Îmi tot răsare în minte, de ceva timp, Hortensia Papadat-Bengescu. În copilărie/adolescenţă alegeam un scriitor şi îi citeam opera integral, pentru a-i înţelege substanţa umană.
Opera Hortensiei Papadat-Bengescu a ajutat la definirea mea ca fiinţă introspectivă.
***
Un om ca mine, care dă sfaturi de viaţă apropiaţilor, este un om care s-a folosit pe el însuşi drept material de studiu.
Un om care analizează, simte, disecă şi comunică, împletind în discurs raţionalul cu empaticul, nu poate face abstracţie, când vine vorba de propria persoană, de sfaturile pe care le oferă cu generozitate altora…
…Căci cea mai apropiată ureche de gura care vorbeşte este chiar a sa.
Un om care descifrează, în ochii interlocutorului, istoria şi poveştile nemărturisite, este un om care a scormonit des, cu propria-i privire, abisul oglinzii.
***
De câteva zile a început metamorfoza.
Timid, în progresie lentă.
Mi s-au modificat ţinuta şi mersul.
Ochii au privirea aceea, intensă.
…Pe care am remarcat-o, de atâtea ori, la femeile din jurul meu, pui, tu ai în ochi o nobleţe tristă.
Semnele sunt clare.
Îl caut.
…E o chestiune de timp până când mă va găsi.
Foarte interesanta perspectiva asta. de a citi toata opera unui scriitor pentru a-i descoperi substanta umana. desi, nu mai stiu pe unde am citit sau cine a zis, ca opera nu defineste si nu are nimic de-a face cu viata si cu felul de-a fi al autorului. acuma, daca stau sa ma gandesc… e cam bullshit parerea asta, da’ nu stiu de ce am retinut-o.
Anyway…HPB nu mi-a placut la momentul respectiv, da’ inclin sa cred ca acuma as fi mai prietena cu ea. 😀
HPB- lectură obligatorie în post-adolescenţă. 😉
lol, dar parerea asta chiar ca ma stupefiaza… auzi, “nu defineste si nu are nimic de-a face cu viata si cu felul de-a fi al autorului”. Ai retinut-o pentru ca e inepta, draga mea (am si eu o colectie intreaga, o s-o pun in jurnal intr-o zi).
Revin la citirea operei, integral. Nu i-am citit din scoarta in scoarta pe toti. A fost acea etapa, si in ea au intrat trei oameni, diametral opusi din toate punctele de vedere: Hortensia Papadat-Bengescu, George Calinescu şi Shakespeare. Nici pana azi nu stiu de ce tocmai EI, insa banuiesc ca voiam sa sorb si parfumul epocii.
Am mai avut o recidiva, in facultate, cand l-am devorat pe Dostoievski. Cu care mi-am sustinut si licenta.
…De atunci, m-a potolit dumnezeu cu “integralele”. 🙂
Dostoievski! Ah, Manon, te iubesc!
Si io pe tine. (Goncearov ai incercat?) 😉
Nu, nu…e…e bun, nu? Ţi-a plăcut? Spune-mi că ţi-a plăcut şi-l devorez!
atmosfera de aia…ruseasca… aerul e plin de poveste…imagini… Daca mi-a placut? (scriu in paranteza, sa nu vada lumea, ca o sa spuna ca sunt nebuna: am citit oblomov, e ditamai cartulia, am terminat-o, si seara am inceput-o din nou…am citit-o de trei ori, una dupa alta, pana cand am avut un film complet in cap, nu ma mai saturam) 🙂
secolul XIX, secolul meu.
P.S. si da, rusii…
Citat din Goncearov:
“O mare dragoste este de neconceput fără o mare inteligenţă; inteligenţa este egală cu profunzimea sufletului; iată de ce sufletele mari ating culmile umanismului; tot ele sunt şi mari inteligenţe.”
Ce frumos! Abia aştept să-l citesc! Mai am puţin şi termin tot de Dostoievski…Dostoievski e Hortensia mea… trebuie să-l cunosc cât mai mult cu putinţă.
Şi-apoi o să vină Goncearov. Presimt că am să-mi doresc să-l cunosc şi pe el bine de tot. Ruşii ăştia…fermecătorii ruşi.
