Lovitura lui Sorescu

on July 21, 2010 in Oglinda, Sub lupă

Venind cu trenul de la București spre Tg-Jiu, am remarcat ca au dispărut culturile, pe câmp. Vraiște, buruieni, nu tu pășune, nu tu lan de porumb, de grâu… Palidă și dezabuzată, o singură palmă de pământ adăpostea un semi-lan de floarea soarelui.
S-au puturoșit de tot țăranii români, îmi ziceam, tristă, nu se gândește nimeni la ei, dar și ei, s-au lenevit dracu’, de tot…

A trecut mica vacanță și m-am întors în București. M-am deconectat de la toate și am început să citesc, hulpavă.

S-au rătăcit, în maldărul de cărți de pe noptieră, și la liliecii lui Sorescu. Îi citisem doar poeziile celebre, fabulele-parafrază, absolut demențiale și lăbarnicul ăla de roman, Trei dinți din față, că mai bine nu-l menționam.

Nu l-am luat, pe Sorescu, la savurat cu poftă, niciodată. Era un hâtru talentat care scrie poezii haioase cu personaje rurale vivace, material savuros din care candidații la actorie își aleg texte beton.

Pun mâna pe cartea de pe noptieră, o deschid de la jumătate și citesc.
După primele cinci pagini, mă așez mai bine între perne. Simt o senzație pe care n-o pot defini, e o neliniște ce mă roade ca junghiul de foame. Ajung la ultima filă. Senzația aia nedefinită persistă, nu știu unde să o încadrez, de unde să o apuc. Omul ăsta scrie comic, cu minunate accente duioase, dar de unde maldărul de dramă și de vinovăție care-mi zgârie cu unghiile poarta sufletului?

Iau cartea de la capăt. Pagină cu pagină. O citesc până la sfârșit.

Rămân cu ochii în neant și cu lacrima pe geană, Sorescu pe care îl citesc nu e cel pe care îl cunoșteam până acum, generic. Cam la patru, cinci, pagini, apare o poezie altfel, ce scrâșnește...

Tot nu înțeleg ce mă frământă. O iau metodic. Farmecul lui Sorescu răzbate, proaspăt, de la primul rând, boon… Umor, arhaisme, regionalisme, folclor, obiceiuri, personaje colorate, okeeei…
Satul vacanțelor copilăriei mele – Știrbeștiul natal al tatălui meu, se afla la 6 km de Bălceștiul la care face referire frecvent poetul, așa că, din start, eu îl citesc cu alți ochi; dincolo de umor, limbajul personajelor îmi este familiar, personajele- la fel, coreeect…

…Totuși, simt un cod, în scriitura aia care are un mesaj anume pentru mine.

Citesc prefața, postfața, să văd ce zice Sorescu despre poezia lui. Zice ceea ce se vede cu ochiul liber, că a prins satul și obiceiurile țăranului, autentice, acolo, între pagini, să rămână urmașilor.

Și deodată mi se ia ceața… Răsifirate printre celelalte texte, Sorescu așterne, cu condeiul tremurând, poezii pline de amar, care vorbesc aproape în șoaptă despre felul în care tăranul român a fost înjunghiat, deposedat de pământ, sub pretextul colectivizării, umilit și lăsat muritor de foame, înrobit de taxe și de cote, obligat să doneze statului tot avutul, batjocorit, împușcat, înregimentat în noua ordine…

ASTA mi-a sărit mie în ochi, căci prea era pitită…
Protestul și durerea poetului cel comic sunt atât de mari, încât transpar evident pentru un om ca mine, care nu rămâne la faza de admirat expresiile suculente pe care le cunoaște prea bine; senzația aia nedefinită, asta revela: revolta țăranului din Poet, strânsă-n chingi de vers alb.

Dar un moment, vă rog…
… Nu e vorba numai de ceea ce mocnește sub vorba domoală.
Sorescu îmi aplică în țeastă, metodic, la interval de patru pagini, câte o veritabilă lovitură de măciucă noduroasă.
Pentru că mi-am permis să insult țăranul, catalogându-l drept puturos. …Fără să-mi treacă prin cap un dram de istorie și să mă gândesc la simplul fapt că, de o sută de ani încoace, țărănimea a fost tocată mărunt, dezbinată și dezlipită forțat de placenta pământului mamă, înghesuită în derizoriu până când i s-a modificat codul genetic.

