâind de frig, lângă maşina de poliţie; sus, firma magazinului, la locul ei; jos, în maşină, poliţistul slab râzând în hohote şi grasul scriind ceva, senin, pe o foaie.

Ştiu din experienţă că organelelor nu trebuie să le atragi atenţia asupra ta deoarece poţi risca un control la buletin pe temeiuri necunoscute, în perioadele în care de la comandament se dă ordinul de împlinire a planului lunar la amenzi, aşadar depăşesc niznai adunarea  şi parcurg, cu ochii pamfletari ai imaginaţiei, mâzgălelile poliţistului gras:
“Subsemnatul Mitu Pandele întocmesc această chitanţă raport în urma patrulării conf. ordinului de serviciu pe bulevardul Mihai Bravu când am constatat un grup de duoă femei suspecte care făcea din mână la maşini şi am oprit inopinant, pentru a cerceta evenimentele. Între timpul cand am parcat, am primit şi apelul de reclamaţie al vecinilor din blocul vecin care acuză că în zonă se face permanent trafic de persoane recalcitrante şi nu pot adormi de zgomotul frânelor. Aceşti vecini nu mai pot fi contactaţi, pentru a face declaraţii, căci scara are interfon, iar el ei nu şi-a lăsat datele la dispeceră.
Din cercetările noastre de la faţa locului reies că doamnele reclamate aşteaptă o maşină pentru a fi transportate la o petrecere privată, sub cuvânt de onoare, nu în scopul de a presta servicii ilegale de prostituţie. Asupra inculpatelor nu sau  găsit substanţe interzise, prezervative şi nici bani. În zonă nu s-a depistat niciun peşte, strada este pustie, doar o doamnă este în trecere tranversând pe trecerea de pietoni, o s-o oprim mai  încolo căci la ora aceasta poate provoca infractorii la tâlhărie şi viol.
Nu avem bază legală pentru a da amendă celor două femei care se află în stradă, însă le-am acordat, fiind prima suspiciune, un avertisment oral.
Raport încheiat de Mitu Pandele, contrasemnat de colegul de patrulă Ionel Vicenţiu Cotoi, la orele 1 noaptea şi cam aprox. 25 de minute.”
**
…Ghici ce, ieri seară? Fetele erau la locul lor, semn clar că avertismentele orale ale organului de ordine sunt la ordinea zilei, iar firma Safe Way – protectoare, ca o icoană.

Sunt fumătoare şi cetăţean responsabil, deci nu încurajez apucarea de fumat. Pentru cei perduţi, însă, aşa ca mine, am un mesaj care mă frământă de ani buni. …La care aştept opinii.
**
Încep cu anamneza cazului manon:
Consum nicotină de pe vremea când eram un embrion diagnosticat, la vremea aceea, ca fibrom uterin. Când “fibromul” a început să mişte în burtă şi s-a descoperit greşeala, Manon era pe cale de a veni pe lume, viciată deja.
Am consumat, bebe fiind, nicotină, sugând la sân câteva luni bune, după care am refuzat inconştient otrava şi am preferat biberonul.
Mama nu are nicio vină, în anii aceia nu existau sfaturi expuse în media despre nocivitatea tutunului şi efectele acestuia asupra fătului. Ea fuma din motivele pentru care fumează toţi ceilalţi.
Aveam 18 ani când m-am apucat de fumat. Raţiunea pentru care am făcut-o, futilă, ţinea, la vremea aceea, de o oarecare convingere că fumătorii au prestanţă (bazată pe imaginea mamei, ca să îi răspund şi lui tudorel)…

Fac o paranteză, pentru a explica surorilor întru viciu cum fumau femeile acum 25 de ani.
Nota bene: Ţigara nu se ţinea tot timpul în mână, era aşezată pe scrumieră şi, din când în când, dusă la gură şi suptă-n plămâni. Imaginea din ziua de astăzi, a noastră, a femeilor fumătoare, este deplorabilă, ţinem ţigara tot timpul în mână, de frică să nu se consume  (da, e adevărat, ţigările de azi ard mai repede). Mama nu avea unghii galbene, aşa cum văd azi la mulţi fumători.
Ţigara nu se aspira până la filtru, era stinsă mult mai devreme, pe vremea aceea nu era disperarea de a nu pierde niciun fum.
Ţigara nu se suda (nu se fuma una după alta, ci la intervale mărişoare de timp).

Revin. M-am apucat de fumat aşa cum unii se apucă să înveţe o meserie, temeinic şi entuziastă: subtilizam zilnic mucurile aruncate de mama, le aprindeam şi trăgeam în piept hii caii popii, fără să-mi pot explica de ce, după aceasta, de fiecare dată, mergeam năucă ţinându-ma de pereţi, cu palpitaţii şi cu o senzaţie de nelinişte în plex.

