Jurnalul lui Manon.

Să ne înţelegem de la bun început.

Am petrecut două ore frăsuindu-mă prin casă – pentru a mă transforma, dintr-o depresie bipedă şi nesuferită, cu inima pustie, într-o femeie frumoasă, îmbrăcată chic, cu lumină pe faţă. Deci pe asta am rezolvat-o.

Plecam, aşa cum am anunţat în jurnal ieri (fi-mi-ar bucuria precoce a dracului să-mi fie!) la un Bal al Bobocilor, iar evenimentul era tematic. Anii ’20-’30. Bănuiam că vor fi şi vreo doi rapperi în zonă, plus câteva tricouri cu blugi şi vreo trei maicăli jacsoni, aşa că n-am respectat codul vestimentar impus deci m-am îmbrăcat cu rochie de anii ’60 (ăsta e pretextul; realitatea e că nu posed rochii interbelice, doar năravuri de epocă, adânc pitite).

Aveam un chef de dans, de petrecere, nebun. Mai ales că invitata de onoare era Irina Sârbu, pe care o ador.

Când am ajuns la Clubul respectiv, am avut o clipă senzaţia că tocmai se terminase vreun meci în vecinătate iar puhoiul de lume migra liniştit spre case.
Fals. Migra spre Bal. Frumos.

Frumosul s-a terminat în clipa în care, după ce mi s-a aplicat ştampila albastră pe braţul meu cel nobil şi gol, am păşit în club.

Bref.

Să nu vă plictisesc.

Am făcut un sfert de oră de la intrare până lângă scenă, încercând să înot decent, pe firul apei, alături de celelalte sardine.
Am stat, lângă scenă, un sfert de oră, până când plămânii şi inima mea, periculos deplasate spre intestine de başii boxelor, au ameninţat cu leşinul peste ţigările aprinse din jur.
Am parcurs drumul sardinei, spre ieşirea salvatoare din labirint, într-un alt sfert de oră, înghiţind, în proces, şi vreo doi fulgi de la un boa galben pe care îl flutura domnişoara aceea care se uita cruciş fără vină.
Am stat afară, în gerul revigorant, alt sfert de oră, pentru a-mi realinia organele deplasate, ocazie cu care am primit un guturai cadou şi am putut observa cu atenţie privirile inculpaţilor care aveau, la unison, un singur mesaj: Eu stau aici până când cedează ceilalţi şi se mai goleşte incinta. …Nu ştiu cine a cedat şi cine a mai plecat, în afară de mine, un profesor şi trei fetiţe îmbrăcate în scufiţă roşie.

Deci. Să ne lămurim.

M-am ferchezuit două ore plus că am traversat oraşul în patruzeci de minute dus-întors doar pentru a face, timp de un singur ceas, act de prezenţă şi pentru a dispărea ca Cenuşăreasa în ceaţă.

*

Sunt convinsă că spectacolul a fost excelent, în ansamblul său, căci ştiu ce pot face artiştii unatecişti când îşi pun mintea la contribuţie.

Însă nu mă pot abţine să nu-i felicit pe organizatori pentru faptul că au fost atât de artişti încât au uitat să intrebe ce capacitate are hala aceea şi câţi oameni pot intra acolo pentru a petrece, aka A SE MIŞCA, nu pentru a sta lipiți timbru peste timbru peste timbru pe scrisoare.

Îi felicit din suflet, cu basca udă.
Putea să fie perfect, de data asta, Balul. Avea toate datele.

Sper că ne-am lămurit.

Celor trei dragi, mustrare scrisă.

*

Vă complicați.

Faceți nod peste nod din firicelul ăsta de viață, care e scurt, ca un fitil de dinamită.

Înmuiați inima, ca un burete, în suferință, și vă agățați cu dinții de percepte, principii și alte bazaconii, uitând să vă bucurați de fluturii din plex.

Vreți totul. Acum.

Vânați, neobosiți, drobul de sare, și-i dați brânci să cadă, căci nu aveți răbdare să parcurgeți secundele eterne ale așteptării.

Vă scufundați, zbătându-vă, în nisipul mișcător al îndoielii și al spaimei de mâinele care nici nu a bătut la ușa azi-ului.