Brava, madam, ce simplu e să decretezi că țăranul român e putoare…Cum râd eu, cu gura lată, peste tot în Jurnal, de sentențioșii suficienți… Păi cum poate vedea un om suficiența altora, altfel decât știindu-se bine pe sine și …recunoscând-o !?

***
Când vizualizez la liliecii lui Sorescu, îmi văd palmele de copil, adunate căuș, pline de pământ negru, afânat, cu miros amar și umed.
E pâmântul în care îmi sunt îngropate rădăcinile -de care este foarte convenabil să uite orășanca din mine, biată vacă ce se ține frumos de coada turmei, ca oaie cu acte în regulă de găină care este…

Sunt așa de supărată pe mine, încât îmi dedic Pușca. Partea de mijloc a părții de jos.

11 Responses to “Lovitura lui Sorescu”

  1. irina says:

    minunat text. minunat nichita asta. minunat e si sorescu. minunata e si tara. minunata prin oameni precum nichita, sorescu, tu..

  2. disa says:

    taranul nu s-a puturosit, ci s-a desteptat. Nu-i mai place sa lucreze, daca nu-si vede rodul muncii sale… si nu-l mai vede. Pamantul se razvrateste, e tot mai sarac.

  3. Unu mic says:

    Aici cu taranu care nu s-a puturosit din pacate am ceva de obiectat, dar mai tarziu ca acum sunt la munca :d

    • Manon says:

      Pai asteptam. 😉

    • Unu mic says:

      Nu ma lasa inima sa scriu ceea ce as fi vrut sa scriu despre tarani, despre acesti oameni care merita numai respect. Imi cer scuze si-mi retrag cuvintele…..probabil ceea ce vroiam eu sa spun se refera la “uscaturile din padure”.
      Recunosc ca nu am o experienta atat de vasta in ale viatii de la tara si m-as arunca intr-o discutie care ma depaseste. Deci imi cer scuze fata de EI, de dragii de tarani.

      • Manon says:

        Hmm…deci ma bagasi mai rau in ceata…

        • Unu mic says:

          Da Nona, stiu ca te-am bagat in ceata….sunt alaturi de tine in aceeasi ceata pt. ca nu stiu cum sa scriu …..sunt lucruri care se bat cap in cap. Adica taranul clasic si taranul modern.
          Taranul clasic: – inca isi mai munceste pamantul
          – inca are cal si caruta
          – are cateva oratanii prin curte ce- i pot asigura hrana zilnica
          -strange via pt. a-si face un vin sau o tuica de buna calitate

          Taranul modern: – are masina si doar masina (ceea ce inseamna ca a renuntat la caruta)
          – face contrabanda cu legumele, fructele si animalele taranului clasic
          – isi cumpara tuica de la bar (posirca)
          – asteapta mila din partea statului in timp ce-si traieste viata fara probleme si griji
          De aceea eram eu asa de pornit pe taranul din ziua de azi, dar mi-am dat seama ca sunt 2 parti cam egale in ziua de azi si am cantarit respectul pentru taranul autentic si asta ar fi fost motivulpt. care nu am vrut sa spun astfel de lucruri despre tarani.

  4. […] citit un articol aici care incearca sa salveze imaginea taranului roman. Eu, apocaliptic, nu vreau sa-l izbavesc, vreau […]

  5. […] -> Lovitura lui Sorescu căutări pe […]

  6. PierreDeVara says:

    nu faceti confuzie intre taran si natura…taranul idealizat e cea mai mare utopie…..taranul ca si oraseanul ca si…brutarul…cizmarul sau scriitorul…are o atitudine diversa fata de munca….are produse de diverse calitati….si poate avea caractere foarte variate…Iar din incrucisarea ideologiei taranesti cu cea capitalista de tranzitie…….iese in mare masura taranul de BUTIC.

Leave a Reply to disa