Fumatul îmi face rău. Ca şi unii dintre voi, cititori fumători, m-am lăsat cu succes de vreo trei ori. Şi am recidivat, înfrântă de kilogramele în plus (nu ştiam că fumătorii îşi dezvoltă fără să ştie şi reflexul de a duce, des, mâna la gură, fapt care îi conduce, în perioada de “lăsare”, la ronţăit necontrolat de snaks-uri).
De şase ani am trecut pe ţigări slabe, promiţându-mi atunci că acesta este primul pas înspre abandonarea viciului. …Încă fumez.

Ţigara este, din câte am auzit, singurul drog care dă depresii, nu euforie. Fapt care face ca această dependenţă să fie absolut de neînţeles.
De ce se chinuie oamenii să se apuce şi să devină dependenţi de fumat, în condiţiile în care nu au halucinaţii şi orgasme cerebrale, ci melancolie şi tristeţe?

Pentru această întrebare, care mă obsedează de ani buni, am iniţiat acest topic. De fapt, nu pentru ea, ci pentru a scrie aici răspunsul meu.
Fumătorii sunt, indiferent de temperament, absolut diferiţi de cei care nu au avut tentaţia sau n-au ales calea, conştient, de a se dedica acestui viciu (suma viciilor este constantă, vorbim altă dată şi de aceştia).
Oamenii cu care comunic cel mai bine şi definitiv, sunt fumători. Am cunoscut oameni care nu fumează şi cărora le-am spus că simt în ei structura, aia, de fumător. Mi-au confirmat că aşa este, însă că au decis ca, pe o perioadă, să se cureţe puţin, şi, dacă se poate, să păstreze “structura”, renunţînd la viciu. În viaţa mea de familie, socială şi afectivă există şi nefumători, însă aceştia compensează prin faptul că i-a lăsat dumnezeu chinuiţi pe alte coordonate, creative, s-au născut speciali.
M-am intersectat şi cu câţiva nefumători sadea, fără zvâcnet, însă aceştia au fost pasageri, căci nu aveau sare şi piper.

După o viaţă de observaţii, cred aşa:
Fumătorii sunt pansivi, prin natura viciului.
Fumătorii îşi pun mai multe întrebări, sunt mai atenţi la cei din jur.
Cele mai rebele spirite, care au şi putere de introspecţie, fumează.
Fumătorii nu caută, prin viciul lor, starea de euforie, ci se expun autodisecţiei.
Poţi fi fumător chiar dacă n-ai pus în viaţa ta gura pe o ţigară, căci ai moştenit-o în genă.

Nu am cunoscut niciodată un fumător adevărat care să fie banal şi tern.

Fumătorii activi, în concluzie, fac parte dintr-o ghildă specială, care nu are nimic în comun cu masa de consumatori de droguri euforice.  Ei consumă nicotină pentru a se studia, nu pentru a se detaşa. Pe lângă acest grup, la aceeaşi masă, îi veţi găsi, uneori, şi pe cei pasivi, care nu ştiu încă faptul că aparţin aceleiaşi categorii.

..Şi da, riscul decesului prematur există, la fel ca şi posibilitatea să te calce, mâine, tramvaiul.

Aseară, văd că doamna care păzeşte poarta e un pic îngândurată.
– Ce s-a întâmplat?, zic.
– Nepotu’ ăsta al meu, şi-a dorit de mic să fie preot…
– Şi de asta eşti tristă? Aşa simte el, asta e vocaţia lui, e de bine, voiai să se facă aurolac?
– Nu, Nona, dar a terminat facultatea de Teologie şi lucrează ca şofer…
– Bă, dă-o drac’, cum aşa? Nu că am ceva cu şoferii (nu că n-aş avea) dar de ce a renunţat la atâţia ani de studiu greu şi la pasiunea lui?
– Îl obligă legea.
-Stai, femeie, că vorbim păsăreasca. Legea te obligă să te faci şofer, după ce termini Teologia?
-Nu, legea te obligă să te insori dacă vrei să te faci popă; dacă nu eşti însurat, nu primeşti parohie…
– A, daa? Păi…şi nu se-nsoară?
– Nu vrea. Zice că n-a găsit-o pe AIA. Şi el vrea ca atunci când face pasul, să fie din tot sufletul, şi pentru toată viaţa.
– …Ce copil frumos şi trist, zic.

Deci un om simte că menirea lui este aceea de a fi sub aripa lui Dumnezeu, lângă sufletul oamenilor. Şi luptă pentru asta.
Dar peste Dumnezeu (cel atotputernic, nu?) e legea. Care te forţează ca, în calitate de preot, să fii un exemplu pentru ceilalţi (bănuiesc eu), întemeindu-ţi o familie.
De ce trebuie ca preotul să fie deja căsătorit înainte de a primi parohia? Ca să nu preacurvească în vecini? De ce el, spre deosebire de toţi ceilalţi, nu are dreptul de a-şi alege mireasa când îi vine sorocul, când îl tropăie sentimentul?