Ați uitat să vă gândiți la ceea ce simțiți.

Vă purtați trufaș dragostea – pe băț, ca steagul, și pretindeți o reciprocitate învelită în capitulare.

Vreți să fugiți, la greu, și uneori chiar vă urniți, uitând că, oriunde ați pleca, purtați cu voi și sufletul, și disperarea.

Suspinați cu o sinceritate ipocrită.

Refuzați obstinant să recunoașteți că viața nu trebuie călcată pe cap, deși vă amintiți că s-a întors și v-a mușcat, ca vipera, de atâtea ori.

Întindeți mâna către cel iubit, iar dacă acesta nu o vede – orbit de propriul tumult – îi aplicați corecții care lasă cicatrici.

Vă irosiți trăirile în goana după confirmări.

Vreți să altoiți o mlădiță din propriul univers pe cel de lângă voi, și numiți asta iubire, deși este tortură.

Bifați fugitiv câte o “mea culpa” cu orgoliul că “am avut curaj să recunosc” – uitând că scopul e “să fiu iertat”.

Presărați neliniști pe inima celui drag – ca sarea, pe rană.

Iubiți numai pentru voi. Ați vrea să levitați, netulburați, iar restul lumii să graviteze, satelit.

Eludați un adevăr elementar: iubitul / iubita înseamnă cel iubit, și nu neapărat cel care mă iubește.

Vă amăgiți.

Voi încă năzuiți că unic este sinonim cu ego.

***

Eu știu că am dreptate-n frazele puse mai sus. …Mă recunosc în acest “voi”.

Am remarcat-o datorită fondului de ten. Deschis la culoare și groscior. Nu i-am spus că nu e în regulă, n-am putut.

Când nu pot spune ceva, cuiva, înseamnă că mă țin deoparte. N-am motiv aparent, dar am antene.

A început să mă salute.
–Bună ziua, DOAM-NĂĂ!

Cuvântul “doamnă” era apăsat. De fiecare dată.
Îmi provoca un vag discomfort, însă intonația era la limita dintre frondă și ghidușie.
Zâmbeam și îi răspundeam la fel de “protocolar”.

A trecut timp.

Am rugat-o mereu, când ne întâlneam, să îmi spună pe nume, căci salutul acela, în care apăsa pe cuvinte, era absolut deplasat.
N-a înțeles și, de fiecare dată când mă vedea, insista să umple holul cu sonorități ce se apropiau periculos de ironie.

Femeia mi-ar fi devenit antipatică dacă mi-ar fi păsat câtuși de puțin de ea.
Și m-am ferit s-o bubui, pentru că ochii ei rămâneau ghiduși.

Acum două săptămâni, îmi vine în birou. Avea nevoie de un port-țigaret, pentru o fotografie de epocă.
N-aveam. I-am dat un băț negru, cu care se prinde cocul, și i-am arătat cum să lipească o țigară la capătul celălalt. I-am explicat cum se ține port-țigaretul.

Entuziastă, ea a exclamat:
– Vaai, vă mulțumesc! Vedeți, doam-năă, CĂ NU SUNTEȚI PROASTĂ DEGEABA!

Tablou.

În birou erau G. și Irina. Care au încremenit.

Ei au încremenit pentru că știau ce reacții am la întâlnirile cu nesimțiții.

Eu am încremenit de încremenirea lor.
Într-o fracțiune de secundă am realizat că dacă deschid gura, o să îi zduncin și pe copiii mei.

Am respirat. Am zâmbit.

Și i-am spus femeii, cald, aproape constatând: Draga mea, e nepoliticos… Să nu mai folosești expresia asta…
Ea a zâmbit senin, neintimidată, m-a aprobat, și dusă a fost.

Ce ironie… Să insiști pe formula de politețe și să o combini cu insulta… Cât pustiu poate fi într-un creier…

**

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, când mă întâlnește, mă salută cu același aer de patronare.
A și uitat ce i-a ieșit din gură, atunci.
Eu, nu.

**

Azi am întâlnit-o, din nou.

Și a comis-o, dublu.

Nu vreți să știți.

Să zicem doar că, o perioadă de timp, va merge pe holuri cu coada la vipușcă.

