Când scriam eu de metamorfoză? …Recent.
“Îl caut. E o chestiune de timp până când mă va găsi”.
***
Azi dimineață meșteream un rest de bagaj, să fug la gară și din viața mea, când sună telefonul.
– Ești acasă?
– Da, mă pregătesc să plec.
– Te duc eu.
– Merg la gară, nu la facultate.
– Te duc eu, ajung acum la tine. Te rog doar un singur lucru.
– Spune, dragule.
– Să te gândești la mine până vin.
…Rămân, ce-i drept, puțin interzisă, bărbatul acesta poate fi numit oricum, numai intempestiv, nu…
Când intră în casă, mă ia în brațe și îmi inspiră parfumul, ce faci, ești nebun?
Mă rup din îmbrățișare, sunt traversată instantaneu de fraza din Jurnal care acum pare transformată sarcastic în “e o chestiune de timp până când mă va… regăsi.”
Cu omul din fața mea am scris istorie. Crâncen, disperat, dureros, cu speranță, agonie și frânturi de fericire, i-am purtat ADN-ul în mine, l-am așteptat numărând secundele, ne-am despărțit de prea multe ori, împăcându-ne prea puțin, era relația aceea, interzisă, pe care o trăiești ca bolnavul în fază terminală, cu implacabilul în față, zilnic, parcurgând toate fazele, metodic.
Mă ridicam și mă prăbușeam în același loc, periodic. …Timp de aproape patru ani.
Ne iubeam bolnav, respingându-ne și atrăgându-ne cu forța pe care o au doi magneți pe care îi lipești instant sau te chinui să îi apropii.
Două prototipuri Alfa, pentru care atracția reprezenta coliziune iminentă.
Două identități tumultoase care urmăreau, frenetic și inconștient, despărțirea, nu contopirea.
…Și, dintre toți bărbații din lumea asta mare, iată cine a simțit de la distanță că am garda jos și a venit, pur și simplu, așa cum n-a făcut-o niciodată în vremea în care îl iubeam ca o nebună.
– Ahh…ce vrei de la mine?
– Ce am vrut dintotdeauna.
– Să îți fiu amantă?
– Nu, iubită.
Ar vrea să se apropie, să mă ia în brațe, îl cunosc atât de bine, dar rămâne pe loc, țintuit de privirea mea caldă, însă fermă.
Iau, mecanic, pulsul nostru comun, situația este ușor periculoasă căci micuța cameră este invadată de feromoni, așa că direcționez discuția spre el.
Povestim.
Trist, suntem amândoi la vârsta la care începem să simțim care sunt cu adevărat marile dureri și terifiantele drame, tatăl său este foarte bolnav, încăpățânat și refuză să se trateze, disperând întreaga familie. Eu îi povestesc de boala mamei mele, de ciuda mea de atunci și de neputință, impresionându-l, are lacrimi în ochi…
E așezat pe marginea patului, corpul are formă de abandon, iar eu îl îmbrățișez, așezându-i capul pe inima mea și îl sărut pe creștet, suntem, doamne, atât de familie, uniți în tristețe și nedeterminare…
– Nona! Nu pleca acum la Tg-Jiu, te duc eu mâine, cu mașina. Dorm cu tine în noaptea asta, vrei?
– Tuu? N-ai dormit niciodată cu mine.
…Și chiar așa este. …Însă e ciudat ce simt acum… Este atât de tentant…Sunt pe zero.
De…am uitat de cât timp, nu dorm cu nimeni în brațe, noaptea.
De și mai mult timp, sărut bărbații numai pe frunte sau pe obraz… Este atât de tentant, vorbeam în jurnal de aventură și iată, o aventură cu trecutul…suntem atât de familie, noi, cei doi străini…
– NU.
Mă uit în ochii lui, e atâta energie în camera asta, iar el, ca niciodată, mă vede…
– Nu ai voie să mă fracturezi din nou. Trebuie să am încredere că merit să aparțin cuiva. Altcuiva. Nu vreau să repet trecutul.
…Spun asta în timp ce am inima bolovan, îmi atârnă de suflet, povară, mă terorizează gândul unui nou început cu altcineva, un necunoscut care nu va face niciun efort pentru a mă descoperi în timp util…
Sunt pregătită, oare, să o iau de la capăt?
