Jurnalul lui Manon.

Port în sistem, iar, gustul inutilităţii…

**
Un vechi prieten, regizor de film, care, în loc să facă filme, pentru că este genial, lucrează la televiziune, mi-a trimis un scenariu, să îl citesc. E bestial. Şi sper, în surdină, să mă ia şi pe mine la filmări. Mi-e dor.

Pentru a mi se confirma again and again că un purice de ghinion mă urmăreşte constant, mulatrul s-a mutat din blocul meu. Şi statul la scara blocului a devenit, brusc, mai uscat. Toţi suntem un pic mai mohorâţi, căci dacă eu sunt apatică, toată lumea e în doliu.
Acum înţeleg şi tristeţea lui… omul era somat să plece, nu îndrăgostit lulea… Ne-a dat id-ul lui de mes, însă bag mâna în foc că nu sta pe net, nu e genul.
Noroc cu nişte prieteni că m-au târât la mare în uikend, că altfel boceam pe la bloc dispariţia iubitului platonic…

**
Deci am fost la mare. Un cuplu de prieteni mi-a zis că posedă o casă la Agigea, şi merg în fiecare uikend acolo, nu vreau să merg şi io? Ba da. În maşină, am fost prelucrata că nu exista decât apă rece. E OK, îmi ziceam, imaginându-mi un butoi suspendat la soare.
…”Doar că îmi este mai greu dacă WC-ul e în curte… însă mă adaptez”, am suspinat discret…
“E în curte”, zice bărbatul prietenei.
“Nu e în curte”, zice prietenă, “e în casă”.
Eu tac chitic, cu gândul ascuns ca unul dintre ei face mişto de mine, însă nu ştiu care.
“Avem sura de paie”, zice el, cu ochii sugestiv împinşi în oglindă retrovizoare.
“E foarte tare”, zic, “mi-am petrecut copilăria la ţară”, numai de văduvă negra să nu dau, continui în gând. Sunt o persoană fără fiţe, şi mă aşez mai bine în scaun, cu gândul la grădini, sure şi aer de mare.
Când ajungem, intrăm pe o stradă nepavată, pe lângă care se aliniază numai căsoaie. Când prietenul opreşte maşina, să fac infarct. “Căsuţa rustica” pe care mi-o imaginam e un ditamai viloiul pe două niveluri, cu spaţiu imens pe lângă ea, garduri din brăduţ tăiate la mustaţa, iar interiorul, pe măsură exteriorului. Casa de oameni bogaţi.
…Am petrecut de minune, două zile.
… Iar soţul prietenei mele încă mă mai tachinează cu “sura de paie”…

Mulatrul de pe palier trece pe lângă mine cu nasul în pământ. Asta îmi spun ceilalţi, pentru că eu însămi caut cu privirea în podea când văd că se apropie. De unde eram toată lată în zâmbet şi mă uitam în ochii lui, acum mă fâstâcesc şi nu îndrăznesc să îl privesc, pentru că mi-e teamă că mi se întinde adrenalina pe faţă şi îmi pulsează în obraz. Am nişte emoţii… Mi-am făcut reflex să mă uit în parcare, după maşina lui, doamne, m-am smintit din lipsă de ocupaţie.
Ieri a venit cu rekina lui acasă, eram la scară, vorbeam cu o vecină. L-am văzut de la distanţă. Brusc, am iniţiat o discuţie cu vecina, despre o altă locatara, şi tonul meu era secretos, şopteam, priveam în pământ, iar când s-a apropiat Bobiţa nici nu ştiu ce draq am zis, cu ochii în sandale…nu pot uita perplexitatea din ochii vecinei mele, care nu înţelegea ce dracu’ vorbesc io, însă, din politeţe, nici nu îndrăznea să mă întrebe încă o dată… I se citea în ochi verdictul: asta e nebună!
Rekina şi-a rostogolit privirea peste mine (spun în treacăt că eram superbă), când ne-a depăşit, era altfel faţă de obicei, când trecea doar ţeapănă. Acum era ţeapănă şi discret fioroasă. Iar el, bumbeni. Nici n-a salutat.
Acum, io înţeleg că, fiind artistă, nu mă uit la el că da emoţia pe dinafară, dar el ce dracu’ are?
… Îmi place să visez că are aceleaşi emoţii, şi i-a pierit şi lui curajul să îmi înfrunte marii ochi…
Yeah… Get a life, Manon…

Mă tot uit, dimineaţa, la Mircea Badea. Şi mă minunez. Nu am văzut, încă, pe nimeni, care să se sinucidă, aşa, în direct, în fiecare zi. O căuta cu lumânarea. Citirea ziarelor este un veşnic pretext pentru nodul în papură. Mi-e şi frică de ziua în care se va milostivi cineva de el şi îl va machia cu un pumn… Săracul…

Îmi plac doi bărbaţi. Pe unul îl văd mereu la televizor, e şi actor, pe altul îl văd mereu pe la bloc, e vecin.
Primul e alb, luuung, slab ca un ţipar, cu care m-am intersectat de câteva ori şi m-ar pica în aşternut, la drum de seară. Am emoţii când mă gândesc la el, l-aş iubi puţin… Ceea ce n-o să se întâmple.
Al doilea e mulatru, medic, frumos şi cu burtica.
Nu e singur (normal!), are o tipă. Pe ea am poreclit-o Rekina.
Pe el, Bobiţa, că seamănă cu Bobby, ăla, care face grătare la un post tv.
Mă întâlnesc zilnic cu el, pe palier, şi îi zâmbesc larg, cu drag. Ştie că îl plac şi trece demn pe lângă mine, scrutându-mă, căutându-mi privirea şi zâmbetul. Gaşca de la bloc credea că sunt nebună când le spuneam că frumuşelul ăsta a devenit dependent de atenţia mea. Până ieri, când a trecut pe lângă noi de două ori, iar eu vorbeam cu cineva, ca şi când nu l-am văzut. Ochii lui îmi căutau privirea, involuntar, în timp ce gaşcă de lângă mine îi analiza stupoarea. Gotcha!

