Jurnalul lui Manon.

Voi știți cum arată /se mișcă / se exprimă un om care are un struț la purtător?

Dacă da, descrieți-mi și mie tipologia.

Mi-e teamă că săptămâna trecută i-am aplicat un pumn în idee unui tip nevinovat, doar pentru că mi s-a părut că avea nisip pe creier.

De-aia zic.
Nu prea am idee cum arată un struț uman.
…O femeie cu intuiție de vacă, însă, v-aș putea descrie și acum.

Am două săli în grijă. Ele au toalete, evident. Le-am dotat cu dispensere profi pentru hartie igienica și săpun.
Mă traumatizaseră cele din școală. Bașca, acolo nu găsești săpun lichid decât în zilele de sărbătoare.

Azi, când am plecat, m-am dus la toaleta din școală, să mă spăl pe mâini – căci în iureșul scoaterii decorului, mi-au rămas două dâre de negreală în palme.

În dispenserul cel ieftin și defect după numai două săptămâni, mai erau două picături de săpun.
Evrika! Am strigat în gând, ușurată de spaima că mă voi clăti cu apă goală.

Detartrant.
Detartrant Domestos pentru WC era acolo. Nu săpun.

Au greșit din nou femeile de serviciu din școală.

…Bine că nu lucrează în cantină.

*

Mâine le invit la un sirop de terebentină.

Mă bucură faptul că lectura – neobligatorie a jurnalului meu – inspiră.

Aş aprecia dacă subiectele adunate din lacrimile de pe aici s-ar transforma în creaţie, nu în umoare scuipată pe perete.

Demnitate se numeşte – chiar şi pe planeta aceea, în care igiena simţurilor e sinonim cu lipsă.

Nu mi se întâmplase demult.
Interpelare pe yahoo messenger.

El: - Sal!
Eu: - Sup?
El: - Ți am gasit id ul pe net.
Eu: - Așa…
El: - Ești gay?
Eu: - Sunt femeie.
El: - Și mustața?
Eu: - La mișto.
El: - Cool. So what are you wearing?
Eu: - Vârsta maică-tii.

Eu. Ignore.

“Tokyo Electric Power Company began dumping more than 11,000 tons of radioactive water into the Pacific Ocean from the Fukushima Daiichi nuclear plant on Monday, mostly to make room in storage containers for increasing amounts of far more contaminated runoff.” (New York Times)

.

Stai să înțeleg bine: deci vor goli reactorul,  aruncând în ocean apă slab radioactivă, pentru a face loc apei foarte radioactive? (wtf?)

Nu e niciun pericol, să ne relaxăm. Japonezii vor construi, presupun, un gard  circular cu uluci de oțel în bucata aia de ocean, și vor modela curenții marini. Să rămână plutoniul – loco, și să nu-l guste viețuitoarele acvatice.

Well…Makes sense.

…Și când s-or umple containerele cu apa foarte radioactivă… Unde o vor arunca?

Eu sper sincer să n-o ducă pe Lună.
Ca să aibă unde migra…
…Peste 50 de ani…
…Endemicii din lanțul distrofic.

Ştii… Tipologia aceea de oameni… Ăia care nu dau doi bani pe cei din jur, dar sunt primii care te compătimesc atunci când nu e cazul… Ştii?
Te-ai intersectat cu ei? N-au nicio treabă cu tine, dar dacă află că ţi s-a-ntâmplat ceva te agasează cu ajutorul nepreţuit al sfaturilor de care nu ai absolut nicio nevoie…
…De parcă ei sunt eterni, iar tu, muscă de-o zi…

*
Mi-am scos două aluniţe de pe faţă. Nu eu, evident, ci medicul.
Am purtat plasturi câteva zile.
Oamenii, curioşi, mă întrebau ce e sub plasture. Normal.
Şi tot normal e, ca din instinct de supravieţuire, să fie un pic îngrijoraţi, cu toţii ştim că nu trebuie să scormonim chestiile de pe organism. Plus că. Atunci când vedem o bubiţă la alţii, ne gândim, invariabil, să nu ni se întâmple şi nouă.

