Mă așezasem pe o băncuță, cu Șagunelul, la o fanta de vorbă.
Trece pe lângă noi o tipă firavă, ca un cuișor, se uită la mine în treacăt, ezită un pic, și se așază pe banca de lângă noi.
Are pe față un zâmbet lipit ca un timbru. Nefiresc. E singură, cui îi zâmbește?
Ține în mână o carte cu coperți roșii. O pune pe bancă, se mai uită o dată la noi, umblă în poșetă.
E ciudată. Zâmbește așa, a amintire. …Dar… Zâmbești din senin, și o ții tot așa, de una singură?
Îi fac semn lui Șagunelu’, nu e normal când oamenii au zâmbetul ăsta pe față. Tipa e ciudată…
Ne vedem de discuțiile noastre, mai departe, dar sunt atentă la ea.
Fumăm, aruncăm chiștoacele la coș.
Ea fumează, se ridică, aruncă și ea chiștocul la coșul de gunoi de lângă banca pe care s-a așezat.
Are în continuare același zâmbet lipit pe buze, și ne privește, din când în când, pe furiș.
Prinsă în conversație cu Șagunelu’, trec peste faptul că sunt un pic intrigată de misterul fetei cu zâmbet peren.
Alunecăm în micile noastre bârfe, împănate, evident, cu câte un cuvând din patru litere pe care nu-l găsești în dicționar, mai râdem, îl mai pup pe ăsta în cap, chestii, usual stuff.
La un moment dat, tipa se ridică de pe bancă.
Își ia cartea.
ȘI VINE SPRE NOI.
Se oprește în fața mea.
Gândesc “a-tâât!!” și îi zâmbesc.
-Vă rog să mă scuzați pentru că v-am privit insistent…
– Așa…
– …Dar vă citesc blogul de multă vreme și mi se pare extraordinar că, fără să vă fi văzut niciodată, v-am recunoscut. Sunteți Nona?
OK. Am fost șocată.
Acum EU zâmbeam ca nebuna.
M-am repliat.
– Hmm… Ai auzit că vorbeam prostii? Atunci NU sunt EU!!!
Și râdem spontan, toți trei, eliberați.
Stă în fața mea, firavă, inteligentă, timidă, și vorbește… Îmi spune multe, despre ce simte când citește jurnalul, despre cum ar vrea să comenteze, dar știe că nu poate…
– Iubita, uită-te la mine. EU sunt cea onorată, înțelegi?
– Nuu… Nu e așa.
– Uită-te la mine, și nu mai gândi în paralel. EU sunt cea onorată, și aș vrea să scrii, când simți, și eu am nevoie de voi…
-Știți… Ieri am fost la căminul studențesc, și v-am auzit vocea. Am știut că dumneavoastră sunteți!
– Păi cum?
– Era vocea care se potrivea cu jurnalul.
OK.
Deci am fost șocată pentru a doua oară.
Și cred că pe fața mea se lățea, tot pentru a doua oară, acel zâmbet tâmp, pe care acum l-am înțeles.
Eram acolo eu, ea, șagunelul.
A venit și Maria, disperată că nu răspundeam la telefon.
A venit și G., alertat de Maria.
Familie.
Și asta mică, tot timidă.
I-am pupat pe toți.
Și pe ea.
Am vorbit. Am râs.
Și i-am spus, ei:
– Îți place jurnalul meu. Faza unu. Faza doi e asta, în care eu mă demitizez și tu vezi că sunt un om normal. Faza trei – dacă intri la facultate, o să stai pe lângă mine și o să uiți de jurnal.
…O fetiță firavă ca un cuișor, cu inima plină de emoții, a rezonat atât de mult cu ceea ce scriu eu, încât m-a recunoscut.
A așezat o voce și o față într-un puzzle care întregea imaginea pe care o transmit literele astea, puse cu suflet, din jurnal.
Deci.
Am, ca întotdeauna, dreptate:
EU sunt cea onorată pentru faptul că ne întâlnim.