Am, în fața mea, un om care mă iubește și care mă respiră, este atât de legat de mine, oricum nu o să mă mărit niciodată, sunt expirată deja, el e aici, nu trebuie decât să îi cuprind, delicat, fața, cu palmele și să nu gândesc, să mă las, să comandăm mâncare chinezească, să ne uităm la televizor, să adormim îmbrățișati, să ne trezim mâine dimineață și să plecăm acasă la tata, cinci ore de mers, de râs nebun… cu alte cuvinte, să trăiesc, azi, acum, ceea ce mi-am dorit nebunește, visând în fiecare secundă… cu zece ani în urmă…
***
…Rememorez toate aceste lucruri privind pe fereastra trenului.
Am decis, deja.
Îl caut.
E o chestiune de timp până când mă va găsi.
Plec mai departe.
Dacă ai putut să scrii atât de frumos despre acest apus, incă mai ai speranță.
Dacă mai ai speranță inseamnă că ai zâmbetul frumos, de copil și tot ce-i mai bun ți se va întâmpla.
Am speranta, pentru ca am oameni minunati ca voi in preajma, care ma sustin cand ma clatin. Sper, la randul meu, sa va fie bine si voua.
Mă cucereşti.
Doamne Dumnezeule!… multumesc!
Bine ai venit, Sara!
pe nerasuflate am citit postarea asta.m-ai rupt.esti minunata!
te pupa mami.
De ce nu?De ce nu?Poate ne vestesti in curand…sa indraznesc sa spun o casatorie?
P.S.:Cand ai venit tu,eu ma pregatesc sa plec la Bucuresti.Raman pana duminica.Poate mai stai pe-aici o saptamana-doua,
Mai stau, dar nu mult. Esti din tg-Jiu???????????????
Am ramas fara cuvinte. Iar eu in general vorbesc mult..
Probabil ca in locul tau l-as fi luat in brate si i-as fi permis sa faca, din nou, ce vrea din mine. Cu siguranta. Nu am vóinta in ceea ce il priveste. O stie si el.
Cred ca ieri, ironic, am fost supusa aceluiasi test.
Ora 8. In fata facultatii. Aşteptam sa intru in examen. Nu l-am vazut. I-am vazut masina. Stiu ca suna ca un cliseu imbecil, dar mi-a atras atentia o maşina, din zecile parcate in fata facultatii.
Aura, prietena mea cea mai buna, remarca penibilul situatiei si-mi atrage atentia subtil- tu, e doar o masina! Salivezi deja. Si se vede.(Renault Simbol, rosu. Ce dreaq stie ea..) Bun..revin si-mi sterg expresia de copil tamp si ma pregatesc sa urc .
Suna telefonul. Eu de regula raspund numerelor necunoscuti cu diverse accente. Stop. Vocea din telefon mi se parea extrem de familiara dar eram sigura ca n-am mai auzit-o in viata mea. Nu mi-a zis decat atat -” Unde esti? “I-am raspuns firesc- la examen
“Iesi in fata si o sa vezi o masina rosie, cu numere de Hunedoara. Urca in ea.” Moment in care pierd firul discutiei. Hunedoara. Deva. Fac repede un calcul mintal. 400, 500 km? Imposibil! Face si asta ca Geo. Glume nesarate.
Si? …Si? …Si ce ai facut? Ai urcat?
Era o gluma?
Inchid tel cu dracii de rigoare si ma postez strategic in fata cladirii. Sa vina el la mine, da?Da.
Il vad cum trage stanga de volan si iese din rand . Parcheaza masina in fata mea.
A blocat intrarea, ma gandesc. Revolta imaginara.
Cum de-si permite individu’ asta, oricine-ar fi(desi stiam exact cine e dar refuzam sa aduc imaginarul in real) sa ma trateze ca pe proprietatea lui? Nu tocmai despre asta fusese vorba in relatia anterioara? Despre lupta mea in a-mi pastra demnitatea?
“Urca. Se uita lumea la noi.”
Deschid portiera si urc toat-o gazela. O intepata. O infatuata. Tot ceea ce detest sa fiu. Sa-l salut?