Însă. Reacţia celor cărora le sunt absolut indiferentă e magistrală.
- Ce ai acolo?
- Nu mai am. Am avut două aluniţe.
Brusc, buzele li se ţuguie în formă de cruce, iar în ochi li se aprind două lumânări de priveghi. Vocea devine şoptită şi cavernoasă:
- Mda… Nu trebuiaaa să umbli la ele…

Deci, să ne înţelegem logic. Unu, că poţi să-ţi ţii slujbele de înmormântare pentru tine, nu trebuie să spunem chiar tot ce gândim şi doi, de ce puşca mea ai de comentat în condiţiile în care le-am scos, helooo, gata, nu le mai pot pune la loc?!

Mă seacă oamenii ăştia. Nu dau doi bani pe tine şi ţi-o dovedesc prefăcându-se că le pasă…

Aşa că.

- Ce ai sub plasture?
- N-am. Mi-am scos două aluniţe.
- Mda… N-ar fi trebuit să umbli la ele, că…
- Înţeleg. O să mor. …Ghici ce? Şi tu.

Păi să ne lămurim, coane fănică…

Bate vântul prin jurnal. …Prin mine, de fapt. Nu sunt traversată de iubiri, nu mă cutremură nicio ură profundă. Corect. Sunt drame mari în jur, iar eu sunt epuizată fizic. Nu vreau să scriu minciuni, de dragul traficului, nu pot să zgândăr, cu sarcasme gratuite.
Suntem, uneori, triști și moi.

Dar.

Câteodată, futu-i mama ei de viață, te simți – așa cuminte cum zaci tu în nedeterminarea ta …te simți de parcă te-ar ciuguli vulturii, de viu.

Ei nu sunt vulturi, oamenii ăia. Tu ești jos. Atât. Vulnerabil. Iar ei atacă. Imbecil. Fără sens. Unii te invadează.
Din vina ta? Poate. Tu n-ai voie să spui nimic?

Zic să le numărăm, coane fănică…

Azi.

Asta m-a înfuriat.
M-am întâlnit cu un cunoscut, și discutam diverse. Și îl apucă psihanaliza. Din senin. În timp ce mă privește așa, a ce te-aș face eu…
Îmi zice că dacă am avea timp să vorbim, m-ar ajuta, că sunt pe un drum greșit.
Uitase că subiectele noastre comune țin strict de profesie, se axase, brusc, pe faptul că m-ar schimba el, ar fi dispus…
Mi se ridicase tensiunea, dar am tăcut, de oboseală.
Sunt zi lumină în școală.
Îmi fac treaba al dracului de bine.
Nu scriu istorii jenante de amor aventurier.
Respect, zâmbesc, ajut.
…Iar boul ăsta dezgustător vrea să mă schimbe. …În timp ce îmi atinge, libidinos, pantoful, cu piciorul lui.
O să-l convoc la o ședință de sodomizare a psihanalizei.

Apoi.
Să trecem la al doilea. Un necunoscut care m-a mâhnit.
Îmi dă mail, tot azi.
A citit, din jurnal, pagina de prezentare, alta din categoria cicatricea si pe aia pentru șef și cititori. Deci trei postări, din 800.
Și îmi sugerează, “cu drag”: “fa-ti curat in ginduri si spune ce ai de spus simplu“.
N-am cum, nene inginere, să scriu simplu, căci eu mă adresez acelora care nu citesc pe diagonală…
Simplu e să nu mai intri în jurnalul unei complexate, sunt zeci de mii de bloguri în care zburdă fluturi pe câmpii.

Al treilea, un cvasi-cunoscut, mi-a pus capac, pe ziua de azi.
Citește jurnalul și a mai și comentat uneori.
Mai nou, vine peste mine la birou, neanunțat (wtf?).
Azi m-a lăsat mască. Vreau să vorbiiimmm… Citesc ce scrii și mă îngrijorez… Ți se întâmplă rau și cred că e din cauza mea…
…S-o crede, omul, zona crepusculară.
L-am expediat, ținându-mi nervii în frâu.

Am avut o zi infectă, în care oameni care nu mă cunosc îmi vor binele. Cu forța brută a gingășiei.

Deci privește-mă în litere, coane fănică, și reține finalul:

Când -fără voia mea- am venit pe lume, mi s-a dat un singur drept, acela de a spune NU, și mi s-a pus în spate sacul cu Libertatea Asumată.
Tot de atunci, viața mea imi aparține!

Așteptam începerea spectacolului, și o văd pe aia mică defilând prin zonă cu o pungă.
- Ce ai acolo?
- Pogăcei. Vrei?
- Vreau, mulțumesc.