N-are valentele lui Dostoievski, dar e rus. 😉
Maaamaaa…Dar chiar ca v-am blocat pe toti…
Am raspandit in eter si constatarea, dar si groaza mea de viitor, fir-ar, si o mascasem asa de bine…
…Mai bine spuneam un banc. 🙁
Știu că ai sufletul harpă și rezonează ușor cu oricare altul, că sinapsele sunt corecte și rapide,
că ai avut prea multe intervenții pe cord deschis și că ai o familie mare pe care reușești s-o strângi în brațe de câte ori simți tu nevoia.
Mai știu că toți iubim și suntem iubiți, dar de cele mai multe ori suntem defazați iar tu faci ca sincronizarea să se producă și să putem trăi această vâlvătaie roșcată cu patimă și bucurie oricâte opreliști ar fi.
Și mai știu că viața e o spirală, nu un cerc și că nu există un nou început ci o continuitate firească, înălțându-ne câte puțin în fiecare zi.
Geo, stau cu mana pe tastatura de nu stiu cand, si nu pot sa iti scriu ce simt, caci nu exista cuvinte, citeste-ti mesajul, si spune daca cineva ar putea sa raspunda coerent la el… asa este de rotund si de naucitor, si de lumina, si de mana intinsa a mangaiere parinteasca pe crestet.
Sunt, la randul meu, blocata, caci venind acasa, am gasit trei mesaje de la voi, toate, cu impact maxim. Dar tie, tie nu-ti pot spune nimic, te simt de parca am fi impartit pantecul mamei pe din doua, si ma opresc aici, caci devin ridicola. Te imbratisez cu drag, ca ma facusi sa plang plansul al bun.
Să fiu sinceră, mă aflu la a 3-a lecturare a postării și să fiu a naibii de știu cum să îți explic ce simt… Da, m-ai blocat! Sunt genul de femeie/persoană foarte sinceră, dureros de sinceră, deci nu aș putea să mă prefac nonșalantă în fața postării tale. Sună bine,nu?
De ce m-am blocat? Eh, la mine nu e greu de înțeles…. Pur și simplu m-am regăsit cuvințel cu cuvințel în postarea asta a ta.
La mine de fix 3 zile a început o metamorfoză. Nu sunt la prima încercare de genul acesta și cu siguranță nici ultima nu va fi. Vorba clișeului “Viața este o continuă schimbare”. 🙂
P.S.: Nu trebuie să răspunzi comentariului, pentru că poate destăinuirea unei persoane te poate bloca. Poate fi unul din acele momente în care cineva îți povestește cât de greu i-a fost, prin ce tragedie a trecut, iar tu asculți, binevoitoare, dar în mintea ta încolțește un “ce naibii îi spun?!”. 🙂
P.P.S: Spune-mi, Nona, când ai simțit o metamorfoză care te-a marcat… Te-a făcut să spui “de mâine, ceva se va schimba”?
De trei zile si la mine, scrisesem initial in articol, asta, dupa care am sters. “3” parea cautat artistic, dar de trei zile, da.
Destainuirile persoanelor nu ma blocheaza, sunt empatica, traiesc povestea alaturi de ele, asa si gasesc solutiile uneori, cum altfel decat punandu-te in pielea celui din fata ta? N-am simtit sa spun cuiva “ce naibii ii spun?” decat daca ceea ce ar fi urmat sa-i zic era taietura in carne vie. Si nu era “ce”, era un dureros “cum”.
De trei ani, secata, nu am putut sa ma indragostesc, parca nu mai aveam rotița, antena cu care iti cauti perechea. Acum doua… nici nu mai stiu cate luni, m-am indragostit platonic, si a fost ca un exercitiu al simtirii, al readucerii la viata a sentimentelor.
De trei zile, corpul meu da semnalele ” alea”, ma stiu, ma cunosc. Aseara am stat la povesti cu un om pe care il ador, este un artist minunat, si el, evident, pui adoptat de mama nona. Discutam in general, el insista ca trebuie sa imi gasesc un alt job, caci la ceea ce stiu si pot sa fac, as avea un salariu fulminant. Si mi-a tasnit, fara sa gandesc, cu patima, din suflet: “Eu nu vreau bani, nu vreau viata de lux, spa, masaj, excursii fara cineva iubit in preajma, eu vreau pereche, perechea mea…”
Sunt trei ani de cand nu am simtit asa. Diferenta, acum, este ca frica ma paralizeaza. Frica de acelasi tipar, de aceleasi iluzii, de aceleasi dezamagiri. Frica asta, pusa printre randurile articolului, v-a blocat pe voi.