Ma saluta el. Nu-l intreb nimic.
Porneste motorul.
La iesirea din oras, imi scapa fugîtiv 2 cuvinte- Unde mergem?
unde? unde?
La Roman. A murit Dan.
Am oprit motorul si l-am luat in brate. Si pret de cateva secunde, cred ca mi-a multumit. Deşi el condusese toata noaptea, desi ma alesese pe mine sa-i fiu alaturi intr-un moment atat de dificil. Deşi nu am cuvinte ..
🙁
Eu nu prea inteleg, Mia, ce se intampla, insa sper sa fii bine…
E foarte apasator sa nu poti spune decat -” Imi pare rau”. Si nici macar atat. Il tii in brate si speri sa-si dea seama. Ca nu e singur. Ca arde-n doi durerea sufletului sau.
M-a gasit Nona.. Nu stiu cum a facut, dar m-a gasit.
Da. Te-a gasit. Ai multe de dat.
…Sper sa si primesti, la randul tau.
Ma ierti c-am scris atat. Dar de pe tel , numarul de caractere e limitat intr-un mesaj.
Am scris cu sufletul. E normal sa nu intelegi.
Partea rationala e in felul urmator:
Ea, examen. El condus.
Ea ,draci . El sarut.
El, durere. Eu sarut.
Ea, la naiba examene. El, multumesc.
El, durere. Eu invelit, pupat pe frunte, ghemuit langa el.
El, cuvinte obscene la adresa lu’ doamna mama. Eu, multumesc.
El plimbat. Eu ascultat de el.
El transmis liniste cand eu avut nevoie. Eu returnat. El, Liviu. Eu…? Copilutul lui.
Mia, inteleg.
bine macar ca intelege cineva :)))))
hahaaa, binee zis “era atat de tentant…NU” :)))) bunn asaaa!!!
Stai, Irinuka, acum sunt acasa, aici, la protectie. O sa ma intorc in Bucuresti si la intrarea in casa ma va primi cu zambetul pe buze aceeasi singuratate, pe care, in curand, o s-o trec in buletin, ca pe urticaria asta pacatoasa. Nu mai zic “niciodata”, iau fiecare zi pas cu pas si incerc sa nu uit, sa cred ca poate fi mai bine, sa sper si sa ma tin departe de amagire.
nuu ee timp, nu e timp sa ne uitam inapoi :)))) eu stau prost cu timpu’, ma trezesc si la 5 si tot nu-mi ajunge, ca m-a pus dracu’ sa-mi fac firma :)))) mie imi placu cum ii raspunsasi omului, care om.. sunt sigura ca venise la tine cu tolba plina de sperante :)))))
Ma suna si acum. Tolba e tot plina. Voi fi alaturi de el, caci face parte din viata mea. Voi fi alaturi de el asa cum sunt alaturi si de ceilalti oameni dragi, va intelege.
Am o stare ciudata ,dupa ce am citit.(dar asta e de bine) Mi-a trecut oboseala instantaneu. Ms:D
Poate ca te-ai regasit pe undeva, in articol, suntem oameni, avem experientele pe acelesi coordonate. Sau poate a fost de impact, Escaler. Sper ca te concentrezi pe ceea ce ai de facut la vara, sa ma cauti daca ai nevoie de mine. Te pupa mami.
Draga mea/noastra Nona, pt.a mia oara te felicit pt. articol, mi se pare de o intensitate maxima si de o tarie de caracter teribila. Se pare ca stii foarte bine ce ai de facut din moment ce ai avut taria sa nu mai accepti trecutul inca o data. Felicitari pt. tot si sa stii ca raspunsul este in tine, nu cauta la prieteni, rude sau cunoscuti raspunsul pt. ca ei nu stiu ce-i in sufletul tau si uneori dau sfaturi gresite. Pana te va gasi imi permit sa-ti trimit un pup de toata frumusetea. 🙂
Ca oameni, al mik, suntem slabi. Devenim puternici numai cand am ajuns la “scarba de suferinta” – asa depresiv cum era el, Cioran este genial si are dreptate.
**
Va recomand sa cititi “Ipocrizia disperarii”, al lui Teodor Mazilu.