Este, preotul însurat, garantul eticii?

Forţând un tânăr să se căsătorească doar pentru că e o condiţie sine qua non dacă vrea să fie slujitorul lui Dumnezeu, ai garanţia că-l faci stâlp de nădejde al comunităţii?
Atunci de ce nu îl bagi preventiv la doi ani cu suspendare? În felul ăsta s-ar evita şi mai abitir o eventuală colaborare cu Satan după sfânta slujbă, în situaţii de genul: jinduirea la colacii enoriaşelor, băgarea mâinii în cutia milei şi umblatul ilicit cu boboteaza pe la uşile din bloc…

Mai există varianta, aflu acum, în care absolventul de Teologie, necăsătorit, poate deveni diacon. 
În acest caz, ţineţi-vă bine, legea te obligă să rămâi celibatar…

În concluzie, absolventul de Teologie care crede în Dumnezeu, este răstignit în patul lui Procust.

Întrebare pentru voi: Este această lege vetustă şi anacronică?
Răspunsul meu: Nu ştiu. Eu văd, în privirea portăresei, imaginea a două aripi frânte înainte de a-şi lua zborul.

Lupta
…N-aţi auzit de Butoi. Tudorel Butoi. I-au spus Tudorel, în speranţa că va rămâne slab şi că nu-l vor tachina cu butoi-gogoloi, la şcoală, copiii. Inutil.
Convins că trebuie să lupte cu povara unui nume hilar, Tudorel, un frustrat, s-a făcut psiholog, căci la şcoala de artişti la care mergem noi- ceilalţi frustraţi, nu se putea înscrie, acolo îţi trebuie talent, nu toceală.
Astfel, Destinul, care preconiza o viaţă  înghesuită în decepţii, a fost înfrânt de o patalama fără valoare. …Dar capacitatea de comunicare cu semenii, a lui Tudorel, era zero. Aşa că i-a dat încă o palmă Destinului potrivnic: s-a făcut criminalist, căci morţii nu au replici acide.

Zborul
Orbit de satisfacţia că a ajuns la momentul în care nimeni nu mai are curaj să facă mişto de nume, căci posesorul a lucrat în poliţie, Tudorel s-a gândit că ar fi bine să îşi satisfacă şi dorinţa mai veche, de a fi vedetă. Acum nu mai are temeri. E bătrân şi, mai presus, are ceva de spus. 
Astfel îmbărbătat, iese în faţa camerei şi explică doct, arcuindu-şi glasul cum a văzut el că face Al Pacino, cum că majoritatea femeilor agresate pe stradă, în parcuri şi ascensoare … şi-au provocat agresorii; mare parte din victime sunt nişte piţipoance şi femei cu caracter de „leliţă balcanică”; femeile ar trebuie să fie atente pe unde umblă şi cu cine intră în vorbă, nu să dea buzna după aia la poliţie c-au fost violate…
După care este străbătut de un fior al plăcerii, care-i aduce aminte de orele petrecute în hambarul copilăriei, când  plângea şi se mângâia până la epuizare.
Da,Tudorel ştie acum că nu există Destin sau accident, ci doar ce-ţi faci tu cu mâna ta!

Impactul
…Şi după ce termină de vorbit, pentru prima dată în viaţă Tudorel psihologu’ are un mic şoc: nu ştie să interpreteze liniştea din jurul lui, însă are speranţa că această linişte este dată de admiraţia celor care îl ascultă.
Informaţia transmisă în eter este captată instantaneu de toţi destinatarii.
…Femeile încremenesc şi uită mâncarea pe foc, care se face scrum.
Iar infractorii jubilează, căci iată, un psiholog le dă dreptate. Aşa simt şi ei, ca şi Tudorel: victima e vinovată!

Prăbuşirea
Tudorel a sfârşit de transmis mesajul. E transpirat şi pe cale să se retragă la domiciliu, vesel, ba, chiar, aude cu vocea minţii un sunet de fanfară militară.
În secunda imediat următoare, eterul se umple de milioanele de gânduri ale mamelor, soţiilor, bunicilor, agresatelor, violatelor, tâlhăritelor…
Iar Destinul, activat, îşi pune delicat aripile în jurul lui Tudorel şi-i dă brânci în prăpastia nimicniciei.