**

…Am remarcat-o datorită fondului de ten. Deschis la culoare și groscior.
Vorbim, în acest caz, despre o lavabilă spoită grosier peste bicisnica humă.
…Cât putea să reziste fără să cadă?

în 2004 am scris un articol care se intitula Fata de la pagina kitsch. …Acum șase ani, deci… Și, până în 2010, iată, promiscuitatea a explodat.

S-a strecurat, pe nesimțite, din paginile ziarelor, la televizor și pe internet…
…A căpătat legitimitate, în viața reală.

M-a ferit dumnezeu de întâlnirile cu asemenea specimene și era cât pe-aci să-i mulțumesc frumos pentru antenele selective pe care mi le-a plantat în frunte.

Dar, mna… Să vedeți chestie…

…De fapt, nu o să vedeți nicio chestie, pentru că trebuie să mă cenzurez. Așa că o să vorbesc în general…

Fetiță, atenție aici, la Manon:

Trupul ăla căruia i-a dat naștere mama ta, pe care l-a îngrijit și șters la fund, nu este marfă de agățat bărbații.

Un bărbat nu se cucerește trimițându-i poze haifaiviste, pițipoancă – gen, cu tine îmbrăcată într-un semi-sutien (care adăpostește fleșcăitele aranjate rulou) și în chiloți care descoperă bombeul celulitic.
Poți, cel mult, să-i captezi atenția la modul penisul preia funcția  gândirii.

Nu te repezi să publici pe internet articole paradoxale, care au titlu inocent și conținut frivol cu ce mi-ai face de te-aș prinde, căci e trist si simptomatic.

Fetiță, ai nevoie de afecțiune, ai nevoie să știi că ești importantă pentru cineva. Corect. Așteaptă, căci va veni.

Dacă vrei relație, trebuie să îl faci pe bărbat să se gândească la Venus – planeta care te guvernează, nu la muntele cu același nume.

Dacă te dezvelești, înjosești, decazi în fața bărbatului… ei bine, vei obține performanța de a-l avea.

…Pe el, și pe tot regimentul.

**

Iată-mă, dragii mei, după șase ani, întrebându-mă ca proasta, din nou:
E adevărat că adolescenţii de azi nu mai sunt cei de ieri, însă unde dracu’ au dispărut părinţii din totdeauna?

Erau în fața mea, pe trotuar, cele două femei. Îmbrăcate în haine negre. Nu era negrul ăla de doliu, ci acela gen ține mai mult la mizerie.
Aveau, împreună, cam șaizeci de ani și-un pic; de profesie nedefinită, cu studii medii și păr lung, strâns coadă de cal.
Lucrau, probabil,  într-un mediu care le obișnuise să-și țină departe vociferarea de pantelimon, dar nu le ucisese sămânța unei bârfe sănătoase.
O boscorodeau, indignate, pe cea de-a treia: Așa ceva… / Auzi, dar ea crede ca…? / Nu se poate!!!

Voiam să le depășesc. Însă trotuarul era blocat, într-o parte, de mașinile parcate-ntr-o fâznă, iar în cealaltă, de cele două supărate, care nu mergeau în șir indian, ci umăr la umăr, să aibă gura aproape de urechea vecinei.
Plictisită de ritmul anemic, zic să insinuez vocea mea gravă în ceafa celei din față, cu un pardon personalizat, ca să nu ajung acasă în miezul nopții.

Moment în care văd.
Doamna din stânga are pantalonii rupți în fund, pe cusătură. I se văd chiloții.
Jenant.

E groaznic să mergi pe stradă cu fundul la vedere.

Mă pregătesc, empatică, să o interpelez și să îi spun, discret, ca să știe femeia, să își acopere poponeața, să nu se facă de rușine.

…Dar în clipa în care deschid gura, o aud cum îi spune celeilalte: Dă-o-n pula mea, cu turta ei!

***

Ăăă…

Trebuie să-mi fac mea culpa…

…Deoarece…
…N-am mai scos niciun sunet. Recunosc, m-am blocat.

Așa că.

Am lăsat-o pe biata femeie să umble pe stradă cu curul dezvelit…
1. Pentru că e învățată cu expunerea.
2. Pentru că nu puteam risca să-mi iau și eu o turtă.

Mă activai timid, și eu, și urticaria. De la piper.

