Jurnalul lui Manon.

Un link, pe un perete de facebook: Porcul asasin.

Povestea-i despre un nene care, beut, în încercarea de a asasina creștinește un porc – a nimerit cu cuțitul în propria beregată.
Și a sucombat.

Ei.

Dumnezeu să-l odihnească, atâtea i-or fi fost zilele.
Măcar era amorțit dinainte (conform legii).

*
Sper că porcul e bine.

Categoria failure.
Când bărbatul o coteşte pe serpentine.
Ăla-i drumul drept.

*

El e rac, eu sunt taur.

– Deci nu mă mai chema să văd un film cu tine, n-am mood de filme care mă coboară în mine.
– Păi ţi se schimbă, mood-ul, Nona. Pe mine mă ridică.
– Puiu. Tu ai alt ADN, altă personalitate, alt sex. Fiecare om funcţionează în felul lui.
– Hai, măh, la mine, să vedem un film… Ne uităm la film şi te ţin în braţe.
– Mă ţii în braaaţee? DE CEE?
– E mai comod aşa.
– “Comod”. N-ai o pernă la îndemână? Nu vreau să mă ţii în braţe. Nu vreau să mă lipesc.
– Păi trebuie să îţi asumi.
– Deci, puiule, tu vii cu propunerile, văd, nu eu. TU trebuie să îţi asumi, nu arunca pisica.
– O să te ţin în braţe în aşa fel încât să nu te-ndrăgostesc.
– Bubu. Să-ţi explic. Noi suntem două universuri paralele. Pentru mine, să mă uit la un film cu un bărbat care mă ţine în braţe înseamnă feeling, pentru tine înseamnă whatever.
– N-o să ai niciun feeling, o să vezi.
– Dar poate că o să ai tu. Sunt ca focul, te ard.
– Sunt apă, te sting.
– Sunt pământ, te înghit.
– Wow. Unu – zero.
– Deci nu vin. Este ŞI mai comod aşa.

OK.
Deci am părăsit incinta, acum o jumătate de oră, ca să-mi fac o rezervă, în plămâni, de aer tare și curat.
…Și ca să merg la magazin să-mi iau țigări (provizia de monoxid de carbon pentru a înlocui rezerva aia de oxigen).

Târam toamna după mine, în sistem, ca pe un zmeu pe care nu-l prinde curentul termic.
Iar tălpile mele se bucurau de pași de parcă aș fi primul om care pune piciorul pe Venus.

Ajung la magazin.
Intru.
O remarc pe vânzătoarea aia tânără și dragă mie, e printre rafturi. (Am scris depre ea articolul cu sfârlezele).
Lângă ea, e o femeie tunsă scurt, blonzită, cu vârstă nedefinită de tanti, scundacă rău și dolofană la modul ăla, trist, gen fără formă. Mna, să-i zicem cu forma aia de cutie de carne presată Tulip –ca să prezint imaginea completă.
Femeile de acest gen au vocea pițigăiată și vorbesc afectat.
Dacă le auzi pe lumină stinsă, zici că sunt șurubel de slabe.
O fi o chestie de compensare, nu știu.
Ba știu.

E.
Iată dialog, între ele.
Cutia: – A, le-ai pus aici? Foarte bine ai făcut.
Sfârleaza: – Da. Le-am pus. Dar când v-am zis, mi-ați spus că sunt o dobitoacă.

OK.
Deci eu încremenesc.
Îmi zboară toamna, din sistem.
Iar tălpile-mi devin grele, ca șenila de tanc.

Cutia se întoarce spre singurul client din magazin, care sunt eu cu tot cu ochii mei cei mari, sugestivi și strivitori.
Se rotește înapoi, bâlbâit, spre aia mică și pisicește libidinos.
C: – Eeiii… Măăăi…. Așa ți-am zis?
S: – Da. Că sunt o dobitoacă. “Ești o dobitoacă, de ce le-ai pus acolo?”
C: – Păi poate că… Nu știu… Dar…

N-aud cuvântul SCUZE.

Las pâinea pe raft și merg direct între cele două. Mă uit la cea tânără.
La zece centimetri distanță, cu fața în spatele meu cel lung, e tanti cea pătrată și pitică.