Ma terifiaza ideea ca, dincolo de liberul arbitru… pandeste destinul implacabil. Il simt. (Nu e o drama).
Ca sa termin cu parantezele si sa-ti raspund la PPS, nu spun “de maine se va schimba”, simt doar ca se va schimba, si simt ca e o așteptare care cheamă.
Viata e ca un chibrit care arde. Priveste in urma si vei vedea cenusa lucrurilor care au trecut, dar daca indraznesti sa te uiti la prezent vei vedea ca e ca viu, ca arde, ca totul e luminos si cald, vei intelege ca niciodata nu e prea tarziu. Lumea trebuie privita ca un spectacol, cu atentie …sa simti bucuria de a intelege. Ma bucur ca am intalnit aici oameni cu suflet viu, care se incapataneaza sa nu intre in tiparele ieftine care sunt promovate astazi.
Iar eu, Daniel, sunt onorata ca ai venit in jurnalul in care ne permitem sa ne aratam sufletul asa cum este el, fara teama de oprobiu.
Hei..
Frica..de ce? De a iubi si a fi iubita? Ai pierdut din vedere esentialul?
Sufletul tau?
Ai idee cat meriti?
Eu spalat, el matreata..
Scutura-te Nona.
E vremea ta.
Te pup.
Mia, exact de asta mi-e frica, printre altele: Eu spalat, el matreata. Bine ai punctat.
O sa vedem ce va fi, jurnalul ramane aici.
Nona, stii acea zicala: “ce ti-e scris, in frunte ti-e pus”? Nu mi-a placut niciodata. E atat de plastica! Cand spui ca “e o chestiune de timp pana ma va gasi”, pari victima astaptadu-si calaul.
Probabil nu-s cea mai potrivita persoana pentru a da sfaturi (am dat cu stangu’n dreptu’ de prea multe ori), dar acum stii, simti, n-ai cum sa nu simti cand ceva (sau cineva) iti va face rau, asculta-ti ratiunea in momentul in care inima iti spune sa n-o faci.
N-ai cum, Dara. Mesajele transmise, in curtarea asidua, sunt atat de cum trebuie, incat crezi ca va fi bine.
…Caci vrei sa fie bine. O sa vedem. Poate ca m-o pocni batranetea, brusc, si ma consolez impletind cosite albe. Oamenii tarati nu isi revin niciodata, dar, cum spuneam, am bateriile pline, vom vedea.
Ahh…mai, sa va spun ceva…nu credeam ca o s-o spun vreodata…mi-e atat de ciuda ca nu am structura de aventuriera, sa ma bucur si eu de un om doar o noapte plus doua zile, sa fiu fericita fara sa devin nefericita vreodata, sa ma bucur fara sa ajungem la lupte si cotidian banal…sa se uite un barbat frumos, la mine, si eu sa ii zic, da, hai sa ne intalnim si sa facem o poveste mica….noooo, eu sunt serioaaaasa, eu am nevoie sa simt tot pana se consuma, ce e aia aventura, cum sa cunosti un univers in doua zile, cand sa ii descoperi zambetul frumos si felul in care isi pune mana la cap, ganditor?…
Defecta.
Atunci, trebuie, sa fie bine! Insa alunga frica asta bolnavicioasa si pastreaza numai timiditatea cu care intri intr-o camera plina cu persoane necunoscute.
Deci, Dara, te pup direct in frunte de te dau jos de pe scaun!!!
(si iti vazui si zambetul ala frumos)
🙂 hug!
Mmm, nu esti defecta! Asta ar insemna ca si eu sunt.
Poti sa te ghemuiesti langa mine si sa plangem impreuna. Eu o sa te inteleg. O sa te cred si o sa te tin in brate pana te linistesti.
Doar o valvataie roscata poate sti prin ce treci.
ETE! Si tu… Ma confuzati, voi doi… Si cad in deriva. Si ies greu de acolo, sa stiti.
…Treaba voastra, daca vreti ca in loc de articole dragute, sa zdrangan o mandolica plangatoare…
…Ca-s plangator, de felul meu. 🙁
P.S.
@all of you: Cum sa-mi aduc eu barbat in curte, dupa gard, cand sunt atat de indragostita de voi, suflete minunate care imi zburataciti jurnalul?
ete, H U G !!!!!