Așaa…

Ridic acest pahar în fața voastră, ca să închin…
Rectific.
Ridic acest pahar în fața voastră ca să vi-l arăt, că-l spărsei din greșeală. Și mă închin a doamne-ajută – că nu se prăvăli să-mi rupă ceva pe la picioare.
Mna. S-a dus dracu filosofia și am ucis momentu’, că voiam să vi-l arăt nespart. Era jumate plin cu apă, si jumate gol, și voiam să vă întreb, voi cum îl vedeți, optimist sau semigol? Da-l spărsei. Nu-i nimic, mai am unul, ăla e micuț, așa că o să beau apă cu cana și las exemplificarea pentru altă zi.

Am făcut o tocăniță de ciuperci, pe care deja o detest. Am pus piper în ea. L-am pus pe tot. Din greșeală, că n-aveam chef de gătit.
Acum mă mănâncă pielea iar stomacul stă, supărat, cu mâinile în șold și îmi urlă în beregată asasino sinucigașă!

M-a sunat, în timp ce suflam în mâncare, și aia mică. Tot din greșeală. E departe, nu ne vedem cu anii, dar de fiecare dată când vorbim, râde așa, ca nebuna, că cică eu sunt comică.
– Ce faci?
– Ciuperci.
(Râde hohotit. Eu, serioasă)
– De ce râzi, drac mik?
– Ești așa de haioasă… Auzi la ea, “ciuperci”.
(Puteam eu să dezamăgesc fata și să mă prezint așa epavă nehaioasă cum mă aflu în această sfântă duminică? Nu. Așa că am tăcut ca peștele, că aia mică râde și când tac).

De fapt, ce voiam eu să vă spun? A, da. Voiam să vă spun că de câteva zile scriu în zig-zag pentru că simt că îmi moare inspirația, de la autocenzură.

De aia pusei și titlul – piperuș, ca să pară articolul haios și să citiți propoziția mascată de mai sus, aia cu zig-zagul.

Eu sper să îmi revin.

Mă duc acum la duș, parcă văd că iar alunec pe gresie, gizăs, am zile în care caut cu lumânarea accidentul…

Doamne-Ajută!

Manon Out.

*

P.S., că mă întorsei din drum, că n-are ce să îmi mai meargă rău azi:
A dat un nene căutare pe google – demonu manon, și goagălu îl trimise în out. Din greșeală.
Nenea, să știi că nu găsești demonul aici. Dar dacă insiști, îți dau un brânci pe gresie, să te luxezi în locul meu. N-ați căuta și voi cele zece porunci pe google, ferit-a sfântu’!…

O privesc aşa, cu pupila dilatată, căci e o prezenţă absolut dezagreabilă din toate punctele de vedere, ceea ce, pentru mine, este echivalent cu bezna minţii.

Face lista. Strânge oamenii. Va fi, undeva, în Bucureşti, marţea viitoare, o adunare politică. Iar oamenii de pe listă vor primi 50 de lei pentru a se aduna turmă şi pentru a striga la comandă: Huoo!  Jos! şi Sus!

Mă doare stomacul, de la silă. Mă uit la noaptea umanoidă care dă telefoane, cu febrilitate, în faţa mea, şi întreb alb: Ce partid?
Aud ca printr-o pânză de cort: Ce contează? Bani să iasă!

Da. Bani să iasă.
Da. Atunci tot ei să înlocuiască şi ceea ce, pe vremuri, era ridicat în slăvi – iar acum a devenit anacronic şi vetust: caracterul.

**
Privesc, cu pupila dilatată, la întunericul biped ce se agită în faţa mea. Îşi adună fraţii întru întunericeală.

Nu va căuta – căci nu va dori să afle – niciodată sensul cuvântului incoercibil.

L-am cunoscut la un eveniment pe care îl organizăm în UNATC special pentru candidați – “Uși Deschise”.

E un tip slab, cu ochi căprui, călduți. Aspirant, evident, la statutul de student la Arta Actorului.

Cititor al forumului UNATC și al Jurnalului meu.

L-am susținut, moral, așa cum fac cu toți candidații, și i-am spus și lui că nu am nevoie de mulțumiri, aș vrea doar atât: la rândul său  – să facă bine, altora. Dacă vei intra, aș vrea să îi ajuți pe cei mici, pe forumul UNATC. / “Daa!! De-abia aștept!”

