Jurnalul lui Manon.

… Deci să vă spun ceva, că am la activ trei cafele și am amorțit dând raită pe youtube, la muzici vechi…

Am scris, acum câteva zile, despre nenea ăla cu ochii luminoși, care mă plăcea… Ăla, care-mi aducea aminte de titel…

Boon.

Am evitat cu grijă să povestesc în jurnal faptul că m-a sunat, acum trei zile… Am evitat pentru că l-am mâncat pe bucățele, prin telefon.
Nu dau detalii, spun, doar, că m-a interpelat cu propoziția titică:
“Ce faci, vieața mea?” …Propoziție care mi-a deschis, spontan, săculețul cu negurele… Deci l-am împușcat mortal.
În vreo patru minute de conversație – ca să nu-i zic monolog (când mă apucă pandaliile vorbesc numai eu) – i-am dat o lecție de viață pe care ar fi priceput-o și un bebe cu suzeta-n gură.
Mda… Dar tonul vocii mele era ușooor cam ridicat, ca să nu-i zic isteric.

Deci am căcat-o.

Și n-am avut curaj să scriu aici, pentru că, fiind simultan și foarte tristă, mi-a pierit cheful să fac mișto de mine.

Așaa… Deci vine întrebarea de ce scriu acum?

Well… Aș putea să răspund în dodii, pentru că voi sunteți ocupați cu crăciunul și nu mai poposiți prin zonă ?…

Dar adevărul este altul.

Atenție, de-abia acum încep să povestesc.

Așadar, cum spuneam, l-am mâncat, cu furculița, pe individ, prin telefon, în speranța că o avea vreo șansă la viață, dacă înțelege că nu poți curta o femeie folosind glume de târnăcop frânt în buza creierului…
Dar.
Mă simțeam ca dracu.
Credeam că l-am șocat.
De-abia așteptam să-l întâlnesc, pentru a-i cere scuze. …N-are nicio vină că e un bou lipsit de maniere.

Și l-am întâlnit, la parter, lângă automatul de cafea.

Avea aceeași lumină de drag, în ochi, când m-a văzut.

Tipul este complet ZEN.

– Dragul meu, te rog să mă ierți pentru că, la telefon, am ridicat tonul la tine. Dar sper că ai înțeles, nu mă interesează o relație cu tine.
– Nu face nimic, se întâmplă.
– Ok. Deci ai înțeles mesajul.
– Lasă, nona, se întâmplă.
– Ăăă… eu am trecut de faza cu scuzele, ziceam că ai înțeles, în rest… rămâne așa cum am stabilit…
– Nu m-am supărat, înțeleg că uneori oamenii sunt nervoși…

Deci tipul este complet văzduhist.

Titelic.

…De asta m-am hotărât să scriu, ca să vă asigur că niciun animal nu a fost rănit în proces.

Și mai am un motiv, ca să vedeți și voi, coincidența dracului…

De doi ani eu nu fac brăduț, pentru că îmi rămăsese, acasă la titel, cutia cu globulețele de la mama. Am suferit crâncen, și îi tot trimiteam mesaje ăluia să mi le dea înapoi. N-avea nicio treabă, nu-l mai interesam decât în măsura în care m-aș fi întors la el, deci yux.

Acum două zile, se întâmplă așa:

Portarul școlii, pe numele lui, TITI, îmi spune că cineva mi-a lăsat un colet.

Iau coletul, mă duc lângă tonomatul de cafea, să-l deschid, moment în care îl văd pe nenea cu lumina în ochi, aka TITELU 2.

Am, cu el, conversația pe care am redat-o mai sus…

Deschid coletul… Și, în el, globulețele mele…

…Coletul era de la TITELU nambăr oan.

Atât.

***

Prezentarea personajelor:
Titelul nambăr oan
Titelul 2
Titi portarul – ăsta n-are link

Ai dreq, ăștia, cu apa lor!

Deci am ieșit din duș înghețată țurțure.