Un om drag sufletului meu are grija sa nu ma culc in fiecare seara fara sa-mi spuna – linistea mea ti-o dau tie, copilutu’-
Iar eu, acum, impart cu tine comoara asta de suflet.
Linistea mea ti-o dau tie, Manon scump.
Ce frumooos iti spune, ce frumosss si ce romantic… Mah! se facu lumina in jur, sau vad io stelute? 🙂 Uite-atata ma bucur, cat intind bratele si voi va imaginati ce e dincolo de ele!!!!!
(Multumim frumos dar nuuu, nu e nevoie sa imi dai nimic, linistea aia e comoara ta, iar eu sunt bine. Te sarut pe sufletel)
Mie-mi place cand zambesc, asa cum o fac acum, cu gura lata si cu ochii lumina. Am față de tâmpițel simpatic.
Il cheama Liviu si e comoara mea ascunsa. Astazi am stat o ora in ploaie pentru el. Pentru o idee. Pentru un sentiment. Pentru o vorba pe care imi doream sa o rosteasca.
Si atunci, m-a lovit- daca el e barbatul pe care l-am asteptat toata viata mea?
M-ai naucit… Eu credeam ca…
Si este el, The One?
Daca eu, din frica de a iubi , din incapatanarea de a reinvia o relatie care oricum a murit de mult pentru ca omul asta nu se poate iubi decat pe sine, daca eu, din cauza mea, din cauza lor..il ratez? Daca il las sa plece fara sa apuc a-i zice ca il ador?
Atunci nu te misti din ploaie pana nu afli ce e cu tine, ce e cu voi. Nu poti trai cu regrete, ele ingroapa si ceea ce am putea reinvia, si ceea ce am fi putut trai.
Haide sa nu aducem subiectul in discutie. Mai ales ca ne priveste.:-)
Aici vorbim de rezonante. De suflet. De frica unui viitor mai luminos doar pt ca trecutul ne-a condamnat la intuneric. Stii cat e de bine sa dansezi in ploaie?
Te eliberezi.
Stai…aaa…
Intelesesem eu gresit… Imi cer scuze.
Nu m-am miscat din ploaie pana nu mi-am dat seama ca ajung la spital. Nu e deloc romantic sa fii racita.:)
Dar felul in care m-a luat in brate doar gandindu-se la mine, m-a facut sa cred ca matreata poate sa dispara Manon. Trebuie sa ai suficient curaj.
Te ajuta cu ceva ce simt eu?
Off, Mia, e asa de complicat…
Vezi tu, cand eu imi pun inima aici, jonglez, uneori, ca in cazul articolului cu matreata, pentru a rezuma o nuvela la o singura fraza… Matreata…generic spus pentru infectie, nespalare, indolenta, indiferenta la adresa mea, senzatie sufocanta ca sunt un nimic redus la mobila, ca nu ma vede… Matreata nu dispare decat daca vrea el, pentru ca stie ca pe tine te deranjeaza…
In rest, ce sa spun… Am plecat, caci muream incet. Dar de atunci si pana acum cateva luni am avut sufletul gol, nu cautam, fugeam. Si frica, da, ramane. Cel care ar vrea sa ma aiba aproape trebuie sa fie luptator… Unde sunt luptatorii, Mia?
…Cand s-au schimbat rolurile, si de ce?
Asta m-am intrebat in fiecare zi in relatia de care am reusit sa ma eliberez aseara. De unde atata nesimtire, indolenta, proaste maniere, lipsa respectului la adresa mea, culminate cu un – te iubesc, fa tampito! ? Traiam cu impresia ca nu meritam .
“Fa, tampito!” suna crancen. Inglobeaza, in doua cuvinte oribile, disperare, iubire si neputinta.
Ca eram doar mobila din camera, vorba ta.
Dar stii ce, Nona? Oamenii care simt atat de mult, ca noi, nu au voie sa fie nefericiti.
Pentru ca prin structura lor, sunt niste luptatori. Iar luptatorii nu pierd niciodata!
Daca tu ai fi un om cu care eu ma intalnesc zilnic si cu care impartasesc tot, iar tu mi-ai spune verbal cuvintele pe care le-ai asezat aici, cu durere si cu patos, eu ti-as raspunde ca simt cum te doare, caci inca te doare, si ti-as spune ca inima ta nu este vindecata. Ti-as spune sa nu pleci, inca, si sa mai incerci, caci daca pleci, te iei cu tine, oriunde te-ai duce, si de tine nu te poti ascunde.