Și mănânc, și eu, și alții, rotunjimile alea de cocă. Alții, cu poftă. Eu, cu doamne-ajută-n gând.
- Măh, zic, găluștile astea au chimen, iaik! Mi se înțepeniseră printre dinți semințele alea cărora le detest gustul.
Ceilalți mă ignoră, căci sunt prea ocupați cu savuratul gogoloaielor.

Mă uit la a mică. Îmi pare că ea ronțăie o sărățea.
…Și îmi iese din gură, fără să gândesc, asta:
- Aia are himen?
A mică pufnește în râs:  Ăăă… “himen”, Nona?

Într-o fracțiune de secundă îmi dau, în gând, un pumn în meclă, încerc o psihanaliză pentru a-mi explica de ce am pocit cuvântul, ba, chiar, îl și implor pe tata Freud să mă dumirească.
Nicio șansă.

Încerc s-o redresez (întrebându-mă, în paralel, dacă am loc să mă pitesc sub gradenă):
- Eei… “himen”… Am pronunțat “c”-ul în gând (și-n sinea mea, vaco, e un grup de litere, nu le poți despărți!)

A mică zâmbește, iar mie mi se pleoștesc urechile, ca la căței.

Refuz să analizez actul ratat, și nu  cer răspuns nici de la cititori…
… Căci, dacă aș fi în locul vostru, aș răspunde la fel.

În afară, urs. Pe dinăuntru, un băieţel afectivo-dependent.
Are un fel special de a mă aprecia. Dându-mi în cap. Cu simpatie.
- Ai văzut, doam-năăă, că ţi-au pus ăştia balustradă?
- Daaa, mulţumesc!! (de parcă mi-au pus-o la casa proprie). Dar trebuie şi covor antiderapant, că pe rampa aia îţi frângi gâtul…
- Deja începi să mă enervezi!!!!!!!

Urlă. Iar eu tac, privindu-l cu lasere. Şi mă ascund să plâng,  mama ei de viaţă!

*
M-am întâlnit cu o cunoscută actriţă.
- Eşti tristă, Nona.
- Da.
- Trebuie să înveţi să te detaşezi.
- Eu cred în respect, doamnă. Dacă oamenii ar şti să respecte, n-aş avea nevoie de nimic. M-ar încărca, nu m-ar copleşi.
- Da, Nona. Şi eu cred în respect, şi eu sunt ca tine. Ai să vezi, când va trece timpul, vei învăţa să treci peste lucrurile rele, şi peste lipsa de respect a unora…
- Da… Cred. Voi învăţa tot eu să trec peste… Nu ei… Să fie amabili.

*
Avem o singură viaţă. Doar una. … Ca să trecem… peste.

Aseară am fost la o repetiţie. Sunt dependentă de minunaţii ăştia mici.
În timpul repetiţiei, o fetiţă sparge o sticlă, moment din care spaţiul de lucru a devenit uşor periculos pentru cei care umblau pe acolo desculţi.

Azi, la prima oră, o rog pe doamna de serviciu să măture şi să spele scena. Femeia mă asigură că deja a făcut-o.

Experienţa mea cu doamnele de serviciu este lungă şi traumatizantă. Praful de pe birou îmi era şters cu grijă, de fiecare dată, doar în jurul obiectelor de pe birou, îmi găseam tastatura udă la fund, din motive neelucidate până în ziua de azi, mocheta se aspira numai cu ferestrele închise, deci înghiţeam la acarieni de mă apuca laringita…

Bref. Mă duc să verific. Avem spectacol joi, şi nu vreau ca printr-o talpă de fetiţă să se-nfigă ciobuleţe…

Aşa cum îmi imaginasem, podeaua era plină de cioburi, deci nu se măturase, nu se spălase. Remarc la faţa locului şi faptul că linoleumul în pătrăţele este absolut infect, pe alocuri, lipicios.
Îmi ţin nervii, iau mătura şi îndepărtez pericolele ascuţite.

După care.
O chem pe doamna de serviciu, şi împreună frecăm cu dero, cu tix, toată scena. Am transpirat ca un cal de povară, dar am îndepărtat toată mizeria.

Linoleumul este acum lună.

…Tot acum am aflat că el fusese SPECIAL PATINAT de către scenografa spectacolului, căci așa trebuia să fie în spectacol, murdar.(!!!)

Iată cum traumele mele cu doamnele de serviciu m-au făcut să fiu harnică exact în momentul în care nu era nevoie…

Aştept crucificarea. (Aşa se numeşte.)