nu cântăresc abisul

on November 3, 2011 in Sub lupă

Aș da incizia pe metaforă, la schimb (ca ăla cu regatul pe un cal, știu ai mei ce zic).
Dar n-am chef.
Aici nu-i vorba de supraviețuire, așa că le combin.

*

Sunt unii oameni, așa sunt ei, pudrați cu mister. Ca perucile alea bucle/turn din secolul optîșpe.
Îi privești de jos în sus, tâmpit de respect, cu buzele în format wow! și aștepți.
Ei deschid gura și inserează printre pauze grele, vocabule adânci și definitive.
Vorbesc fără să spună nimic.
…Perucile alea sofisticate din secolul optîșpe – care dădeau bine – erau pline de păduchi. De aia erau pudrate.

*

Sunt, unii oameni, construiți pe principiul corset sugrumat de șnururi.
Ei zic așa: “Eu am viața programată. Știu, pas cu pas, ce am de făcut, de acum încolo.
Ai sufla, timid, un “Și cu neprevăzutul ce faci?”, dar n-ai spațiu, că l-a supt pe tot bolovanul suficient din fața ta.
Deci asculți smirna, încremenit în verticala minunării, și macini în gând inevitabilul “Well. Viața are și ea planurile ei, cu tine.
…Corsetul reordonează organele și le modifică forma. Inima bate-n X pe lângă colon. Plămânul nu trimite suficient oxigen la creier. Toxine.

*

E.

Am întâlnit un corset sugrumat de șnururi pe care l-am privit doar pentru că era pudrat cu mister.

Nimic.

Nu cântăresc abisul, ci mă mir.

2 Responses to “nu cântăresc abisul”

  1. Evergreen says:

    Și-o să mai întâlnești… dar măcar de data asta știi cum stă treaba. Invidiam cândva oamenii cu planuri, acum nu… sunt niște fricoși iar asta îi împiedică să trăiască prin preajma celor liberi

Leave a Reply