Votul
Mii de glasuri îi dau vot de blam lui Tudorel pentru simplul fapt că,  în ciuda tuturor frământărilor sale sufleteşti, a rămas acelaşi butoi gol, fără o doagă.
Toată viaţa Tudorel a fugit de ironia celorlalţi şi nu a înţeles, chiar dacă a învăţat mecanic sute de tratate de psihologie, că este o diferenţă majoră, atunci când te exprimi, între “majoritatea/marea parte a femeilor agresate ” şi “unele femei agresate”.
…Fapt care l-a pus faţă în fată, la bătrâneţe, cu destinul implacabil.

Victima Butoi
Tudorel Butoi a devenit victima articolului meu pamfletar. A trebuit să-l sodomizez pentru că a umblat pe căi neluminate în timp ce eu stăteam la pândă, căci cu asta mă ocup. Conform propriei teorii, vina îi aparţine, exclusiv.

Mesaj în sticlă
Dacă eşti FEMEIE şi nu “leliţă balcanică”, apără-te de agresor şi dă-i un click aici:
http://www.facebook.com/group.php?gid=336504756853&ref=mf

Ceea ce altădată ar fi fost o povestire care mustea de veselie adolescentină, astăzi va deveni o istorioară cu iz de tristeţe (am crescut).
Am cunoscut-o pe Manon când aveam 19 ani. Eram complet debusolată într-un oraş mare şi străin.
Nu mă regăseam niciunde şi strigătele de ajutor mureau în fiecare zi în copilul din mine. Fiinţă interiorizată dar amatoare de senzaţii diverse, care reuşeau să mă tragă afară din lumea interioară pe care o construisem cu grijă.
Mă lipeam de oameni într-un mod bolnăvicios uneori, dintr-o dorinţă viscerală de afecţiune şi atenţie, pe care am identificat-o şi echilibrat-o mult mai târziu, după ce viaţa a lăsat suficiente urme, ajutându-mă să înţeleg.

Fata aceasta, Manon, întâlnită într-o după-amiază spre seară de noiembrie, în casa unei prietene comune (Bună, Iulia!) m-a impresionat. Îmi plăcea să consum (încă îmi place, dar sunt mult mai selectivă) oameni interesanţi şi situaţii neprevăzute. Mi-am oprit atenţia asupra ei. Şi am început cucerirea. Luptam cu prietenia dintre ele două (în care nu mi-am dorit neapărat să intru; peste ani, am înţeles că sunt lucruri diferite), cu încăpăţânarea ei de a mă lăsa să-i invadez spaţiul şi cu faptul că eram de-o timiditate ieşită din comun, care devenea agresivitate în stare pură.

Am devenit prietene într-un final. Nu era prietenia dintre ele două; mă uitam fascinată cum Iulia şi Manon îşi împărtăşeau fiecare bucată de viaţă, fiecare intimitate şi înţelegeam că îmi este imposibil să fac asta.
Ne-am certat. De multe ori.
…Cel mai mult nu ne-am vorbit doi ani.

Îmi vine întotdeauna să râd când îmi aduc aminte de regăsire.
Am sunat-o şi m-am dus la ea. La serviciu. Aveam probleme existenţiale. Şi eu vorbeam. Ajungem la metrou. Luăm metroul. Şi eu vorbeam. Şi ea tăcea.
Mă întorc şi-i spun: Ai de gând să spui şi tu ceva?
Se întoarce spre mine cu o faţă serioasă: Ce să spun Ana-Maria?! Ultima oară când ţi-am spus ceva, nu te-am mai văzut doi ani… 

Eu sunt capricorn.
Ea e taur.
Eu sunt cinică.
Ea e luminoasă şi ascuţită. Ea spune că îmi place să consum oameni şi apoi plec.
Eu nu mai ştiu dacă e chiar aşa. Ea mă face să râd. E inteligentă.

Uneori când plânge de disperare şi vorbeşte despre familie şi viaţa caldă, mă face să mă îndoiesc de faptul că eu chiar vreau să fiu celibatară.
Eu sunt interiorizată şi sensibilă. Din prea multă sensibilitate, îmbrac uneori forma unui micuţ monstruleţ apatic şi crud.
Ea se poate împrieteni uşor cu oamenii. Şi le zâmbeşte din prima. 

Ne cunoaştem de aproape 11 ani. N-o să spun că e vorba despre iubire. O să vă spun că este vorba despre nopţi într-un cartier dristor din Bucureşti, un câine pupa care locuia din când în când la mine pe burtă, o femeie manon care iubea cu disperare (am prins două iubiri de-ale ei) şi o fată ana-maria care abia începea să simtă toate lucrurile astea.
Cafeaua de dimineaţă, ţigările, filozofeala de seară, o icoană din bucătărie unde îmi aruncam ochii mustrător de fiecare dată când Manon clevetea, râsetele şi poveştile. 

Îmi pare rău că nu am venit niciodată să te văd cum joci.