Toată vara avem parte de apă clocotită, că dacă ieși în stradă după un duș de 5 minute, zice lumea că te-a mușcat ultravioleta la ștrand.

Cum apare iarna (pe nepregătite, oh…), cum dau apă căldișoară…

…Sau poate că sunt eu rea.
Poate că s-a spart o țeavă iar echipa de mentenanță folosește soluția de avarie: transferă apa rece pe conducta de caldă și o încălzește cu brichetele din dotare.

…Ai dreq…

Acum consum și curent, că mă așezai ca fluturele pe radiator, să-mi treacă vinețeala și clănțănitul dinților.

… Și când mi s-o usca pielea de la căldura convectorului, cine îmi plătește cremele de body?

…Ai dreq, cu apa lor!

Pentru cei care nu știu despre ce este vorba, iată: Acum trei zile am scris un articol despre nenea sconcsu’.

Nenea sconcsu’ miroase îngrozitor. Nu se spală, nu-și schimbă hainele. Este un dezastru olfactiv care amenință violent ficații celor din jur, deci, prin extensie, și pacea mondială locală.

Individul zace, de obicei, ca mulți bugetari, în cutia lui cu materiale electrice; el ii zice birou, eu, latrină.
Cand, doamne ferește, avem nevoie de el și intră în sala de repetiții, scaunele de pluș se fac, din roșii, violet, iar neoanele pâlpâie a cutremur.
Tot ceea ce e viu în preajmă, nu, nu cade lat, ci se sprijină agonic de pereții care, din negri, devin moi.

Am cerut ajutor cititorilor pentru a găsi o formulă prin care să îi pot spune omului să se spele, ca să scăpăm, noi, de iminentul icter, iar el, de stigmatul paria.
Am făcut haz de necaz la comentarii – cititorii fiind, ca de obicei, minunați, dar trebuie să mărturisesc: l-am evitat strategic pe hoituleț. 🙁

Azi.
Vine la mine recuziterul. Cu o mină gravă.
– Nona… Să știi că am vorbit azi cu… știi tu cine… E supărat. Mi-a zis că știe că ai spus despre el că nu se spală.
– Așa.
– Mi-a mai zis că și în ziua aia, când domnul rector a bătut apropouri, a înțeles că se referea la el…
– Așa.
– E supărat. El zice că miroase urât pentru că e bolnav.
– Dragule… Am două întrebări. Prima se referă la puloverul acela: de câte zile îl poartă?
– …Îl poartă de multă vreme…
– Vezi? Sursă de miasme. A doua întrebare: AZI MIROSEA URÂT?
– Absolut deloc.
– Așa. Voiai să-mi spui ceva?
– Nu.

**
Mulțumesc celor care au comentat la partea întâi a articolului. Vă iubesc.

Deci omul pute.

Spuneți-mi și mie de cât timp nu ați mai întâlnit pe cineva… care să pută îngrozitor… Parcă s-au rărit sconcșii, de câțiva ani încoace…

Această ființă… E ceva… infernal…
Când individul intră în sala enormă, infestează aerul – care devine brusc materie pestilentă. Hainele alea sunt infecte. Corpul, nespălat din timpuri care depășesc trei săptămâni.

E și obraznic (firește!). Cu obrăznicia am rezolvat-o. L-am băgat în ședință, am respirat cu economie și i-am explicat că el se află în pontajul meu punct, nu eu într-al lui.

Dar pute. În așa hal încât aș porni alarma de incendiu ca să îmi focalizez simțurile în altă direcție.

Trăiesc un paradox maxim, în care o să vă recunoașteți și voi: ni se întâmplă, în viață, să fim noi rușinați, în locul altora. Să ne fie jenă să le spunem adevăruri, pentru că, tot nouă, ne este teamă să nu rănim…

AȘADAR…Mi-e absolut imposibil să deschid gura și să îi spun infectului să se spele.

