Șocul de ieri dimineață, despre care nu pot să scriu, cafelele, trei, maaari și cele două pachete de țigări împinse cu forța în sistem m-au făcut, logic, insomniacă.
Pot spune, deci, așa: la ora patru dimineața, în București, zona Piața Alba Iulia, nu Muncii, sunt trei feluri de păsărele care se întâlnesc conspirativ pentru a tăinui. (Nu, ele nu sunt în capul meu, acolo își fac veacul nimfe care nu ciripesc, ci dansează în jurul muzului*, pe lângă lac.)
La ora cinci, trec în zbor, spre locul de muncă, pescărușii, care împing în case, prin ferestrele deschise, zvon de mare.
La ora cinci și zece, se golesc tomberoanele de gunoi. Dacă e să mă iau după zgomot, cred că acestea sunt aruncate de la etajul zece și aterizează pe capotele mașinilor.
La ora cinci și douăzeci, păsărelele au reușit să își trezească rudele, așa că aerul se umple de voioșie, ca să nu zic larmă.
La ora șase, soarele dogorește direct în ochii mei.
La ora șapte adorm. Și mă trezesc, la ora șapte și jumătate, fix, cu inima bătându-mi a panică, din cauză că ieri era să mor.
La ora zece primesc telefon.
– Ce faci?
– Doaamne, dragule, credeam că ai murit, scumpul meu, ce faci tu, te puup, nu mai știu de tine nimic, de atâția ani… (Plus alte efuziuni nonice)
– Vrei să te scot la un suc, mai încolo, pe la unu?
– Sunt lefteră, dacă îl dai tu, vin.
– Deci, șoricel, să ne înțelegem, îl dau eu. În amintirea nopților albe, pline de filosofie, în care mă îndopai cu tot ce aveai în frigider.
La ora douăsprezece cincizecișicinci eram în fața terasei. Mă aștepta la masă. Îl strâng în brațe, cu dor și drag, și mor de emoții. Arată absolut bestial.
– Ai lumină. Încă o ai.
– …Am emoții. Arăți splendid. …Cheliuță!!! Unde e pleata?
– M-a părăsit. Manonel, ești mișto.
Mă aplec peste masă, pup cheliuța parfumată și șoptesc, urechii: Tot Fahrenheit... Ssst. Sunt îndrăgostibilă.
Mă așez. Zâmbesc.
Se ridică. Ocolește masa, îmi vine lângă ureche: CH-212…Ai rămas o clasică. Sst…Și eu.
-Zic să ne repliem, maestre. Să povestim anii lipsă.
Maldărul de amintiri comune, condimentate picant cu de ce dracu nu am fost noi împreună? ne face să zâmbim, așa, ca idioții… Îmi opresc limba de trei ori, i-aș spune despre jurnal, însă nu vreau să intre aici, citirea lui îl va face să mă vadă exact așa cum sunt, vulnerabilă, plus că, de nemernică ce sunt, de-abia aștept să vin acasă și să scriu, fără a mă autocenzura în ideea că mă citesc ochii lui inteligenți și sarcastici…
– Zilele viitoare plec la mare, să îmi vizitez niște rude, să bronzez urticaria și să mă bucur.
– Hai.
-Vii și tu? Ne vedem la un suc rece, pe plajă?
– Vin.
La ora cincisprezece ne luăm rămas bun printr-o îmbrățișare rău prevestitoare, îi dau noul meu număr de telefon și fug într-un suflet acasă.
E caniculă. Bârâie stresant, în blocul vecin, un aparat de aer condiționat, defect.
La ora șaisprezece și zece deschid o nouă pagină în jurnal.
Notes to myself: A se respecta programul de plajă. A se evita carbonizarea. A nu se intra în apă.
…A nu ruga pe nimeni lasă-mă să mă încolăcesc în jurul tău și plimbă-mă prin valuri.
Pentru că, deși mă simt îndrăgostibilă… sunt, deja, îndrăgostită.
(*) muz = muză, la masculin.
