Îmi vedeți privirea sugestivă? Nu? Avem timp.
Am pus și eu un acatist, aici, acum câteva ore. Dar se vede treaba că cineva de dincolo mă are la inimă.
N-am apucat să respir de două ori în tren că eram, deja, în București…
Bagajul este mai ușor decât la plecare. Conține exact aceleași bulendre, însă m-am hipnotizat să cred că e light, ca să nu jupoi pielea cojită de pe umeri, mna, m-a mușcat un pic soarele, că am stat ca perversa, nudă, în calea lui…
Zic să iau un taxi din gară, nu rezist unei aventuri cu metroul.
La capătul peronului, o pălugă cu păr gri și ochi frământați de fomist.
– Doriți un Taxi, doamnă?
Eu vorbeam la telefon cu un suflet scump, așa e frumos, să anunți că ai aterizat pe peron cu bine (pretext de pupături și imbrățișări care sfidează sutele de kilometri dintre noi).
Deci doresc doar ca nenea taximetristul să giv mi ă breic.
Termin convorbirea, închid telefonul. Vulturul, în spate.
– Deci doriți un taxi, nu?!
– Cât e paguba până-n rond la alba iulia?
– 30 de lei.
– Exclus.
Plec mai departe. Măh, pe ăștia nu-i epurează nimeni din gară?
N-apuc să mă îndepărtez, că mă înhață altul. Un nene bătrân ca povestea, cu față de secretar de partid, doamnă, eu vă iau mai puțin…
– Dragul meu, nu dau mai mult de 15 lei. Și îl las în urmă.
Bătrânelul nu se lasă, m-am gândit bine, sunteți primul client și nu vreau să am ghinion, vă duc eu.
Acuma, eu nu știu la ce ghinion se ferea el, însă am înțeles, patru minute mai târziu, că voia să scape de acest jinx, dându-mi-l mie.
Mașina lui nenea era de colecție, probabil că în fața mea se afla prima Dacie scoasă pe piață și câștigată la loto. M-a pufnit râsul și m-am prefăcut, decent, că tușesc.
Puteam să plec, dar părul ăla alb m-a impresionat, nenea e de vârsta tatălui meu.
M-am urcat în mașină (nici acum nu îmi vedeți privirea, nu-i așa?), am trântit portierele, că nu se închideau, și, după ce nenea a vorbit la telefon vreo 5 minute, am pornit la drum. În direcție opusă.
– Fiți amabil, tocmai m-am întors de la Constanța, zic să ne orientăm către București.
Dinozaurul de mașină m-a făcut să înjur primarii, de ce dracu nu repară șoselele, de au atâtea gropi, până când am realizat că nu sunt gropi, ci mici denivelări, transmise fără menajamente – din suspensia și amortizoarele zero, direct în măduva coloanei mele vertebrale.
Nenea, pe de altă parte, a simțit nevoia să facă o logoreică virgulă conversație de salon, legată de zodii, de mine, care, ca taur ce mă aflu, trebuie că sunt avară și dornică de îmbogățire… Știe el de la Urania… Eu mai băgam câte un eu nu cred în Urania, că o dată a spus că mă împac cu mama și, de, ar fi cam greu, că mama nu mai e…sau s-o fi referit la tata, cel cu care nu sunt certată?…
Drumul era agonic, mașina se chinuia să alerge, claxonată injurios de cei din spate, nenea avea probleme și cu vederea, na, ce vrei, 72 de ani, așa că fiecare stop se făcea brusc, direct în aura mașinii din față, iar sticksurile mele din stomac deveniseră curioase, voiau să iasă, să se uite și ele pe geam…iaikul meu..
Nutream o stare semi-cataleptică, răspundeam laconic și respiram resemnată, frate, au dreptate ai mei, toate mi se întâmplă numai mie…
Pe la Piața Unirii, bătrânelul începuse curtarea, îmi umbla la șurubel, să îl caut, indiferent dacă e zi sau noapte, că mă duce oriunde…
M-a depus, deja amețită, în fața blocului, mi-a sărutat mâna cavalerește și s-a recomandat, oricând la dispoziția dumneavoastă, doamnă, mă găsiți la Gara de nord, întrebați de nea Nelu din Aviației…
…Moment în care am înțeles de unde mi se trăgea iminentul leșin, nu era rău de mare, ci picaj.
Și acuma mă uit iarăși cu privirea aia, cred că deja o vedeți…Îl așezai aci, în jurnal, pe nea Nelu, ca să știți si voi… să-l evitați.