Sigur o sa va caut. De concentrat, ma concentrez cat pot. Am o gramada de hopuri.Unu’ din ele admiterea,dar sa trec bacu’. Multumesc! :*
Manon a mea, cum stiu ce ai simtit, m-a lovit direct in plex emotia, sufletul meu.
Am fost partasa acelei perioade de zbucium cu El si vreau sa-ti spun ca:
1. stiu cat de mare a fost tentatia si sunt tare mandra de tine, in acelasi timp te recunosc, asa esti esti tu, verticala
2. m-a bucurat nevoia lui de tine si neputinta de a te avea
Va intelege, Iulia, ce si cat pot sa ii dau eu acum. Va intelege ca, pe alte coordonate, iubirea mea face bine. E bine ca nu mai am resentimente. E drept, a trecut o viata, de atunci…
Este extraordinar cum chanel 5, week-end-urile la mare si la munte, neinumaratele amante si viata light nu fac nici doua parale atunci cand el se simte coplesit de probleme, de dureri, de poveri si cum se intoarce la ceea ce e esential in viata lui:TU.
TU cu intelegerea ta extraordinara, cu sensibilitatea si empatia iesite din comun, cu dragostea si caldura, cu imbratisarilor tale din tot sufletul de care oamenii sunt coplesiti si in totalitate dependenti.
Si iata ca El te-a vazut, te-a vazut nevoia din el, disperarea, lipsa de profunzime de care e inconjurat, lipsa de intelegere a greutatii lucrurilor asa cum le poarta el.
TU prinzi sufletul in palme, il privesti cu drag, il alini si ii dai in final si rezolvarea sau dupa caz incurajarea.
Ma bucur nespus ca nevoia ta a ramas acolo, a ta, in asteptarea Lui.
Deci am ramas fara suflare, citindu-te. Dincolo de ceea ce ai scris…Te-a luat dracu, Iulia, o sa cauti mult pana o sa gasesti un barbat care sa fie la nivelul tau…Pana cand apuca el sa te priveasca, tu i-ai citit si laptele de la mama… 😉
Vai Nona, parca am vazut povestea.
🙁
Stii Manon, ma bucur sa traiesc pentru ca simt. Sunt vie, ma doare, ma bucur, vibrez, iubesc. El, ala care ar fi pentru mine, daca o sa apara e de bine, daca nu eu tot o sa traiesc, vibrand, fara el, pentru mine.
Manon a mea, te pup pe caput.
Asa! Asa sa gandesti!
Noooo Manon, ma considera ca fata lui, are copii de varsta mea. Eu il ajut la chestiile tehnice in engleza ca e cam legat si el e asa dragut de fel. Nothing else 🙂
te voi completa cu ceva scris recent si care m-a cuprins,ca si pe tine…trecutul.. .aţe, şnururi, legături, fire…
suntem plini de şnururi cu noduri fericite,
între noi reţele de tot felul trag de suflet.
lacrimile udă mereu legătura faptelor
uşor perfide… doar o camera c-un pat
ştiu ce-nseamnă să ţi se rupă un fir…
alergi după el cu inima tristă şi nu găseşti
capul de care să faci nod…
ce trist e apoi când trece timpul şi aţa nu e…
speri ca vine altă legătură şi uiţi de ce-ai pierdut…
degeaba… inima nu uită şnurul care a ţinut-o vie!
Splendid!
“e o chestiune de timp pana ma va gasi” am citit asta in jurnalul tau acu’ ceva timp si m-a urmarit d-atunci…nu stiu de ce,dar nu mai cred ca timpul e asa de ingaduitor cu mine….oricum,am zis sa-mi mai dau 2-3 ani de asteptare..macar acum stiu ce sa astept
Am vrut sa te sun, azi. Era 12 noaptea. Prietenul comun mi-a zis ca poate dormi. Ete, nu dormeai,erai in jurnal. 🙂
nu dormeam,eram la mare,la hotelul cu multe stele(cort)..singurel..ar fi fost o surpriza placuta,cu siguranta…si nu de plictiseala am intrat in jurnal,ci pt ca am primit un semnal ce ma tot “stresa”sa intru
..cand e plafonul de nori jos,probabil ca semnalele circula repede:)
🙂