Îi cuprind, fetei, obrajii între palmele mele, și spun, calm și răspicat, cu vocea din colecția toamnă-iarnă, ca să audă și cutia de pateu care-mi respiră (era să zic în ceafă) în rinichi:
– “DOBITOACĂ”? Așa ți-a zis? Urât! Este FOARTE urât!
În spatele meu, două pupile temătoare sfredelesc iscoditor – iar posesoarea lor, doamna pătrățel, tace mâlc, adânc și chinuit. Nu știe cine sunt, oi fi cineva, că prea am atitudine de strivit gândaci bipezi.

Întorc capul, brusc, spre ea, și ea bagă ochii într-un raft cu pufuleți.

Mă întorc la aia mică. Ochii fetiței tind să se umple de lacrimi, eu știu ce provoc când iau apărarea cuiva, însă acum nu are voie să plângă, scopul nu e victimizarea, ci ghilotina pentru matracucă.
Așa că:
– Eu nu cred că ești do-bi-toa-că. Ești mi-nu-na-tă. Și frumoasă. Și tânără. …Și tocmai m-ai făcut să uit ce dracu voiam să cumpăr; Ce voiam să cumpăr, sfârlează? Ai?
A mică zâmbește.
– Nu știu ce voiați…
Mă întorc. O mătur cu laserul pe cealaltă și adaug, cu tâlc:
– Mă mai gândesc…

Nu știu când tanti s-a fofilat din magazin, pe ușa din spate.
– Cine-i dulapul fără maniere?
– E șefa mea.
– Te-a jignit și nu și-a cerut scuze.
– Da… Așa sunt șefele…
– Și eu sunt șefă. …Îmi cer eu scuze, în numele “categoriei”, și te rog să îmi zâmbești, sfârlează.
– Sărumâna.

*

Nimic.
Nicio morală gen Cei din jur au nevoie de spiritul nostru civic.

Doar o confirmare:
I’M BACK!

Putorile din ţara asta sunt stat în stat.

Îţi vine să te duci dracului.
…În altă ţară.

Trebuie să ai nervii tari, ca să treci peste.
Mirosul lor.
Atitudinea lor.

Uneori n-am nervi deloc.

Azi am avut. …Mulţi şi de ăia, grei, care împart perdafuri.

Putorilor din ţara asta, miloage, le purtăm noi traista.

Chiar aşa.

Putori din toată ţara,
Avansaţi înapoi, că la prima urcaţi jos!

Mărturisire: când am bioritmul la pământ, sufăr de ce scrisei în titlu.

Așa că.

Îl prefer pe ăla care consumă frecvent, cinstit și sănătos, sulfuroasa ceapă sau cățelul de usturoi plin de arsenic.
Știu, din secunda unu, că locul meu e la trei metri distanță de duhnitor.

Mi-e frică, însă, de unii inodori, care, prin manifestarea de murătură îți lasă sentimentul că tocmai au decimat o turmă de gogonele și că li s-a deschis apetitul de război cu nevinovata-ți persoană.
…Pericolul, iată, pe care nu-l simți din prima, te cotropește pe parcurs.

*
Cică ești ceea ce mănânci .

Cu dischinezie perceptivă sau fără, întâlnim zilnic insipizi/incolori cărora nu le cunoaștem meniul.
…Însă e doar o chestiune de timp până când realizăm că știm ce mănâncă ei, de fapt.

Cică:
“Ahh… Există o singură persoană, în toată lumea asta mare, care merită adorația mea, pe care o iubesc, o idolatrizez: EU. Dar nu vreau să mai vorbesc, acum, la adresa mea. TU? Spune și tu ceva. …Tot despre mine.”

*

Șansele de a întâlni un om care să înșiruie frazele de mai sus – sunt infime.
Dar ai văzut ce rapid îi detectezi pe ăia care le gândesc și funcționează așa?

*

Aș răspunde:
“…Hmm… Mă rogi să spun ceva despre tine… Well…
When you were born, I bet the doctor slapped your mother.“

Aș da incizia pe metaforă, la schimb (ca ăla cu regatul pe un cal, știu ai mei ce zic).
Dar n-am chef.
Aici nu-i vorba de supraviețuire, așa că le combin.