Sunt absolut depășită de situație… Ce să-i spun? Cum? Cum să formulez?

*

Late edit:
Comentariile sunt, evident, hohotitoare…
Vă adorez!

Ieri, cineva a avut o ieșire necontrolată. Mi-a dat câțiva pumni verbali direct în figură. Umilința a fost dublă, căci era și prietena mea de față.
Total interzisă de iureșul la care a asistat, aceasta mi-a spus, după ce persoana s-a îndepărtat:
– Ceea ce mă șochează – nu este izbucnirea persoanei, căci nu o cunosc, ci totala ta lipsă de reacție!!!
– Este unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Dacă a făcut asta, cu mine, înseamnă că a fost încărcată de altceva, și a izbucnit involuntar. Mi s-a întâmplat și mie, iar sentimentul de vină – după ce răbufnești pe un om nevinovat și îi fuți ziua – te macină cumplit.
– Da… Dar o să i-o dai…
– Da. Probabil că o să am o discuție lămuritoare. Sau o s-o tratez cu indiferență. …În funcție de ce stare voi avea atunci când ne vom întâlni.

*
Azi, acea persoană m-a căutat pentru a-și cere scuze și pentru a-mi explica ceea ce eu deja intuisem.
I-am mulțumit pentru că nu a lăsat lucrurile așa. Totul s-a șters cu buretele, și ne-am îmbrățișat cu dragul dintotdeauna.

*
Uneori oamenii dragi ne servesc perdafuri – nu pentru a ne umili, ci pentru a se sprijini pe noi.
În clipele alea, Ego-ul tău trebuie să fie dat pe mute.

În paralel.

Ăsta nu poartă ochelari. Poate că de aia mă percepe ca dezirabilă. :- P

Ştie că mă doare. Dar, cu toate astea, îşi pune la status: “michael jackson was mentally ill, i mean, which black man would want to be a white woman?”
Îmi cam vine să-i dau una, …unuia.
Dar şed mumos, ca să nu-l calc pe energie.
Şi îl alint în gând cu o expresie oltenească a dracu de înţeleaptă: Ete la el, pulică frânaru’…

*
…Şi-n bloguri să ne tăiem…
Ca să ce? Să pretindem că ne doare-n cur?
Încercaţi hemoroizii. Sunt mai siguri. Şi reali.
N-aţi învăţat nimic de la mine, deci aveţi pauză, amândoi.

*
Of of of şi vai de mine!
Bărcuţa aia existenţială, pluteşte, e adevărat, pe un ocean plin de neprevăzut.
Dar şi oceanul, dragă Manon, tot al tău e.
…Iar chestia aia rotundă se numeşte cârmă.

*
Ajungem să ne urâm din cauza aceloraşi motive pentru care altădată ne-am adorat. Acesta-i paradoxul.

Încă mai pot face față, căci bagă Rodica la cafea în mine de merg ca un motorel.
Aș ciufuli câteva moțuri.
Și aș pupa alte câteva.
Mă limitez la pupat. …Deocamdată.

*

De trei zile tot dispar prelungitoarele din sală. A dispărut primul. Eu pun altul. Iar dispare. Iar pun altul. Se evaporă, ieri, și al treilea.
Hmm… Știu cine le ia.
Dar nu știu cum să-l iau eu… pe el. …Deocamdată.

*

Eu sunt cu mopul în mână și femeia de serviciu mi se plânge că muncește prea mult. Scapă, în proces, printre reclamații, un știți, doamnă, nu e treaba mea să…
M-am îmbrăcat mișto, azi. Degeaba. Alerg de azi dimineață. Am făcut fluturași de sală, am scris, tipărit, multiplicat săgeți de orientare, pe care le-am țintuit în cuișoare pe pereții externi ai studioului, în ploaia aia perversă și în frigul ăla crâncen. Am urcat și am coborât o groază de trepte. Nu dau directive, n-am timp. Îi menajez cât pot pe ceilalți. Pentru că ei au o viață personală. Eu n-am, și-mi face bine să alerg, să rezolv chestii.

