Jurnalul lui Manon.

– Nu pot să mă înscriu la Master!!!
– De cee?
– Trebuie să am copie legalizată după certificatul de naștere. Și n-o am.
– Păi nu știai ce acte îți trebuie?
– Ba da. Dar eu am adus o copie, când am intrat în școală, acum trei ani. M-am gândit că pot să o iau de la secretariat și s-o folosesc din nou.
– Puiule, aceste cuvinte mă doare. Pasul logic era să întrebi dacă o poți lua de la școală pe aia veche, nu să aștepți până în ceasul al doișpelea. Fugi în provincie și fă alta. Sau să-ți trimită de acolo.
– Nu e nimeni acolo.  Ai mei sunt plecați în străinătate.
– Care va să zică, nu se egzistă copie, nu te poți înscrie. Știi de ce? Pentru că nu-ți pasă îndeajuns de mult.

Eh. O să se rezolve.
Dar simt, așa, brusc, cum onoarea lui de student talentat pălește grav în fața ochilor mei severi – care, mari cum sunt ei, găsesc justificări zăbăucilor numai când au un motiv pertinent.

Deci, care va să zică, să reținem: dacă nu egzistă interes pentru persoana proprie, rămânem cu onoarea nereperată.
Țal!

*
Există, în spaţiul meu personal, câţiva oameni pe care îi respect şi pe care îi admir profund.
Respectul şi admiraţia sunt reciproce.
Pare o chestie definitivă.

*

– Nona, când te văd că stai cu tipul ăla de vorbă, mă pufneşte râsul, uneori.
– Păi parcă eraţi prieteni.
– Păi suntem. Dar după ce pleci tu, îi fac cu ochiul şi îl întreb ce ar zice gagica lui dacă l-ar vedea lângă tine.
– N-ar avea ce să zică.
– Eei… E scorpie şi geloasă. Odată, acum ceva timp, eram într-un bar, şi era şi ea cu noi. A trecut o ospătăriţă pe lângă masă, şi noi băieţii ne-am uitat după ea. Şi am auzit un jaaap!… Când m-am întors, gagica lui ăsta îi dăduse o palmă peste ceafă.

Am încremenit. Parcă mi-a aruncat cineva cu o cărămidă în cap.

– Băh… Spune-mi că glumeşti.
– Nu glumesc.
– I-a dat una? În public? Eu când trec pe lângă omul ăsta îmi vine să păşesc în vârful picioarelor, îmi inspiră demnitate şi mă obligă tacit să îl respect.
– Hai, mă, că nu i-a dat să îl omoare, era geloasă…

Am amuţit. Parcă m-a lovit cineva cu o cărămidă direct în gură.

– Ce? Eşti şocată?
– Da. Da, sunt. El n-a avut nicio reacţie?
– Nu. Dar să nu-ţi schimbi impresia despre el. E un om extraordinar. Uite, când am o problemă cu o gagică, el îmi dă sfaturi: Cum să o joc, cum să stau deoparte ca să mă caute ea pe mine, ce să-i spun ca s-o agăţ şi mai tare…

Am îngheţat. Parcă mi-a zidit cineva o tonă de cărămizi pe inimă.

– Ascultă, Ioane, stai să înţeleg. Deci ăsta mănâncă bătaie de la prietena lui şi îţi dă ţie sfaturi despre cum să manipulezi femeile?
– Nu mănâncă, măh, asta s-a întâmplat demult, erau şi ei la început…

…Faza asta m-a rupt. M-am prăbuşit, de la atâtea cărămizi.

– “Erau şi ei la început”? Şi la început, femeia îl lovea?
– Ce vrei, mă, aşa se face, mai dai tu, mai dă ea…
– Băi pulică, unde se face “aşa”?
– Păi eu sunt crescut în Pantelimon.
– Da, Gogule, are sens. Aia e o altă planetă.
– Te-am şocat?
– M-ai spart. Hai să îţi spun ceva.  Poveştile de genul ăsta nu se dau în primire la străini, aşa că…
Unu: Te duci TU să îi spui tipului ce mi-ai povestit, ca să n-o fac eu – pentru că omul are dreptul să ştie ce prieteni are.
Doi: Când ai probleme cu fetele, să vii la mine, ca să te fac să înţelegi un lucru elementar: când iubeşti, nu ai voie să faci jocuri, pentru că palmele pe care o să le primeşti nu se văd, dar dor al dracului. Înţelegi?