*

Sunt unii oameni, așa sunt ei, pudrați cu mister. Ca perucile alea bucle/turn din secolul optîșpe.
Îi privești de jos în sus, tâmpit de respect, cu buzele în format wow! și aștepți.
Ei deschid gura și inserează printre pauze grele, vocabule adânci și definitive.
Vorbesc fără să spună nimic.
…Perucile alea sofisticate din secolul optîșpe – care dădeau bine – erau pline de păduchi. De aia erau pudrate.

*

Sunt, unii oameni, construiți pe principiul corset sugrumat de șnururi.
Ei zic așa: “Eu am viața programată. Știu, pas cu pas, ce am de făcut, de acum încolo.”
Ai sufla, timid, un “Și cu neprevăzutul ce faci?”, dar n-ai spațiu, că l-a supt pe tot bolovanul suficient din fața ta.
Deci asculți smirna, încremenit în verticala minunării, și macini în gând inevitabilul “Well. Viața are și ea planurile ei, cu tine.”
…Corsetul reordonează organele și le modifică forma. Inima bate-n X pe lângă colon. Plămânul nu trimite suficient oxigen la creier. Toxine.

*

E.

Am întâlnit un corset sugrumat de șnururi pe care l-am privit doar pentru că era pudrat cu mister.

Nimic.

Nu cântăresc abisul, ci mă mir.

Aș vrea să scriu o cugetare adâncă întru mântuirea unei bormașini.

M-au prins zorile, la taină cu un sâmbure de prietenă cu care am o relație specială. Ne supărăm, ne urâm de moarte și jurăm că nu ne mai împăcăm evăr faching evăr, pe urmă ne împăcăm pe furiș (nu spunem la nimeni, ca să nu râdă ceilalți de noi) și stăm iar la povești până când, cum ziceam, ne prind zorile.

N-are legătură cu bormașina, povestea.

Deci m-am culcat când s-au trezit cocoșii.

Și pe la nouă dimineața, taman când visam că mă urc, tremurând de frică, pe un stâlp – ca să nu știu ce – am sărit din coșmar, speriată de realitate.
Ăla de jos sau de sus băgase bormașina în perete, ca să-l nimicească din prima. Practic, l-a împușcat. Și pe el, și pe mine.

Deci până aici. Eu nu am nicio vină că sâmbăta e zi liberă și am voie să dorm până târziu. Corect?!

M-am ridicat din pat, tremurând de șoc, am fugit în duș la foc automat și am început să fac curățenie teleghidată, cu mintea goală, cum îmi aduc eu aminte că am văzut odată la o capră (vă rog, sst).
Să vă povestesc.
Eram într-un autocar, acum mulți ani, și veneam dintr-un turneu.
Noapte adâncă. Și șoferul a luat o curbă, în viteză, că adormise.
După curbă, printre cețuri, era un stol de oi și de capre.
Mașina le-a lovit, le-a măturat, le-a spulberat.
E, și eu, pe geam, am văzut o capră, care nu fusese lovită direct, care s-a ridicat de pe asfalt, a fugit în tufișul de pe margine și a început să mănânce, hulpav, iarbă. De șoc.
Era atât de haioasă, în disperarea cu care smulgea firele de iarbă, încât eu plângeam / râdeam, uitându-mă la ea.

Așa și eu, de dimineață. De șoc, am pus mâna pe aspirator și dă-i.
…Când, pe la jumătatea parchetului, am realizat că NU-MI BĂUSEM CAFEAUA.
Am oprit aspiratorul cu un gest ferm (cred), am conectat boxele la laptop și am dat drumul, TARE, la muzică.

Ce legătură are bormașina.

Are.

Oamenii trebuie să facă lucrurile cu grijă și cu dăruire. Bați un cui, ai grijă. Lipești un chit, ai grijă. Dai o bidinea, așișderea. Spui o poezie, nu mai spun. Etc.

Meștere cu bormașina, orice sculă trebuie să fie capacitată gradat!

Mă sună șeful de la Administrație.