**
Ceasul meu biologic bipăie a relaţie nouă, cu indragosteală, râs mult şi fluturi în stomac. Terenul este pregătit, şi corpul meu emite semnale…Ai dracu’, le captează numai insuratii blazaţi, care îmi dau târcoale ca rechinii şi se ofensează dacă le explic că locul pentru care concurez eu este I, nu II.
… Bărbate, ştiu că eşti acolo, undeva, căutându-mă şi tu, vino şi ia-mă!

A murit Adrian Pintea. Profesorul meu. Omul pe care nu puteai decât ori să îl adori, ori să îl urăşti. Artistul dăruit cu har. Am un sentiment de ciudă şi de mâhnire, care mi se accentuează când îi văd pozele din birou. În loc să-l plâng, l-aş certa. Iartă-mă, Doamne…

Stau pe refugiu, în staţia de tramvai. Un nene afumat se bălăngăne şi el, mărind grupul celor care aşteaptă.
La un moment dat, se apropie de stâlpul pe care e pancarta cu numele staţiei, şi face pişu. În văzul tuturor.
… Dar vezi, în ameţeala lui, a fost, totuşi, discret. În loc să se uşureze pe şină, s-a apropiat, regulamentar, de stâlp. Nu conta că se vedea tot, conta doar intenţia de a se ascunde.

… Ale dracu’ instincte…

Am tensiunea crescută. Încep să îmbătrânesc. Vecina mea cea oldă mă priveşte cu ochi complici, de parcă am fi trecut prin al doilea război mondial împreună. Are o satisfacţie în pupilă, că, iată, şi eu cea vioaie, îmbătrânesc.
Drept replică, pupilele mele reflectă o cruce că, totuşi, ne îndreptăm spre groapă cu toţii, unii chiar mai repede…
**
M-am liniştit sufleteşte, nu mai iubesc. Nu mă mai zbucium, nu îmi mai pasă de el. Am ajuns la faza aia în care îmi pot oferi prietenia, călăului, fără hard feelings. Aşteptam momentul ăsta, şi mi-a trebuit aproape un an ca să ajung aici. Mult. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, memoria selectiva se deteriorează, şi porţi sacul cu durere mult mai mult timp decât în tinereţe.
… Ce dracu’ scriu io aci? Am doar 36 de ani şi sunt splendidă.
… M-o fi afectat compătimirea din ochii vecinei, că mă şi vedeam în groapă…
Next!
**
Se pare că, după lungi aşteptări şi chinuri, o să primesc, în sfârşit, moştenirea aia de o sută de milioane de lei.
Ca să îmi stea în gât definitiv, am aflat că va fi împărţită în două transe. Voi primi 40 de milioane anul acesta, şi restul, la anul.
…Să te kaci pe tine de râs, sau să îţi împleteşti venele dupe gât?
**
Îmi doresc ca toată vara asta să plouă în Eforie Sud, deasupra unei anumite case. Hait, mai bine mă pisc de limbă! Că dacă se întâmplă aşa, matracuca aia (gazda mea din bucureşti) iar îmi ridică chiria, pe motiv de inundaţii, ca în rest le-a epuizat pe toate…
Nu, îmi doresc să fie soare, mult soare la Eforie Sud, deasupra unei anumite case.
Că dacă ia foc, plătesc aia de la asigurări. Nuuu!!!… Ca pe urma vinde garsonieră şi mă da în stradă…
Dumnezeule, chiar nu pot să mă răzbun cu nimic?

E bine să ai un loc unde să scrii. Eu mi-am făcut cuib aici. Şi văd că, deşi sunt puţini useri, mulţi citesc. Din când în când mă mai contactează câte o persoană pe messenger şi, în loc de tradiţionalul:”hey, i’m mark from turkey, I want to have sex with you” ori:”Do you want to see my webcam?”, îmi zice că a intrat într-o doară pe forumul meu, că citeşte ceea ce scriu, şi că îi place.

Deunăzi, mă contactează unu:
– Am ajuns pe forumul tău întâmplător şi am citit câte ceva. Interesant. Dar pari puţin cam dură şi pesimistă.
– Pe mine mă amuză ceea ce scriu, zic, nu e pesimism, ci pamflet.
– Mda, zice, poate că aşa percep eu. Mie îmi plac lucrurile mai lights, eu citesc Cotidianul, mă înţelegi?
– Te înţeleg, zic, ca eu citesc Caţavencu.

Mi-am cumpărat un Motorola V3, negru. Arată beton.
Fericirea de a avea această bijuterie îmi e pusă la podea de faptul că nu mă sună nici dracu’…

…Parcă mai mult decât niciodată, de când l-am luat, simt cât sunt de singură.