– Nu.
– Bine.  Trei: Şi tu, şi tipul, aveţi nevoie să înţelegeţi sensul cuvântului bumerang.

*

După asemenea discuţii revelatoare, sufletul meu poartă o cămaşă de doliu.
Şi mi se stinge lumina taie curentul.

Ascultă ASTA şi uită-te la VALUL ACELA.

Trebuie să ne cumpărăm dreptul la liniște?
Eu zic că NU.

*

Familia Uliță (cu accent pe i nu pe u) locuiește la noi în bloc.
E alcătuită din doi frați, unul mai înalt decât altul.
Mai frumos e ăla micu, că are picioarele mai drepte.

Dar ce folos.

E.

Familia Uliță are două scutere pe cap de ambii locuitori.

Scuterele sunt unul mai zgomotos decât altul, dar primul ne rupe la urechi; ne-a dereglat sistemul neuro-vegetativ de-am ajuns să ne uităm câș când ieșim din lift – la aer.

Când îi pornește motorul (că ăștia, băieții, sunt artiști tineri, și umblă noaptea telelei și ziua la fel) – zici că se prăvale peste bloc un avion de vânătoare plin cu bombe explodate gata.
Sari din sfântul somn sau din nevinovata leneveală – cu infarctul gata declanșat; și icnești scurt, și dai să te repezi în șifonier, și nu nimerești pantalonii  – să pui dracu ceva pe tine, că nu poți sări de la etaju cinci în pielea goală, că te faci de râsu blocului. Deci jur.

Noi, vecinii, am botezat scuterul Pârțul.

Dilema noastră este legată de faptul că nu știm cum să facem să fie bine pentru toată lumea:
1. Să furăm clandestin, într-o noapte, Pârțul, și să-l îngropăm într-un loc necunoscut în grădina din fața blocului?
Sau
2. Să îi băgăm, la două zile, câte un cartof în țeava de eșapament până amuțește, dracu, de tot, șandramaua, și abia după aia să tăiem cauciucurile și la al doilea scuter?

Io sunt dispusă la sacrificii, că nu mai am nici noapte, nici somn de după amiaza, iar Uliță al mare, când i-am zis că îl bag în blog a zis OK, dar ai putea să faci o chetă ca să-mi schimb toba.
Ți-aș zice eu ceva de tobă, acum, aici, cocuțule -dar mă citesc minorii și nu e frumos să dau exemplu de cum se pot alătura invers cuvintele nepotrivite fund și tobă deci mă abțin să te fac *ur.

Dar propun o revoltă în public.

Cine vrea să se înscrie la facerea de dreptate, să lase vorbă aici, anonim, că îl găsesc io după zgomotul tastaturii.
…Așa de sensibilă am devenit… 🙁
Ai naibii ăia din familia Uliță, de poluatori fonici care sunt și pe care îi doare fix în tobă de noi! :- P

*

Dreptul la replică:
Uliță cel mare mi-a spus că este o eroare în articol: Numai un Pârț funcționează, al doilea e mort.
Îmi cer scuze (și îl rog pe Dumnezeu să îl ia la el și pe primul).

Maria avea poftă de îngheţata copilăriei, Polar.

Şi-a pus pofta în cui, pe peretele de pe Facebook. Şi tot acolo a întrebat măh, ştie cineva daca se mai fabrică, şi de unde aş putea să-mi cumpăr?

Prietenii virtuali au început să răspundă.

Unul dintre răspunsuri, însă, mi-a rămas mie (cea care vede prin lupă) imprimat în retină.
El reprezintă dovada clară că oamenii, uneori, sunt pe lungimi de undă paralele și că empatia e zero.

“Iti dau o idee! Cauta reteta online, dupa iti faci singurra ambalajul, gasesti sigur pe google formatul de ambalaj si logo-ul, dupa o pui in frigider….si cand ai chef mananci inghetata polar!”

Acum vă rog să îmi vedeţi privirea… Care are sprânceana stângă – drept în sus.

Nu pot să răspund pe peretele de feisbuc, dar continui ideea deşteptei, aici:
Bravo, madam, ideea e genială.
Presupun că ai folosit-o.
Şi după ce ai ambalat îngheţata, ai alergat la primul magazin, i-ai înmânat-o, conspirativ, vânzătoarei şi i-ai zis:
– Doamnă, vă rog să puneţi asta în ladă, că eu ies ca să am de unde să intru pe uşă în cinci minute. O să mă uit din întâmplare în lada frigorifică, o să descopăr, cu încântare, îngheţata  – şi o s-o cumpăr.
Şi presupun că, după asta, surpriza a fost majoră.
…Ai dat nas în nas cu amintirile copilăriei – pe care le căuta, de fapt, Maria.

