Aseară, văd că doamna care păzeşte poarta e un pic îngândurată.
– Ce s-a întâmplat?, zic.
– Nepotu’ ăsta al meu, şi-a dorit de mic să fie preot…
– Şi de asta eşti tristă? Aşa simte el, asta e vocaţia lui, e de bine, voiai să se facă aurolac?
– Nu, Nona, dar a terminat facultatea de Teologie şi lucrează ca şofer…
– Bă, dă-o drac’, cum aşa? Nu că am ceva cu şoferii (nu că n-aş avea) dar de ce a renunţat la atâţia ani de studiu greu şi la pasiunea lui?
– Îl obligă legea.
-Stai, femeie, că vorbim păsăreasca. Legea te obligă să te faci şofer, după ce termini Teologia?
-Nu, legea te obligă să te insori dacă vrei să te faci popă; dacă nu eşti însurat, nu primeşti parohie…
– A, daa? Păi…şi nu se-nsoară?
– Nu vrea. Zice că n-a găsit-o pe AIA. Şi el vrea ca atunci când face pasul, să fie din tot sufletul, şi pentru toată viaţa.
– …Ce copil frumos şi trist, zic.
Deci un om simte că menirea lui este aceea de a fi sub aripa lui Dumnezeu, lângă sufletul oamenilor. Şi luptă pentru asta.
Dar peste Dumnezeu (cel atotputernic, nu?) e legea. Care te forţează ca, în calitate de preot, să fii un exemplu pentru ceilalţi (bănuiesc eu), întemeindu-ţi o familie.
De ce trebuie ca preotul să fie deja căsătorit înainte de a primi parohia? Ca să nu preacurvească în vecini? De ce el, spre deosebire de toţi ceilalţi, nu are dreptul de a-şi alege mireasa când îi vine sorocul, când îl tropăie sentimentul?
Este, preotul însurat, garantul eticii?
Forţând un tânăr să se căsătorească doar pentru că e o condiţie sine qua non dacă vrea să fie slujitorul lui Dumnezeu, ai garanţia că-l faci stâlp de nădejde al comunităţii?
Atunci de ce nu îl bagi preventiv la doi ani cu suspendare? În felul ăsta s-ar evita şi mai abitir o eventuală colaborare cu Satan după sfânta slujbă, în situaţii de genul: jinduirea la colacii enoriaşelor, băgarea mâinii în cutia milei şi umblatul ilicit cu boboteaza pe la uşile din bloc…
Mai există varianta, aflu acum, în care absolventul de Teologie, necăsătorit, poate deveni diacon.
În acest caz, ţineţi-vă bine, legea te obligă să rămâi celibatar…
În concluzie, absolventul de Teologie care crede în Dumnezeu, este răstignit în patul lui Procust.
Întrebare pentru voi: Este această lege vetustă şi anacronică?
Răspunsul meu: Nu ştiu. Eu văd, în privirea portăresei, imaginea a două aripi frânte înainte de a-şi lua zborul.
Sa stii ca in facultate am stat in camera numai cu studenti la teologie. Si ma mira acelasi lucru. Dar explicatia este oarecum logica. Ca preot te dedici in primul rand oamenilor, pe care ai datoria sa-i indrepti spre cele drepte…bla,bla….. Ca atare nu strica sa si dai un exemplu in acest sens (casatorie cu femeie cu par strans la spate etc.).
Daca fiorul credintei te “apasa” rau atunci e cam de inteles ca cele “lumesti” nu prea te atrag… In consecinta, nu neaparat, legea iti cere sa ramai celibatar, ci insasi convingerea ta.
Multumita de explicatie?
P.S. Nu-i plange tu pe preoti….