Dar pentru ca nu te cunosc, si nu te-am privit niciodata in ochi, inclin sa cred ca eu ma insel si ca tu pleci, nu cu suparare, ci doar cu dezamagire, dorind sa te rupi caci a venit momentul. Poate ca hotararea ta ține de faptul ca nu mai are sens sa resuscitezi o poveste moarta, caci ea nu mai reprezinta nimic viu si colorat in inima ta.
Ai grija de tine. …Nu s-a terminat, inca. Iar luptatorii pot pierde doar luptele pe care le initiaza cu ei insisi.
In ce-i priveste pe Titei, matreata e termenul care li se potriveste cel mai bine. Se lipesc ca raia de om, mai mult pentru a strica. Incearca sa vezi jumatatea plina a paharului- mai poti, mai simti, mai vrei. Titel nu te-a sleit complet. Incearca!
Da, Mia, o sa incerc. Asteptandu-l, cum spuneam in articol. Ti se intampla minunea de a merge mai departe pentru a intalni o alta poveste, nu cand decizi tu, ci cand ai semnale din tine ca esti pregatita. Trebuie doar sa stii sa te asculti. Asta mi se intampla mie, acum.
Nu poti pleca la noul drum carand dupa tine cadavrul unui fost sentiment, iar eu sunt pe zero, si asta e bine. Mi-e, totusi, frica de nedeterminare, dar o sa fiu OK.
Daca as avea norocul sa ne bem cafeaua impreuna dimineata, ti-as da dreptate. Nu poti porni decat daca esti pe zero. Matura, asumata.
Ranile mele nu s-au inchis inca. Ale tale da. Daca ne pui in balanta, tu ai toate sansele unei reuşite. Eu doar sper.
Da, iubita mea, asa este. Mie mi-au trebuit trei ani pentru a simti ca revin la viata. Si asta cu ajutorul unui alt barbat, care m-a facut sa simt ca sunt vie. Pasager, si el, a declansat butonul despre care eu uitasem. A fost suficient.
Vei reusi si tu, daca esti sincera cu tine insati, nu fugi de durere, cerceteaz-o, nu te grabi sa acuzi, ci intoarce-te la tine, si vezi ce e acolo dureros. Nu ne ajuta nimeni din afara, numai noi insine. Daca esti gata de drum, du-te. Daca nu, mai stai putin, doar cu tine, pana cand gasesti raspunsul. E al dracului de durers, dar se poate, crede-ma, se poate!
Nu a fost seara in ultimul an sa nu stau cu mine. Cu constiinta mea, cu vinile mele, cu greselile pe care le fac, cu sperantele, cu dorinte de mai bine. Cu lacrimi. Multe lacrimi.. Stii ce am realizat aseara? Ca nu iubesc. Dureros de sincer. De adevarat.
Am daruit un an din viata unui om insensibil, necrutator pana la salbaticie. Care nu va ajunge niciodata sa ma descopere, sa ma slefuiasca , sa ma faca sa lucesc in intuneric pt el. Un om care nu ma merita, pe mine, copilutul scump al altuia.
Imi pare rau, Mia. Cuvintele sunt de prisos…
Asadar e vremea metamorfozelor. Intru si eu
lol, se ia. 😉
Cadavrul meu…
lovesc de piept inima încărcată de viaţă!
mă plezneşte pentru gestu-mi perpetuu,
eu, fac praf inima de carcasa truuup!
Hai! scoate vene ascuţite şi taie-mă!
bagă dureri în palmele ce ţi le dau…
încarcă-le să te pot zdrobi mai bine!
prin fiorii mei curg particule de beci,
beci de piatră în care pe tine,inimă,
de răceala lui te lovesc!
au început celulele să mă sugrume
şi viaţa iese pe unde vrea…
nu-i nimic, ieşi! Eu voi fi liber cândva…
în trup agonia-mi zace peste tot,
pute, descompune până când?
de mâine, miros de flori, veri din anii `40,
linişte, pământ galben fără de teamă,
cireşi frumoşi, banalităţi corecte…
de mâine, intru în ce-mi făcea bine!
un poem facut…si din discutiile de atunci,care m-au incarcat…
Frumos si …greu.