*
Gustul amintirilor, aspectul și formatul  lor… nu le regăsești, niciodată, păcălindu-te.

♥
Am întâlnit câțiva bărbați care nu-și ascundeau lacrimile și care încercau să desfacă nodul gordian, nu să-l taie. Asta înseamnă bărbat, în ochii mei.
Eu nu admir eroii, pentru că sunt inconștienți și le lipsește organul fricii.

♣
Am întâlnit câteva femei puternice… Erau atât de preocupate să arunce la coș măruntele bucurii… Ale acestei vieți unice…
Nu le-am auzit niciodată spunând sunt fericită.
… Și rămâneam, uneori, cataleptică – privind la voluptatea de neînțeles cu care devorau, hulpav, hălci de suferință…
N-aveau timp să prețuiască o amintire, consumate fiind de capitularea în fața gândurilor parazite.
…Eroinele.

♦
Pentru EL:
Echilibrează-te.
Gândește, numai așa va veni soluția.
Nu lua la trântă viața. Ea îți dă lecții, nu te omoară.
Pune mâna pe inimă și ai să vezi că e la locul ei.

Pentru EA:
Uneori îmi vine să fug de tine cu viteza cu care tu te catapultezi, masochistă, în durere.
Și mi se mumifică sufletul instant când văd cu câtă disperare ceri, implori, cerșești catastrofa.
Crede-mă. O să vină, dacă insiști. …Dar pe cu totul alte coordonate.
Du-te, într-o zi, la Fundeni, și întreabă dacă acolo răsare soarele.
Îți vor răspunde, zâmbind, că DA.
…Tu, acum, nici nu știi că există un soare.

◊

Mă simt Sunt, uneori, inutilă.

Are capul mare.
Creierul atrofiat.
Gură de buldozer. Cu ea sapă în tainele celorlalţi, cu ea scuipă înspre alţii confesiunile bieţilor nefericiţi care au crezut că omului respectiv îi poţi încredinţa o taină.

Are ochii acoperiţi de jaluzele şi urechi de prădător nocturn.
Sare de la o stare la alta ca luminile unui girofar.
Te unge ca alifia, uneori, ți se vâră în ochi ca sarea – alteori.
Are limba ca un mosor fără ață – dar cu intenție de fitil, și întunecă orizontul chiar dacă afară e lumină.

Când specimenul de mai sus este femel, doza de otravă este maximă şi paralizatoare.

M-am întâlnit cu ea, săptămâna trecută.
Eu, toată un zâmbet.
Ea, cu flăcările iadului stângaci acoperite de jaluzeaua privirii.
Nu ştiam de ce.
Am vrut să aflu.

– Ce ai? Eşti supărată?
Ea mi-a scrâşnit, printre vocabule incoerente, doi saci de nisip.
– Normal că sunt!!
– “Normal”? …Adică… pe mine?
– …Nu ştiu. Încă fac… cercetări.

Iată provocarea. În momentul cel mai nepotrivit.

Mi-a murit zâmbetul, instant.
Eu nu fac mahala.
Evit loazele greşit informate.
… Dar nu admit ca acestea să-mi fută ziua.

Am mitraliat-o, scurt.

Și iată surpriza. Într-o secundă – printr-un procedeu pe care eu nu îl înţeleg şi nici nu vreau să – faţa de buldozer s-a transformat în privire de câine supus.
– Hai, mă, că am glumit…

– Ai “glumit” cu mutrele fioroase și cu “cercetările”?… Hai să îţi spun eu ceva…

*

Am părăsit locul faptei numai după ce am avut grijă ca inculpata să simtă senzaţia aia… unică…
… Pe care o experimentează cei care au curiozitatea de a fotografia un glonţ din faţă.

Deci.

Bărbatul o fi vânător, treaba lui.

Femeia vrea cuib, problema ei.

Când ăștia doi se întâlnesc și se întâmplă scânteia, ia naștere cuplul, dumnezeu cu mila.

Și într-o zi.

Ăla se-ntoarce acasă după o vânătoare, vai de norocul lui.

Aia îi strivește ușa peste mâini, ce cuibul ei.

El disperă dar nu luptă, ce pușca lui.

Am un mesaj.

Când femeia ridică ștacheta, o face pentru ca tu s-o sari, boule, nu să joci: How low can you go.