– Nona, du-te la magazie, ți-am cumpărat vopsea roșie.
– Ieeeiii, te iubeesc, te iubeesc, așa de repede ai cumpărat-o? Iuhuu!!!
– Doamne, fată, cum te bucuri tu ca un copil…
I-am văzut, prin telefon, ochii. Îi zâmbeau, deși Victor e un serios.
– Fug să-mi iau vopseaua, Victoraș. Îți mulțumesc, credeam că o aștept o veșnicie. Pup. Pa.

Mă duc să mă fudulez la un secretariat.

– Deci, fetelor, am vopsea roșie, să colorez cuierele din foaier.
– Știm, zice Manu, că atâta te-ai agitat și te-ai rugat de toți, ca să o cumperi… Biata Andreea a venit în fugă cu actele, la semnat, zicea că trebuie urgent, “că mi-e frică să nu se enerveze și să țipe nebuna aia de Nona”…

…”Nebuna aia”…

Știți cum e la bugetari?
Unii muncesc pe rupte, iar alții iau bani, dormind. Jur.
Uneori, ca să poți face treabă, ești nevoit să îi trezești pe câțiva, din somnul efectuat în timpul programului…

Unor oameni le e frică de mine.
Cui?
Le e frică de mine numai oamenilor care și-au câștigat acest drept.
Să le fie!

Vă amintiți asta?

E.

Stăteam io și cu G. pe băncuță, zilele trecute, la un nesquik de vorbă, și trece pe stradă familia Uliță (cu accent pe i nu pe u).
Nu pe jos, ci călare.
Pe scuteru ăla de-i ziseserăm noi, conspirativ, Pârțul.
Frumoși, băieții ăștia doi.
Drepți și țepeni în șa. În șei.
Ăl mare, supăratu’, s-a uitat la mine ca Vlad Țepeș; ăl mic avea ochii calzi, că el râde și cu ochișorii.
E.
Și ăl mic îmi face semn să ascult motorul.

Da, frate!
Minune!

Pârțul nu mai face zgomot deloc. I-au vindecat toba aia bolnavă.

Le-am zis vă iubește mami, ăl mic a râs cu ochii, ăl mare m-a privit fudul de parcă biruise la Oituz iar Oituzul eram eu, G. nu știu unde dracu se uita că uitai de tot de el, bref:
Am mai zâmbit o dată și în gând, pe loc, am (re)botezat scuterul în Motănel sau Tobiță, mă mai gândesc.

Ete că se poate!

P.S. în loc de dreptul la replică.
Când a descălecat, Uliță ăl mare mi-a făcut un semn indecent cu mâna, în sensul că să scot banii, adică nu fac cheta aia să-l despăgubesc? În replică, i-am făcut și eu un semn indecent, cu ochiul, și am strigat că-l bag în blog, de șantajist, ceea ce am și făcut.

*

Așa.

Pe asta o mai știți?

Mă întâlnesc cu el aproape zilnic, și îi zic în gând Fluffy.
În față, n-am curaj. Așa că-l strig Biluță.

Iar l-a apucat cura de slăbire.

Și iar m-a agățat pe coridoare, într-o zi, când mă plimbam nevinovată pe la parter, c-o foaie în mână.

– Nona, până în noiembrie slăbesc paișpe kile.
Mă uit la el având în pupilă strălucirea cerceilor de diamant pe care i-a pierdut ăsta la pariu, anul trecut – pariu pe care NU l-a onorat, și mă mușc de limbă, căci i-aș spune, dar n-o să priceapă: Bă! Data trecută te-am prins ȘI cu rața-n gură – ȘI fără ouă-n buzunar!

…Așa că oftez cu privire optimistă:
– Bravo. Să slăbești.
– Pui pariu cu mine că slăbesc?
– Pufuleț, iar pui pariu? Iar te prind cu maioneza-n dinți, iar nu dai pariul, iar te măscăresc pe coridoare? Ce dreq ai, ești masochist?
– Nu, că de data asta slăbesc sigur.
– Și dacă nu, dai cerceii?
– Îi dau.

Eh. Am îmbătrânit. Ce să fac, am acceptat.
Dacă omul nu se poate mobiliza decât punând pariuri cu mine…

*

Atât am avut de scris, leim și relaxat, că restul e la copt.

Pup okișorii cititori.