A luat examenul de admitere.
Puteam să jur că nu va intra, deși omulețul mi-e simpatic.

Ne-am întâlnit azi, pe hol, să vorbim.

E vioi, extaziat, entuziast, încântat de primele zile ca student.
– Nona, Nona, am făcut, azi, un exercițiu interesant… Ca un fel de interviu. Ne-a filmat cu camera, și fiecare dintre noi a povestit despre viața proprie… A fost emoționant. Apoi ne-au întrebat cum vedem noi viața și cum ne vedem pe noi înșine peste zece ani.
– Și tu ce ai zis? Cum te vezi, peste zece ani?
– Păi… aproape toți au spus că ei se văd pe “scândură”, jucând… Eu am spus că mă văd făcând bine oamenilor, ajutându-i pe alții prin muncă de voluntariat…

…Moment în care viorile empatice din capul meu au încetat să cânte.

L-am privit drept în ochi, știind (fi-mi-ar antenele ale dracului să-mi fie!)… simțind ce-mi va răspunde:
– Frumos…Să-i ajuți pe alții… Pe alții, de exemplu, așa mici, ca tine?
– Da.
– Vrei să-mi dai o mână de ajutor, să moderezi forumul UNATC, să îi ajuți pe cei care au frici, așa cum ai avut și tu?
– Nu. Nu pot. Nu am timp. …Nici net.
– Felicitări, dragul meu. Nu vrei un loc pe Forum, dar ai câștigat unul – în Jurnal.

**

S-a mai pierdut un om, înainte de a intra în viață.

Să pun pariu că găsește net pentru a citi jurnalul? …Neah… N-am timp. E pierdut.

Ştiţi cum e noaptea, toamna asta, în romanticul Bucureşti? Îţi vine să faci pomul de iarnă şi să cânţi colinde. …De sub cele două pilote.

Ne-au luat și curentul, azi noapte. Aşa ne trebuie! Ce dracu stăm cu laptopurile pe piept în miez de noapte?

Ietete! Cum adică de ce stăm?

…Ca să ne încălzim băă, chitrele dracului, că o să daţi drumul la calorifere de-abia în miezul primăverii din vara următoare!

Îl văd cât de mult se frământă. N-o arată tot timpul, dar sufletul îi e ca o tiribombă. E îndrăgostit.

Ea îi spune să nu se grăbească. Ea aşteaptă să “îi vină” sentimentele. Ea are nevoie de timp, ca să-şi dea seama ce simte. Deocamdată are probleme de rezolvat. În fiecare zi, alta. Îl sună, să i se confeseze. Nu e nici prietenie tovărăşească, nu e nici relaţie. E struţo-cămilă.
Ea e un maldăr stâncos care se roteşte în jurul propriei axe. El este atras de misterul ei, care ascunde banalul cel mai pur.

Eu mă uit la poveste cu ochi de peşte, şi îi explic, lui:
Dragule, sentimentul nu se “construieşte”. El este, sau nu. Relația se construieşte.
Nu puteţi sări etapele doar pentru că duduia decide să facă inginerie din inefabil.
Îndrăgostirea nu ţine o veşnicie, iar defazarea sentimentală nu se ajustează ca cifrele – în Office Excel.
Această Ariadnă (păstrând proporţiile şi cu scuzele de rigoare pentru comparaţia deplasată, care jignește povestea originală) lasă, dâră, în urma ei, un fir… Ca s-o urmezi. Faza este că, la un moment dat, poate descoperi că firul acela i-a încurcat propriile picioare.
Atenţie, foarte probabil ca atunci când o “să-i vină” ei, o să-ţi “plece” ţie. Ca în gară la Lehliu.

*
Unii oameni iubesc cât o baltă, alţii, cât un ocean. De ce? Habar n-am.

Niciun paradox în faptul că cel care iubeşte cât o baltă ţine lecţii despre drămuirea sentimentelor.

*
Prognosticul meu, în situaţii de felul acesta, este rezervat.
… Din delicateţe am folosit un eufemism, ca să nu tastez cuvântul dezastruos.