…Vai de capul tău.

Oh, da, și asta…

Gura lumii. Să nu faci ceva altfel, că te prinde gura lumii, te mestecă, te înghite. Sau te scuipă.

Gimme a break…

Să-ți spun eu cum e cu gura aia.
Fiecare homo sapiens inclus în generica LUME – aka spațiul personal plus cel social – are o părere despre acțiunile tale.
Pendulează, de regulă, între: “Bă, dă-l dracu, e tare!” și “Ce idiot!”.

O poveste de-a mea:
Se dau doi tineri, îndrăgostiți lulea.
Lumea e împotrivă.
Mama lui zice că fata e ciudată și perversă – deși fata e timidă și încă virgină la 23 de ani.
Mama ei zice că amicul e un idiot mincinos și prezice că relația va fi o catastrofă, căci prințesa ei tocmai e pe cale să comită o mezalianță.
Adăugăm în coș vecini  și prieteni.

Tinerii se iubesc profund.
Varianta cu final Romeo și Julieta e leim și emo, deci iese din discuție.

Ei trăiesc în timpurile cu războinici nemioritici.

Așa că.

Se așază spate în spate, și luptă.
Cu lumea.
Cu gura ei.
Pentru a apăra ceea ce li se cuvine firesc: Iubirea lor, perfect de simplă în curățenia ei.

După un timp, obosiți, se întorc unul spre celălalt.
Doi străini.

*

Să-ți repet cum e cu gura aia.
Fiecare homo sapiens inclus în generica LUME are o părere despre faptele tale.
Pendulează, de regulă, între: “Bă, dă-l dracu, e tare!” și “Ce idiot!”.

Și atât.

Bârfa durează maxim patru minute.

…După care gura lumii își vede liniștită de căcaturile și de inutilul banal al propriei vieți personale.

Kapeesh? 😉

Sfat: Slow, Slow (Run Run)

The war of the sexes has been fought on multiple fronts – the bedroom as well as the boardroom.
But Facebook?
You’re damn right, sonny.
When this woman asks a simple question about how promiscuity is treated across genders, she gets seriously owned by a guy on her friends list.

WOMAN:
– It is odd how society sees things. Let’s say if a guy sleeps with all these girls, “He’s the man!” or a stud. But if a girl does, she’s a total slut or whore. Is society sexist?

MAN:
– Well, think about it this way. If a key can open a bunch of locks, it’s viewed as a Master Key, and it’s awesome to have. But if a lock is opened by a lot of different keys, well that’s a pretty shitty lock if you ask me.

*

Sursa:

StumbleUpon

…Știu starea aia, de căcat. O știu. Am trăit-o.

Când ești în relație/in paralel cu ea și ai scuipa câțiva draci/morți/răniți înspre patul lui procust în care te întinde/comprimă infantilul ăla.

Când zaaaci, agonic, cu ochii beliți în telefon, iar george nu mai vine cum zicea coșbuc .

Când te târăi prin casă, ciufută și cu părul sculat de parcă te-ar fi electrocutat tot tabloul electric plus regimentul doi.

Ah, the drama.

Ah, și ce-o mai savurezi, pe îndelete… Este suferința mea și n-o dau la nimenea… Ahh…Fuck off!

Ascultă, fetiță…

În primul rând, ștanțează-ți pe creier că în relațiile-dezastru NU există Patul lui Procust! …Ci Bățul Hingherului. Nu Patul lui Procust, reține, nu Lesă, ci Bățul Hingherului. Ăla care are o lungime stas, și laț la cap.

Lațul e pe gâtul tău pentru că tu ai ales să te strecori acolo.

Nu te poți depărta, căci te taie. Nu te poți apropia, că te sufocă.

Ascultă, fetiță…

Te pedepsește masculul? Te ignoră? Și tu? Ce faci? Ștergi mucii și îți rozi inima pe bucățele, de ai speriat, dracu, și biata oglindă cu privirea aia hepatică!?

Scoală din morții mă-sii de depresie!

E pierderea lui, nu a ta!
Ce pușca mea  jelești?
A.
Înțeleg.
Te-a uitat dumnezeu pe o insulă pustie și viața s-a sfârșit, o să vorbești de-acum încolo numai cu nucile de cocos pe care-o să le cheme Vineri. …Chiar așa.

Get the fuck up, și reține: cine plânge la urmă, plânge mai rău!

Ascultă, fetiță…

Într-o zi, o să mori.
Punct.

Înțelegi? Ascultă asta!