…Storc mopul, apăsat. Ridic privirea către femeia de serviciu care mi se plânge sprijinită-n mătură.
Și murmur:
– Dar treaba MEA care o fi, puiule?

*

Sunt extrem de atentă la absolut toți cei cu care e posibil să alcătuiesc o echipă.
Nu fac nicio selecție. …Deocamdată.

Pe Facebook, în dreapta sus, o trăznaie:
Pune palma pe monitor
Si afli cum va fi in viitor.
Testeaza primul scanner online de ghicit in palma.

Boon… (mă abțin).
Unii chiar l-au testat, și garantez că le-a ieșit așa:
Vei avea o viață bună.
Nu te îngrijora că o necunoscută va face mișto de tine și de ignoranța ta într-un jurnal pe care oricum nu-l citești.
Ține palma pe ecran în continuare, să vedem și dacă vei muri vreodată.
Da. Nicio șansă. Vei trăi ca calea ferată.

**
Aștept aplicația care te invită să tragi o limbă pe camera web, pentru a simți gustul de căpșună bio.

Detest mitomanul, şi mă feresc cât pot de compania lui, care-mi consumă neuronii.

Am repulsie faţă de gudurelul complezent şi raissoneur, care te ridică în slăvi cu aceeaşi limbă cu care te scuipă pe la spate.

Nu suport persoana îngălată şi nespălată, căci exteriorul spune multe despre gunoiul intern.  Ştiu că ţi-a băgat primăria tramvai în oraş, dar preţul a fost că ţi-a tăiat apa caldă?

Mă întristează omul care se minte pe el însuşi, şi mă sufoc dacă stau prea mult timp pe lângă el. Mă îmbolnăvesc de inutil şi-mi revin greu.

Mi-e, deja, greaţă, de bărbatul care mi se bagă în ochi să îl remarc, luptă eroic să mă cucerească şi, când reuşeşte, îşi pune lumânarea pe piept şi moare. Ca un făcut, nu ştiu de ce, nu ştiu ce dracu de destin căpiat am, dar aşa se întâmplă, tipul mă îndrăgosteşte şi imediat după aceea se transformă în fecioara de pe pajişte; vrea să-i fac şi gardul, să îi nivelez drumul, să mă lupt şi cu balaurul – să-l scol. Mă obligă, neisprăvitul, să fiu o Ioană D’Arc altoită pe-un Don Quijote de la Mancha. …Moment în care eu devin Hitler, iar el, un cal banal care nu poate gusta din tava cu jăratec.

Nu tolerez beţivul intelectual care se dă consumator, deşi este, practic, consumat de viciu. O experienţă recentă m-a pus la podea, maestrul respectiv îmi şoptea pe messenger, de sub masă, ba că ” Iubesc minunea asta care este viaţa” ba că “Presimt că o să mă duc curând… o să mor”. N-a crăpat, încă. Îşi suge suferinţa cu paiul sau se dă entitate extraterestră, în funcţie de gradul de mahmureală.

**
De trei zile fac curăţenie în cotloanele sufletului. Bă, cretini pesimişti şi distruşi, când v-aţi înghesuit să-mi luaţi spaţiu din inimă, am precizat că nu cer chirie, dar că insist să păstraţi curăţenie, nu aşa ne-am înţeles?!
Mă faceţi să miros a mucegai, a durere stătută, a chiloţi spălaţi în public, vă şterg lacrimile şi uit de mine şi voi ce faceţi?
Mă arătaţi cu degetul, ironic, pentru că lupt să cred în bine şi în lumină?

***
Spălaţi-vă, curăţaţi-vă, priviţi-vă în oglindă şi bucuraţi-vă că în ţara asta, aşa, de căcat, cum e ea, mai sunt oameni ca mine.
Bucuraţi-vă.

…De la distanţă. Să nu mă mai contaminaţi.