Nu-i plang, doar punctam tristetea unuia, care era reflectata in toata familia. In rest, mai citim si noi ziarele… 😉
P.S. Cei care se dezbara de cele lumesti se numesc calugari. (…)
Ma simt sa sar nitzel cu reply’ul la Gabriel pentru ca sintetica constatare ca “explicatia este oarecum logica” e cam de la real iar articoul de mai sus este de la uman. Vocatia in domeniul preotiei are radacini mult prea ample ca sa fie gadilate fugitiv. Da, nu strica sa dai exemplu ca preot casatorit, nici sa te speli pe dinti nu strica, nu strica nici sa dai buna ziua si cu siguranta nu strica sa gandesti mai in profunzime si totusi… Legea si traditiile aberante, de multe ori stratificate de-a lungul vremii prin telefonul fara fir, ajung sa se stabileasca fara temei ca determinante de seama, in cazul de fata, in viata unui viitor preot. Ar fi multe de spus insa o idee doar mai am de subliniat: pe de o parte preotii ie multi si ie toti una. In schimb cand preotii sunt mai multi mai sunt si diferiti iar unii din ei chiar oameni extraordinari asa ca macar pentru aceia ar trebui sa plangem noi ‘masa’ de preoti.
[…] Am citit mai devreme un post minunat, in gasiti aici: Patul lui Procust în casa Domnului. […]
Ti-am citit blogul, l-am asezat in listuta, esti de-al nostru! …Dragule! Tzoc, tzoc, pe obrajori.
De fapt, este un canon apostolic, datand din secolul II cel putin. Eu am intalnit urmatoare explicatie tinand de teologia mistica, care spune ca Tainele sunt ierarhizate, ca de fapt orice in structura Creatiei. Casatoria nu este o simpla institutie sau doar un legamant, ci are un inteles mistic. Dar Preotia este o taina care este deasupra Casatoriei, iar aceasta din urma nu poate avea loc peste prima. Sunt preocupat de mistica, iar Ortodoxia este o religie mistica prin excelenta. Este drept, nu se prea vede asta in oamenii ce formal se declara ortodoxi, dar diferenta intre ceea ce traiesc ei si trairea ortodoxa autentica este imensa. Eu nu explic aceasta oprire ca fiind de folos in sens mundan, cum ar fi ca ar fi un exemplu pentru credinciosi, cum vedem de exemplu pe cutare coleg de serviciu sau pe seful nostru ca este un exemplu, ci ma raportez la cele care ochiul nu le vede, dar la care sufletul poate accede. Intr-adevar, a fi in randuiala tainica a Creatiei poate duce la suferinte atroce, am simtit-o din plin pe propria piele. Dar suferinta aceasta nu ramane fara rod. Iar acest rod nu este doar pentru cel ce sufera, ci si pentru cei care sunt legati de el. Eu am un mare respect pentru acest tanar. Si-a asumat o conditie. Nu face compromisuri. Nu sacrifica nici sa o gaseasca pe EA, grabindu-se sa se insoare cu prima venita. Sa te condamni pe tine si pe aceea femeie la o viata, daca nu mizerabila, macar nu tocmai placuta, luand-o de nevasta doar ca sa devii preot, imi pare mult mai dureros decat situatia asta. Pesemne ca vrea amandoua lucrurile, nuvrând să renunțe la unul pentru altul, iar pentru astfel de oameni mereu am respect. Apoi, randuiala Ortodoxa nu este Legea cea putin flexibila a Vechiului Testament, caci in perioada Noului Testament nu mai suntem sub Lege, ci sub har. Iar Legea aceea nici macar aceea nu era precum legea cea rece, inghetata, si in final mutilatoare a oamenilor, rezultata din putinatatea, lasitatea si raceala lor (Chiar in Vechiul Testament vedem cazuri de incalcari ale ei care sunt admise, dat fiind situatia.). In fond, cam asa suntem noi, oamenii, trecem fara sa clipim peste sufletul semenului, facand aceasta tocmai avand justificare ca face bine, ca lucram spre „binele general”. Nu vedem ca un om valoreaza mai mult decat toata lumea. Eu nu vad pravila opririi la Casatorie a celor deja Preoti ca o astfel de lege, ci dimpotriva, ca o indrumare a Celui care stie ce este mai bine pentru noi. Sper ca nu voi fi inteles aici ca ”reactionar”, daca apar Ortodoxia, ci am considerat ca este cazul ca si cineva ca mine, care se vrea marturisitor al acestei credinte, sa exprime un punct de vedere.
Iti multumesc, Prahovean, pentru ceea ce ai scris. Ne-ai ajutat sa intelegem lucruri pe care nu le putem explica, din simplul motiv ca nu putem sa stim tot…